Viermişorul care aproape reuşise sǎ scufunde o corabie
A fost odatǎ ca niciodatǎ o corabie care strǎbǎtea mǎrile cu marinarii săi la bord. Unul dintre ei avea un mǎr şi, cum îi era foame, a muşcat din el. Chiar atunci, un viermişor a scos capul din fruct.
- Mǎrul acesta este al meu, i-a strigat indignat. Eu l-am gǎsit primul!
Marinarul a izbucnit în râs şi, cu un bobârnac, s-a descotorosit de viermişor. Apoi a mâncat tot mǎrul, a aruncat codiţa în mare şi s-a dus la culcare. Însǎ viermişorul plângea şi plângea, cǎci mereu i se întâmpla la fel: cei puternici îl umileau şi abuzau de el. De-atâta furie, s-a apucat sǎ roadǎ din corabie şi nu s-a lǎsat pânǎ nu a fǎcut o gǎuricǎ. Dupǎ aceea s-a suit pe catarg şi s-a uitat sǎ vadǎ ce se întâmplǎ.
Marinarii dormeau duşi şi sforǎiau ca nişte hipopotami. Apa a început sǎ pǎtrundǎ, puţin câte puţin, în corabie. Dintr-odatǎ, s-a auzit un ţipǎt: cǎpitanul visase cǎ-şi fǎcea baie în cadǎ şi cǎ se spǎla pe cap, dar cǎ îi intra sǎpun în ochi. Când s-a trezit şi-a dat seama cǎ apa îi ajungea pânǎ la gât şi cǎ ambarcaţiunea se scufunda. A dat alarma şi îndatǎ au început sǎ mişune pe punte marinarii, cu mânecile suflecate, strigând din toate puterile: ”SOS, SOS!”. Fugeau în toate pǎrţile. În mijlocul acestei harababuri, un matelot îşi cǎlca pantalonii, ca sǎ fie corect îmbrǎcat atunci când vor veni sǎ-l salveze. Timonierul îşi scutura hainele şi se spǎla pe dinţi, fiindcǎ nu dorea ca trupul sǎu sǎ murdǎreascǎ marea. Însǎ cel mai înfricoşat marinar, cel care striga cel mai tare, era chiar cel care mâncase mǎrul. Alerga în jurul busolei, cu o umbrelǎ în mânǎ şi ţipa:
- Ne-a venit sfârşitul! Vom muri cu toţii!
Viermişorul, înclinat pe catarg, murea de râs. Un tânǎr marinar îşi astupase urechile cu vatǎ şi citea liniştit cartea Cum sǎ înveţi repede sǎ înoţi. Secundul se vârâse într-un butoi. În vreme ce toţi se gândeau la cum sǎ se salveze, a început încet sǎ se lumineze. Unii marinari au îndrǎznit sǎ-şi înmoaie mâinile şi picioarele în apǎ ca sǎ nu fie nevoiţi sǎ sarǎ dintr-odatǎ. Unul care avea o fâşie latǎ de cauciuc în jurul gâtului, încercând sǎ vadǎ dacǎ apa era caldǎ, a fǎcut plaf! şi-a cǎzut în mare.
Au început cu toţii sǎ ţipe. Au fugit la comandant, l-au scos din cabinǎ şi vrând-nevrând, acesta a trebuit sǎ meargǎ sǎ vadǎ spectacolul. Tocmai când se uitau inmǎrmuriţi, aşteptându-se la o tragedie, şi-au dat seama cǎ marinarului îi ajungea apa pânǎ la genunchi şi cǎ i se vedeau chiar şi degetele de la picioare. Îşi ţinea pijamaua cu amândouǎ mâinile, ca sǎ nu şi-o ude şi dârdâia de fricǎ.
A ieşit soarele, apoi, şi au putut sǎ vadǎ cǎ se aflau pe plaja unei insule de cocotieri: maimuţele râdeau de ei. Dupǎ ce şi-au tras niţel sufletul şi au bǎut cu paiul laptele de la nouǎzeci şi nouǎ de nuci de cocos, marinarii au scos apa din corabie, au astupat orificiul şi au plecat din nou, în larg. În ultima clipǎ, viermişorul a sǎrit în apǎ şi a înotat pânǎ la mal. A gǎsit o coajǎ de nucǎ de cocos unde şi-a fǎcut o cǎsuţǎ frumoasǎ, cu bucǎtǎrie şi baie, perdele şi flori la fereastrǎ. Şi mai trǎieşte acolo, împreunǎ cu viermişoara lui şi cei trei viermişoruţi, cǎrora le istoriseşte in fiecare searǎ, cu ochelarii pe nas şi pipa în gurǎ, cum s-a rǎzbunat pe marinarul cel nepoliticos.
Gânduri din fotoliu
Snowie e de pǎrere, dragii mei, cǎ povestea este un pic cam gogonatǎ. Cǎ oricât de furios ar fi un viermişor, el nu poate gǎuri o corabie. Bineînţeles cǎ nu sunt de acord. O poate face cu mare usurinţǎ dacǎ e de hârtie… Existǎ viermişori care au devorat biblioteci intregi, iar eu nu vreau sǎ mǎ pun rǎu cu ei… Chiar şi în povestea aceasta pot sǎri, dacǎ aud cǎ-l bǎnuim pe fratele lor de minciunǎ! Şi sǎ ne-o roadǎ toatǎ! Nu, cu viermişorii nu e de glumit, aşa cum nu e de glumit cu furia celor mici de staturǎ…
