www.revistatimpul.ro
În decembrie 2006 m-am hotărât să trec Canalul Mânecii ca să fiu cu marea mea iubire. Am renunţat la jobul vieţii mele și la orice ambiţii de carieră, hotărâtă să mă dedic familiei. Sau ideii mele abstracte de familie: ceva roz și moale, cu aromă de cozonaci și mere coapte, cu copii geniali și soţ iubitor. Relaxată și strălucitoare, ornez salată boeuf și citesc toţi clasicii greci de care nu am avut timp până acum. Mă gândesc cu cinism că, dacă o fi ceva de steaua mea filosofică, atunci va străluci chiar și în UK, dacă nu, atunci umanitatea nu a pierdut nimic și nu am ce să regret.
Încerc să-mi rezum viaţa la cele 20 de kilograme admise de British Airways. Ce să iau, ce să las? Îmi iau diplomele, cartea și publicaţiile mele, câteva fotografii de familie, Critica raţiunii pure, Categoriile lui Aristotel, o punguţă cu bijuterii, ceva haine de iarnă, cadouașe de Crăciun. Cele 20 de kilograme sunt gata. Îmi pare rău că nu o pot lua pe Missi, dar cum UK e liberă de turbare, ar trebui să stea în carantină șase luni la un hotel de mâţe și nu prea știu cum să-i spun iubitului meu că am venit cu mâţa-n traistă și că trebuie să-i plătească șase luni la hotel. Casa noastră va fi gata abia peste două săptămâni, așa că până atunci nu știu unde o să stau. Părinţii mei mă privesc cu groază. Nu-mi cunosc iubitul, le spun că nu știu unde voi sta și că nu am serviciu. Dar le spun să aibă încredere și mă conduc la aeroport cu cele 20 de kilograme de viaţă ambalată.
Ajung pe 26 decembrie, care aici se cheamă Boxing Day. Nu are nimic cu boxul, ci desemnează ceva legat de cutii. După Crăciun, oamenii bogaţi pun în cutii pentru săraci resturile sau lucrurile pe care nu le doresc. Mă gândesc la existenţa mea ca la o cutie care stă acum în faţa iubitului meu. Mă ia și mă duce spre sudul Angliei. Trecem pe lângă Stonehenge și ne oprim ca să-mi bag nasul prin gard și să mă zgâiesc la cultura lor. Trecem printre dealuri și văi, peisaj ondulat mioritic, dar oile lor au capul negru și nu sunt metafizice. Stăm la Robert, provizoriu, în camera lui Susanne, care-i plecată de sărbători acasă. Robert e prof de istorie la Uni și închiriază la doctoranzi. Casa e jegoasă și părăginită. Înţeleg că așa e normal la profii universitari, nu-i ca-n Germania. Plouă, ne ghemuim pe o canapea din care ies fulgii în faţa unui radiator plantat în gaura de șemineu. Începem să bem ceai cu lapte și fumăm ţigările aduse din RO.
Mereu m-au fascinat alte culturi, mereu am vrut să vizitez, dar, știind că asta este destinaţia mea finală… ei bine, asta face ușa din faţa mea imposibil de grea. Nu știu cum să ies și ce să fac. Nu cunosc pe nimeni, nu am nimic de făcut. Stau acasă și am grijă de fetele soţului meu. Vreo 6 luni am mereu același sentiment, că ușa este prea grea și că nu o pot deschide să ies. Noii viruși mă ţin oricum în pat, iar peste asta, neașteptat, mai rămân și însărcinată. Când ajung să mă înregistrez la medic, o asistentă mă întreabă ce ocupaţie am. Îi spun că sunt lector în Romania și că sunt în concediu de studii pe trei ani. Dar că nu lucrez, că am grijă de copii… Nu apuc să termin. Îmi scrie pe fișă: ocupation: full time mum. Îmi vine să plâng și să-i spun că-i idioată, dar sunt prea speriată să protestez.
Încep să calc, să spăl, să gătesc de două ori pe zi. Aliniez cămășile pe grupuri cromatice și inventez un algoritm de pus rufele la uscat. Mi-e dor de categoriile mele, dar cine ia în serios o full time mum? Cineva dintre colaboratorii mei elveţieni mă invită să ţin o conferinţă despre percepţia cercetării celulelor stem. În Londra, la Royal Society for Philosophy, unde, vorba bunică-mii, nu a fost neam de neamul meu. Doar că sunt la două săptămâni după naștere. Corpul meu tăiat și umflat e o mașină de produs lapte. Mă uit în oglindă și scriu un email cu păreri de rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu