Angela BACIU
- Se scrie o literatură excelentă,
cred că sîntem într-un moment al literaturii române comparativ cu cel interbelic –
* „Nu cred că am regretat foarte tare ceva din cele făcute sau nefăcute în viata asta.”
* „Cum i-as putea uita vreodată pe Mariana Marin, Traian T Cosovei, Nino Stratan, Aurel Dumitrascu, si atîtia alti colegi de generatie plecati la Domnul? Cum i-as putea uita pe oleacă mai vîrstnicii Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu? si cum nu mi-as aduce aminte de Constatin Noica si Al. Paleologu, care de la înăltimea prestigiului lor m-au onorat cu o caldă, cumva părintească prietenie?”
* „În ultima vreme, mă gîndesc că dacă apuc să mă pensionez, peste vreo patru ani, mă pot stabili în Creta, unul din putinele locuri în care mai scriu poezii în ultimii vreo zece ani.”
A.B.- Domnule Liviu Antonesei, ne-am revazut la Iasi la Targul de carte “Librex”, (martie 2014) v-am ascultat la diferite evenimente si lecturi, oamenii va asculta fascinati; voi incepe dialogul nostru, daca imi permiteti, cu o curiozitate: palaria pe care o purtati ce poveste are?
L.A.- Dacă îmi aduc bine aminte, era abia la începutul primăverii, deci era ...pălăria neagră, cu boruri largi si cu steagurile Americii si Germaniei încrucisate. E o pălărie primită cadou de la fiica mea si ginerele meu, cînd i-am vizitat în baza Air Force de la Rammstein. Era în mai si era o sărbătoaare comună acolo, dacă nu cumva înfrîngerea Germaniei nazite de către aliati în al Doilea Război Mondial. Erau tot felul de obiecte cu cele două steaguri îmbrătisate, dar cum ai mei îmi cunosc pasiunea pentru pălăriile cu boruri mari, au făcut alegerea potrvită!
A.B.- Sunteti unul dintre scriitorii si publicistii pe care ii apreciez enorm de mult, in preajma Dumneavoastra ma simt uneori de parca as fi pe bancile studentiei, cum a fost perioada cand erati profesor? Cum va privesc studentii?
L.A.- Sînt profesor, tocmai am terminat sesiunea în care am avut de corectat mai multe sute de teze! Nu. n-a fost usor, eu nu dau asa teste-grilă, ci probe eseu, care îmi iau mult timp si multă energie, dar au alte avantaje. Asa îi pot cunoaste si eu mai bine pe studenti, pe de o parte, pe de alta, nu pot fi nici copiat, nici învătat pe de rost. Nici nu stiu ce ar fi mai rău! Cred că si asta le place studentilor, că îi ajut să-mi pună mintea si imaginatia în miscare. S-ar putea să le placă stilul de predare, liber, interactiv, ei putînd pune îngrebări, eu să mă stradui să le răspund cît mai bine. Sigur, fiind niste oameni foarte tineri, nu exclud să le placă si stilul meu, non-stafard, de mă îmbrăca, coafura etc. Probabil si umorul si faptul că discut cu ei, la cererea lor, orice fel de problemă la care m-as putea pricepe – de la subiecte de cercetare si cărti la textele literare pe care unii le scriu, sau faptul că s-au certat cu prietena/ prietenul, părintii etc. Rezumînd, cred că celor mai multi din studenti, multe mii, cu care am avut ocazia să lucrez le-a plăcut întînirea cu mine. E ceva reconfortant pînă la urmă!
A,B,- Rand pe rand ati fost profesor, cercetator, publicist, politician, scriitor pana in maduva oaselor, au fost etape in viata Dumneavoastra cand ati regretat ceva? Mi se pare ca ati facut atat de multe lucruri intr-un timp atat de scurt!
L.A.- Nebunia este că multe din aceste lucruri le-am făcut în acelasi timp, nu succesiv! Probabil, am avut si norocul unei energii debordante, care nu m-a părăsit de tot nici acum!, care se cerea cumva consumată. Asta m-a caracterizat de la nastere, poate din acest motiv m-am născut la sapte luni, fără pielea complet formată, dar cu un dinte din fată iesit. Eram un mic mostru de 1, 350 kg, care, în mod normal, în acelea vremuri murea. Noroc că părintii erau de meserie si tatăl meu, care a fost si moasa mea!, a stiut să improvizeze un incubator dintr-un pătut de nou-născut, mult tifon si un bec electric. Iarăsi noroc că satul nasterii mele, Vlădeni, era electrificat pentru că avea un SMT... si mai este si curiozitatea uriasă care mă însoteste de la nastere. O curiozitate de copil, probabil că filosof nu mă scotesc!
Nu cred că am regretat foarte tare ceva din cele făcute sau nefăcute în viata asta. La un moment dat, m-am întrbat dacă am făcut bine că am refuzat în 1990 două ocazii avantajoase de a rămîne în străinătate. Mi-am dat seama că am avut dreptate, într-o societate normală as fi murit de plictiseală. M-am mai întrebat dacă am făcut bine că am pierdut vreo cinci-sase ani în politica propriu-zisă, de unde am plecat cu un diabet. După aceea, mi-am dat seama că experienta aceea m-a ajutat foarte mult ca om si ca scriitor. O experientă care m-a ajutat să mă vindec de maniheismul politic romantic care mă bîntuia înainte de asta si m-a vaccinat complet de iluzii politice. Din pozitia pe care am avut-o, presedinte de CJ si vice-presedinte national în PAC, am avut acces la informatii pe care nu le-am fi obtinut altfel. Pînă la urmă, de la ultimul secretar de comună din judetul meu si pînă la toti cei trei presedinti post-ceausisti ai României, am cnoscut toată floarea cea vestită a politichiei băstinase. Nu e o bucurie, dar e ceva util!
A.B.- Ati schimba ceva din ce ati facut pana acum?
L.A.- Nu, nu as schimba nimic, m-as strădui însă să fac unele lucruri ceva mai bune. Nu e sigur că as reusi, dar as încerca. Am asa, un fel de nostalgie a lucrurilor bine făcute!
A.B.- V-ati mai intoarce in politica?
L.A.- Sînt în politică, chiar si faptul că după alegerile din 2004, am ales să nu mai votez, e o decizie politică, nu un semn... de lene! Dacă este vorba despre politica efectivă, nu, nu m-as întoarce. În fond, în această viată, am făcut politică în ilegalitate în opozitie si la putere – cel mai mult mi-a placut prima ipostază, cel mai putin ultima! -, ce-ar putea să-mi mai ofere politica? Sînt însă activ în publicistica (si) politică si în tot felul de angajamente civice...
De cîteva luni, mă lupt să împedic un primar sărit de pe ceva să lase orasul fără copacii săi emblematici, teii... Pe cei de pe Stefan cel Mare, unde mi-am petrecut a doua coplărie si adolescenta, i-a răpus, ca banditii, în faptul noptii. După aceea, s-a trezit spiritul civic în noi si l-am blocat. Dar rămînem vigilenti, cu ăstia nu poti fi niciodată sigur. Cum acesti ipochimeni nu stiu decît de frică, încercăm să le băgăm frica în oase...
A.B.- Va propun sa ne intoarcem putin in timp, in perioada debutului, cum a fost?
L.A- În cazul meu, a fost dificil. Nu debutul prim, în presă, acolo m-am trezit pe nesimtite publicat cu poezii de Stefan Augustin Doinas la rubrica sa din Familia, titular de rubrică în revista studentească Dialog si, în 1974, la aparitie, membru al redactieiOpinia studentească. Cu un volum însă, a fost mai greu. Dacă nu cumva multiplu! În 1980, mi-a apărut placheta Căutarea căutării, în Biblioteca Opinia, scoasă periodic de revista amintită mai sus. Dar, nu era socotit un debut adevărat pentru că nu apărea la o editură. În 1979 si 1980, n-am cîstigat concursul la Cartea Românească, probabil pe bună dreptate, era o competitie serioasă între mai totii membrii generatiei mele. Am cîstigat însă în 1981 la Albatros.
Asta seara, cînd am si băut cu prietenii mei Florin Iaru, Traian T Cosovei, Mariana Marin, Ion Strtatn si altii de bucurie, doar că a doua zi dimineată, cîstigătorul devenise unul care avea să plece, ca intrepret, cu trupele românesti trimise de Ceausescu în Angola! A urmat o discutie cu Mircea Sîntimbreanu, directorul editurii, care tot arăta cu capul în sus, că de acolo venise decizia schimbării cîstigătorului.
Pînă la urmă, m-a publicat la hurtă, într-un volum din Caietele debutantilor, în care eram cuprinsi vreo zece autori! Prima carte adevărată avea să fie Semnele timpului, o carte de eseuri, apărută în 1988 la Junimea, în Iasi, după ce fusese inclusă în plan vreo trei ani la rînd. În 1989, avea să-mi apară la Cartea Românească volumul Pharmakon, de fapt o treime din manuscris - si nu voi sti niciodată cît a tăiat cenzura si cît delicatul poet Florin Mugur, care mi-a fost redactor de carte – la Cartea Românească...
De altfel, am declarat nul si neavenit acel volum în 1990, cînd am publicat la Junimea textul integral cu titlul original, Căutarea căutării... Cam asa a fost cu debuturile mele!
A.B.- In redactiile din acele timpuri cu cine ati lucrat, cu cine ati legat prietenii? Rezista ele (prieteniile) pana astazi?
L.A.- Primele colaborări constante, devenite rubrici personale, le-am avut aici, în Iasi, mai întîi la Cronica, apoi si la Convorbiri Literare. La prima, am colaborat mai mult cu Nicolae Turtureanu, cînd era vorba despre poezie si articole despre cărtile de poezie, care mi-a rămas un prieten drag si azi. Am mai colaborat acolo si cu Vasile Constantinescu, disapărut din păcate dintre noi la începutul anilor nouăzeci. La Convorbiri... , am colaborat mai îndeaproape cu Daniel Dimitriu si Al. Dobrescu. Toti acestia se luptau pentru textele propuse, încercau să salveze cît mai mult din foarfecele cenzurii si uneori reuseau... Îmi amintesc că în 1983, cînd am fost interzis în presă, după o celebră anchetă a Securitătii în mediul revistelor stundentesti iesene, am reapărut mai întîi în afara Iasiului, gratie poetului Ion Mircea, pe atunci la Transilvania din Sibiu, care mi-a publicat niste traduceri din Rene Char... Pe perioada interdictiei, m-au publicat, sub pseudonim, si prietenii de la Orizont, revista care apărea la Timisoara, care de altfel l-au publicat mai multi ani, în aceeasi formă, si pe Dan Petrescu...
A.B.- De ce prieteni plecati la ingeri va aduceti aminte cu drag? Ne povestiti, va rog, o amintire, intamplare?
L.A.- Of, Dumnezeule! Deja am senzatia că sînt mai multi plecati la îngeri decît în această lume... Cum i-as putea uita vreodată pe Mariana Marin, Traian T Cosovei, Nino Stratan, Aurel Dumitrascu, si atîtia alti colegi de generatie plecati la Domnul? Cum i-as putea uita pe oleacă mai vîrstnicii Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu? si cum nu mi-as aduce aminte de Constatin Noica si Al. Paleologu, care de la înăltimea prestigiului lor m-au onorat cu o caldă, cumva părintească prietenie?
Îmi aduc aminte de sosirea lui Noica la Iasi, cu trenul, venind dinspre Ipotesti, pentru a se reîntoarce la Păltinis. Venise să ne cunoască pe Valeriu Gherghel si pe mine, pe care ne trecuse pe lista sa de promisiuni ale tinerei generatii. A apărut de la tren cu un trenci de fîs, ostenit, ghetre la pantofi si o geantă de umăr pe care scria Weltmeisterschaft 1974! Am petrecut aproape toată noaptea la mine acasă, discutînd despre noi si proiectele noastre, dar amuzant era cînd îsi bîrfea benign colegii de generatie, Cioran si Eliade. La plecare, rămăsese stabilit că Valeriu e bun pentru filosofie, ceea ce si avea să facă, iar mie mi s-ar potrivi filosofia culturii, pe care, după mai multe studii destul de bune, aveam s-o trădez în favoarea literaturii si, profesional, a studiilor despre educatie. Dar a fost o întîlnire extraordinară, de pe urma căreia am rămas cu obiceiul să nu citesc cărti, ci autori, nu opere, ci domenii întregi.
A.B.- V-ati dorit vreodata sa plecati din Iasi, din tara?
L.A.- În 1990, am avut două ocazii să rămîn avantajos în străinătate, dar le-am refuzat, penrtru că mi se părea că acolo lucrurile mergeau excelent si fără mine, pe cînd aici era totul de făcut. Din păcate, acum, parcă e si mai mult de făcut, pentru că între timp, s-au mai făcut legiune de tîmpenii. De asta, uneori, mă bîntuie gîndul destărării. În ultima vreme, mă gîndesc că dacă apuc să mă pensionez, peste vreo patru ani, mă pot stabili în Creta, unul din putinele locuri în care mai scriu poezii în ultimii vreo zece ani. Cît ar părea de curios, din tară as pleca usor, îmi vine mai greu să pleci din Iasi!
A.B.- Se mai scrie literatura, poezie? Aveti incredere in noua generatie?
L.A.- Se scrie o literatură excelentă, cred că sîntem într-un moment al literaturii române comparativ cu cel interbelic. Cantitativ vorbind, cred că se produce mai mult, însă e nevoie de distanta temporală ca să se aseze valorile, să devină vizibile vîrfurile adevărate. Sigur că am încredere în tînăra generatie, de altfel i-am urmărit mereu pe cei mai tineri si cît am putut i-am ajutat, si cînd eram la Opinia studentească, Convorbiri Literare, Timpul, si de cînd conduc o editură. Concursul anual de debut ajuns la a doua editie, este unul din marile proiecte marca Adenium. La amîndouă editiile am fost surprins, plăcut desigur, de explozia prozei – cam de două ori mai multe manuscrise de proză decît de poezie! si doar... românul e născut poet!
A.B.- Cum e critica de astazi? Au obosit cumva criticii sa mai citeasca, sa mai analizeze, mai avem asa zisa “critica de directie”?
L.A.- Păi, criticii foarte cunoscuti înainte de 1990, cu exceptia notabilă a lui Gheorghe Grigurcu, s-au cam retras. Manolescu sau Simion mai scriu cîte un articol de critică sau istorie literară, dar de o critică de directie nu prea mai poate fi vorba. De o anume autoritate se bucură unii critici din generatia mea ori de imediat după, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Ion Buzera. Sînt interesanti si cîtiva din criticii tineri, de la Daniel Cristea-Enache la Bogdan Cretu si Serban Axinte, si de la Andrei Terian, care s-a cam retras din critica de întîmpinare, la mai multi altii activi în Observator Cultural si România Literară...
Din păcate, constat că forte multi critici tineri abandonează critica efectivă în favoarea unui fel de activitate de publicitate, fie în favoarea colegilor de generatie, fie în slujba unora din marile edituri... Dar poate trece, o fi o boală juvenilă!
A.B.- Este cunoscuta literatura romana in strainatate?
L.A.- Cred că se fac primii pasi, cumva cu cîrja ICR la subrat, mă refer la traducerile subventionate de la buget. Mă bucur însă să constat că unele edituri de aiurea încep să-si riste banii proprii pe autori români. Sînt chiar încîntat că volumul meu de povestiri apărut în 2012 la Polirom va apărea în această toamnă la Londra. Editura ProFusion a cumpărat drepturile de autor, a plătit traducerea si o va edita pe banii săi. E bine.
A.B.- Cum este o zi din viata Dumneavoastra? Sunteti un om implinit?
L.A.- Cred că împlinit mă voi putea declara în clipa în care voi părăsi această lume! Sînt însă destul de împăcat cu mine si cu această lume, ceea ce îmi dă un anume confort, oarece liniste, ceea ce e bine, pentru că sînt „tînăr si nelinistit” de felul meu!
O zi din viata mea? Doamne iartă! As putea spune că o zi din viata mea e un roman! Deci ar fi rafturi întregi de romane, dacă privesc viata în ansamblu. Totusi, ar fi niste constante, somnul sumar, mult timp petrecut la computer – nu doar la muncă, ci si pe social media –, cînd apuc, măcar o oră de plimbare sau măcar mers pe jos, citit destul de mult, mai ales seara si noaptea... Pe fondul acesta, apar si evenimentele care fac farmecul discret al fiecărei zile.
A.B.- La ce scrieti in prezent?
L.A.- Acum nu scriu ceva în mod special, mă pregătesc, cumva mai mult sufleteste, să mă apuc de unul din cele vreo sase romane pe care le am în cap de multă vreme, unele din prima tinerete. Dar, pe moment, sufăr de angoasa alegerii, asa că tot amîn să mă apuc de lucru. În ce priveste literatura, n-am scris niciodată ceva atît de lung cum amenintă să fie orice roman!
A.B.- Ce va doriti in acest moment?
L.A.- Păi, îmi doresc două lucruri care e posibil să fie contradictorii! Pe de o parte, as vrea să depăsesc alegerea si să mă apuc de unul din romanele visate. Pe de alta, as vrea să se facă cît mai repede 20 august, ca să regăsesc Creta mea iubită. Acolo, n-am scris decît poezii pînă acum, asa că îmi este dificil să cred că ar putea să se suprapună cele două dorinte...
Interviu realizat de Angela Baciu
(Iunie 2014, Iasi / Galati)
interviu din cartea DESPRE CUM NU AM RATAT O LITERATURA GROZAVA in curs de aparitie la Editura Limes (Cluj Napoca), 2014
