Vânătorul şi vulpea

de Angelica Lambru

A fost odatǎ ca niciodatǎ, cǎ, dacǎ n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odatǎ un vânǎtor cǎruia îi plǎcea tare mult sǎ umble pe coclauri. Într-una din lungile sale plimbǎri, într-un colţ ascuns de pǎdure, a zǎrit o vulpe fǎrǎ picioare. S-a apropiat încetişor şi s-a gândit:

- Se vede bine hrǎnitǎ. Oare din ce-o trǎi? O vulpe fǎrǎ picioare nu-şi poate procura hrana singurǎ. Dintr-odatǎ, un rǎget înfiorǎtor l-a fǎcut sǎ se ascundǎ în spatele unui pietroi uriaş. De acolo a vǎzut cum un tigru enorm aducea o bucatǎ de carne în bot şi i-o lǎsa vulpii invalide.

-E absolut extraordinar – îşi spuse şi plecǎ.

În ziua urmǎtoare, când şi-a amintit de ce se întâmplase, i s-a pǎrut atât de uimitor, încât s-a întors în pǎdure ca sǎ se convingǎ cǎ nu visase. A descoperit cǎ vulpea se afla încǎ acolo şi chiar atunci a auzit din nou rǎgetul cel înspǎimântǎtor. Într-adevǎr, era chiar tigrul care sosea cu altǎ bucatǎ mare de carne, în bot, ca sǎ i-o dea vulpii bolnave.

- E un semn divin – şi-a spus omul. De acum înainte, voi face şi eu la fel ca vulpea şi mǎ voi încredinţa generozitǎţii celorlalţi.

Şi-a ales un loc la umbrǎ şi s-a pus pe aşteptat.

A stat aşa mai multe zile fǎrǎ sǎ mǎnânce şi fǎrǎ sǎ bea. Pielea a început sǎ i se crape şi vederea sǎ i se împǎienjeneascǎ. Slăbise atât de tare, încât nu mai putea sǎ se mişte.

Atunci, un înţelept cu o tunicǎ lungǎ, vǎzându-l atât de palid, s-a apropiat şi l-a întrebat cum ajunsese în halul acela şi ce fǎcea acolo. Vânǎtorul i-a povestit întâmplarea care îl impresionase pânǎ într-atât, încât îi schimbase cursul vieţii. 
- Şi de asta stai aici de atâta timp? l-a întrebat cu uimire.

- Am crezut cǎ a fost un semn divin: dacǎ un animal ca vulpea primeşte de mâncare, eu de ce n-aş primi?

- Da,  a fost un semn – a spus bǎrbatul cu tunica, dar trebuia sǎ urmezi exemplul  tigrului, nu pe cel al vulpii.

Gânduri din fotoliu

Povestea noastrǎ de varǎ are un mesaj simplu şi limpede ca lumina dimineţii: întotdeauna, dar întotdeauna, trebuie sǎ ne strǎduim sǎ facem parte din categoria celor care dau şi altora din agoniseala lor. “Dǎruind, vei dobândi”, spunea un mare înţelept creştin al zilelor noastre, Nicolae Steinhardt. Aşteptând posmagi înmuiaţi, ca Leneşul din povestea lui Creangǎ, Ceasul Vieţii nu va ticǎi minuni pentru noi!

“Nici mǎcar o farfurioarǎ cu lapte, n-aş primi?”, se îngrijoreazǎ Snowie, cu mieunat rugǎtor. “Draga mea, o pisicǎ înţeleaptǎ ca tine trebuia sǎ ştie deja cǎ afarǎ din Cǎsuţa fermecatǎ viaţa este plinǎ de întàmplǎri neprevǎzute! Fii pe pace! Aici, în poveste, ţie ìți va fi întotdeauna bine şi cald…”

Împarte cu prietenii!