Era o zi fierbinte, un val de cǎldurǎ se abǎtuse asupra naturii, secând izvoarele şi râurile. Setea pǎtrunsese pânǎ în cel mai umbros colţişor al pǎdurii.
Bǎtrânul şacal a adunat toate animalele la sfat. Ore întregi au chibzuit la cum se puteau salva de la o moarte aproape sigurǎ.
Pânǎ la urmǎ, s-au hotǎrât sǎ sape o groapǎ adâncǎ.
Numai iepurele râdea de tovarǎşii sǎi:
— De ce vǎ obosiţi cu asta? Eu n-am de gând sǎ mor de sete!
— Foarte bine! Cum vrei tu, frate iepure! Dar dacǎ nu ne ajuţi, nici nu vei bea apǎ din puţ – a hotǎrât ursul şi s-a apucat de lucru, împreunǎ cu restul animalelor.
Au sǎpat mult timp, fǎrǎ oprire, pânǎ au reuşit sǎ descopere un izvor bogat.
Înainte de sosirea dimineţii, puţul s-a umplut cu apǎ proaspǎtǎ. Animalele şi-au potolit setea de-a lungul întregii zile.
În dimineaţa urmǎtoare, ursul a venit sǎ arunce o privire la puţ, ca sǎ se convingǎ cǎ totul era în ordine şi… ce-a descoperit? Cǎ noroiul din jur era plin de urme de iepure!
A chemat de îndatǎ toate animalele şi-au hotǎrât sǎ stea de pazǎ pe timpul nopţii, ca sǎ-l împiedice pe iepure sǎ mai bea apǎ. Acesta n-a întârziat prea mult: s-a strecurat prin pǎdurice şi a început sǎ cânte. Melodia era atât de dulce şi de frumoasǎ, încât ursul a cǎzut într-un somn adânc.
În dimineaţa urmǎtoare, când s-au adunat lângǎ puţ, animalelor nu le-a venit sǎ creadǎ: fratele urs dormea ca o marmotǎ, iar noroiul dimprejur era, din nou, plin de urme de iepure!
Apoi i-a venit rândul lupului sǎ stea de pazǎ. S-a întins pe iarbǎ şi a încercat sǎ ţinǎ ochii deschişi. Ca şi în noaptea precedentǎ, iepurele s-a furişat tiptil, prin buruieni, pânǎ la apǎ, şi s-a apucat sǎ cânte. Era atât de minunat cântecul, încât lupul s-a pus pe jucat. Când el sǎrea şi se învârtea, iepurele s-a proţǎpit în faţa puţului şi a bǎut pânǎ şi-a ostoit setea.
Atunci, urmând sfatul ariciului cenuşiu, animalele au fǎurit un omuleţ din rǎşinǎ de pin şi când s-a înnoptat, s-au strâns toate la pândǎ, în jurul puţului.
Iepurele n-a întârziat sǎ aparǎ la marginea poieniţei. A început sǎ cânte, ca de obicei, însǎ omuleţului nu i se clintea niciun fir de pǎr. Iepurele s-a enervat şi apropiindu-se de omuleţ, i-a strigat:
— Dacǎ nu pleci imediat de lângǎ puţ, te zgârii de nu te vezi!
Nici aşa omuleţul nu s-a mişcat. Iepurele s-a ridicat în picioare şi l-a lovit cu piciorul drept. Dar, ce surprizǎ! Piciorul i-a rǎmas lipit de omuleţ.
— Tot nu vrei sǎ o ştergi de aici? Mânios, l-a lovit cu picioarele dindǎrǎt, însǎ omuleţul a rǎmas stanǎ de piatrǎ.
Mare le-a fost uimirea animalelor când, în dimineaţa urmǎtoare, s-au apropiat de puţ.
Iepurele stǎtea acolo, lipit de omuleţul de rǎşinǎ şi cu ochii roşii de supǎrare. Cu toţii au început sǎ râdǎ de el.
— Haideţi, ajunge! I-am dat o lecţie pe care nu o va uita niciodatǎ – a intervenit ursul şi l-a ajutat sǎ se dezlipeascǎ.
Iepurele a fugit şi a dispǎrut într-o vǎgǎunǎ. De atunci, de supǎrare, a uitat sǎ mai cânte. În timpul zilei stǎ ascuns în vizuinǎ şi iese sǎ mǎnânce doar pe înnoptate, ca sǎ nu mai fie vǎzut şi batjocorit de animalele pǎdurii.
Gânduri din fotoliu
Dupǎ ce i-am citit povestea aceasta, Snowie s-a simţit cuprinsǎ de o sete mare. Mi-a tors repede un proverb înţelept şi s-a dus sǎ bea apǎ din cǎniţa ei de lut. Sunt sigurǎ cǎ şi voua v-a trecut acelaşi lucru prin cǎpşoare. Care i-a fost învǎţǎtura iepurelui rapsod? Cǎ “ulciorul nu merge de multe ori la apǎ”. Dar un pahar cu limonadǎ rǎcoritoare, dupǎ o poveste atât de însetatǎ, voi ce credeţi, ar merge?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu