Democrație și cultură politică. O relație problematică

Vasile Brașovanu, Calitatea democrației și cultura politică în România, Iași, Adenium, 2015 Cronică de Emanuel Copilaș Lucrarea tânărului cercetător Vasile Brașovanu nu își propune o amplă analiză științifică a legăturilor dintre democrație și cultură politică, ci doar o succintă trecere în revistă a complexității conceptuale și empirice a unei astfel de problematici ancorată, spre final, în contextul specificităților civice românești. Autorul începe prin identificare a trei modele de democrație clasice. Democrația directă, ateniană, care excludea majoritatea covârșitoare a populației, dar a cărei amintire simbolică a manifestat o puternică forță regenerativă, adaptându-se la contextele politice moderne, apoi democrația reprezentativă ca poliarhie, așa cum a fost teoretizată paradigma de către politologul Robert Dahl, adică un sistem politic bazat pe binomul contestare-participare unde drepturile cetățenilor de a lua parte în amblele tipuri de activități sunt cât mai puțin îngrădite și, în sfârșit, democrația consociațională a lui Arendt Lijphart, pentru care sistemele electorale plurale, nu cele majoritare, sunt cele mai în măsură să garanteze o cultură și un comportament politic unitar în cadrul unor societăți inevitabil și iremediabil diverse. O discutare mai detaliată a celor trei modele democratice ar fi fost de dorit, pe lângă includerea în cadrul demersului și a modelului clivajelor, propus de Martin Lipset și Stein Rokkan, a democrației distributive teoretizată de John Rawls sau a democrației radicale, așa cum apare ea la Jürgen Habermas sau la Ernesto Laclau. 254-493-calitatea-democratiei-si-cultura-politica-in-romaniaÎn ceea ce privește cultura politică, autorul preia modelul clasic al lui Gabriel Almond și Sidney Verba, care disting între o cultură politică de tip parohial, în care nu există nici informare, nici implicare civică, o cultură politică de tip dependent, în care informarea există, dar participarea cetățenească la deciziile colective este de cele mai multe ori pasivă, respectiv o cultură politică de tip participativ, unde cetățenii informați, alcătuind o veritabilă societate civilă, se informează și participă activ la procesul politic. Autorul nu uită să menționeze, pe urmele lui Sidney și Verba, că cele trei tipuri de cultură politică sunt mai degrabă tipuri ideale weberiene, ele coexistând, în diferite proporții, în cadrul fiecărei societăți în parte. Mai departe, autorul tratează subiecte ca socializarea politică, capitalul social, societatea civilă și cetățenia activă, inventariind interdependența complexă dintre aceste concepte și modalitățile prin intermediul cărora reușesc să articuleze sau nu comportamente politice specifice. Participarea politică este tratată în manieră preponderent individuală, ținând cont de „caracteristicile cetățenilor” și excluzând deliberat din ecuație contextul economic și social (p. 8). Problema este că un astfel de cetățean abstract, izolat în raport cu mediul în care s-a format, are destule șanse să devină un cetățean realmente „responsabil”, dar multe șanse să fie culpabilizat în manieră inadecvată pentru lipsa sa de cultură politică în momente cheie. Cultura politică nu poate fi însă arbitrar separată de contextul economic și social al cărui produs este, în definitiv: tratarea ei ca punct de reper absolut conduce aproape inevitabil la concluzii fragile și, în general, pesimiste. Chiar dacă analiza efectivă a culturii politice românești ocupă aproximativ un sfert din lucrare, aceasta este dublată în schimb de numeroase și utile date empirice. Bazându-se pe distincția operată de către Ronald Inglehart între valori materiale și postmateriale, autorul ajunge la concluzia că protestele politice din România contemporană sunt animate mai degrabă de valori materiale, reliefând absența unui nive de trai decent și eșecul ideologiei tranziției postcomuniste. Cele post-materiale, în primul rând ecologiste, devin la rândul lor, mai ales în ultimii ani, tot mai vizibile. Ținând cont de gradul ridicat de încredere pe care românii îl au în Biserică și Armată, autorul caracterizează cultura politică românească drept una parohială. Cred că avem de-a face însă mai degrabă cu o cultură politică dependentă, în care cetățenii nu sunt neapărat neinformați, ci doar relativ reticenți în a-și face cunoscute opiniile în spațiul public prin intermediul unor campanii de mobilizare sau a acțiunilor de protest, cultură politică în care au apărut în ultimii ani tot mai multe breșe participative. Viitorul civic al României nu este unul neapărat pesimist, întocmai ca viitorul intelectual și profesional al autorului care, ținând cont de vârsta pe care o are și de domeniul științific complex și solicitant în care se aventurează, oferă cititorilor o lucrare onestă, coerentă și promițătoare.