„Privesc Timpul ca pe un un alter-ego, un Timp de netrăit în absența celor pe care îi prețuiești”. Interviu cu Daniel Șandru

„Privesc Timpul ca pe un un alter-ego, un Timp de netrăit în absența celor pe care îi prețuiești” * dialog cu prof. univ. dr Daniel Șandru, președintele juriului campaniei „Oamenii Timpului”

O întâlnire cu președintele unui juriu, mai ales al unei campanii de anvergură așa cum este „Oamenii Timpului”, te poate duce cu gândul la o discuție purtată pe un ton distant, ce poate semăna mai mult cu o prezentare a unui regulament, a criteriilor în baza cărora vor fi acordate premiile și mai puțin la un dialog relaxat, așa cum a fost cu prof. univ. dr. Daniel Șandru. Ca președinte al juriului campaniei „Oamenii Timpului”, ne-a explicat, pe un ton prietenos, cum a început totul și unde se dorește să se ajungă. Am creionat împreună un tablou la care vor fi adăugate tușe la fiecare ediție a proiectului, ajuns la a treia prezență pe o scenă deschisă la Iași, extinsă apoi la nivel național și peste graniță, în Republica Moldova și Ucraina. - Ați fost președinte al juriului încă de la prima ediție a campaniei „Oamenii Timpului”. Ce v-a determinat să lansați un astfel de proiect? - Trebuie să mărturisesc că ideea i-a aparținut colegei mele Adriana Nazarciuc, care este președintele Asociației Revistei „Timpul”, imediat ce am preluat coordonarea acestei prestigioase publicaţii (care în 2016 împlinește 140 de ani de la lansare – n.a), în ianuarie 2014. Ideea a apărut după câteva numere ale publicației pe care le-am realizat împreună și pe care le-am coordonat. Venise momentul ca „Timpul” să poată fi cunoscută mai mult decât ceea ce înseamnă publicistică în zona culturală contemporană, o impunea și tradiţia istorică. Doamna Adriana Nazarciuc a găsit de cuviinţă că ar trebui să organizăm un eveniment mai mare. Anterior au existat premiile Revistei „Timpul”, un eveniment local, dar noi ne-am dorit să fie de anvergură. Aşa a apărut această idee de competiție a valorilor care ar fi trebuit să fie jurizată cumva din afara Iașului. Fie că vorbim despre spațiul cultural sau academic ori mai mult despre cel politic, există această obișnuință ca oamenii să se premieze între ei, să se omagieze între ei și ne-am zis că nu vrem să facem un astfel de traseu competițional între valori, ci ar trebui să fie creditate și prin anvergura unui juriu național. - Mulți se întreabă de ce este nevoie de un astfel de demers. - Eu cred că trebuie, în primul rând, să ne reconsiderăm valorile în toate domeniile de excelență – cum sunt la noi cele 10 în care acordăm premii – literatură, arte, educație și cercetare, memorie și istorie, jurnalism, societate civilă, tinere valori, diplomaţie publică, sănătate și antreprenoriat, considerându-le ca fiind piloni fundamentali ai oricărei comunități. Am considerat că ar trebui să redimensionăm cumva spațiul axiologic românesc câtă vreme acești 26 de ani de tranziție sunt precedați, după cum bine știm, de mai bine de 45 de ani de totalitarism. Spațiul valoric a fost foarte bulversat, a fost cumva cu susul în jos dacă ar fi să invoc o sintagmă folosită de Hegel. Am crezut și credem că este momentul, mai cu seamă pentru că ne aflăm în preajma împlinirii a 100 de ani de la formarea statului român modern, apariției unui demers care să implice, pe de o parte, așa cum spune și sloganul campaniei, preluarea trecutului, premierea prezentului și pregătirea viitorului. În spate există o simbolistică întreagă legată de publicație, de Revista „Timpul”, care ne-a determinat să plasăm în prezent valori care recuperează trecutul, dar care pregătesc într-un fel și viitorul. - Cine poate fi un „om al timpului”? - Oricine îndeplinește criteriile de excelență anunțate de juriu. Scopul acestei campanii este să descoperim oameni de valoare în comunitățile în care activează, care fac ca lucrurile să meargă înainte, în cele zece domenii amintite. Asta nu înseamnă că ignorăm proiectele care au o anvergură mult mai mare decât o permite spațiul prezentului pentru că, pe lângă cei zece premii la cele zece categorii, în fiecare an am acordat și vom oferi în continuare premii speciale. Anul trecut, la împlinirea a 20 de ani de la fondarea editurii Polirom, una dintre cele mai importante din țară și pe care o avem la Iași, din fericire, am acordat un astfel de premiu special. Avem în vedere atât proiecte, cât și personalități și credem că această competiție, extinsă la nivel național, va putea creiona repere pentru societatea romînească. Inițial, campania a avut o dimensiune locală, apoi regională, și credem că va putea creiona repere pentru societatea românească. - Mi-ați anticipat întrebarea. Cum ați reușit să o extindeți la nivel național și peste granița țării? Campania „Oamenii Timpului” a ajuns deja în Republica Moldova și Ucraina. - Au fost foarte multe discuții, iar creativitatea colegilor care au lucrat în acest proiect sau care îl susțin și-a spus cuvântul. Totul a vizat modalitatea de organizare, în principal. Este teribil de dificil, multă muncă și nu aș vrea să creadă cineva că sunt foarte mulți oameni implicați. Avem alături redacția Revistei „Timpul” și colaboratorii ei, editura Adenium, care ne sprijină, voluntarii care au venit alături de noi în fiecare an. Munca de organizare a presupus stabilirea unui regulament, componența juriului, ceea ce împlică lucrul în spatele scenei, configurarea unei strategii. Nu mai puțin important este procesul de fundraising pentru că este nevoie de finanțare pentru ca un astfel de demers să existe. Toată această muncă de organizare s-a văzut pusă în situația de a se adapta evoluției proiectului. Inițial a avut o dimensiune locală, la ediția din 2014, și ne gândeam ca în fiecare an să mergem pe câte o regiune istorică pentru ca în 2018, la centenar, să ajungem în toată țara. Lucrurile nu au stat așa, iar timpul nu a mai avut răbdare. Anul trecut, ediția s-a extins în cele șase județe ale Regiunii de Nord-Est, la Chișinău și Cernăuți, pentru ca în acest an să ajungă la nivel național. A apărut apoi această idee ca în campanie să existe opt centre de monitorizare, coordonate de opt manageri locali, care să filtreze, într-o primă instanță, propunerile, să le documenteze și să contribuie în acest mod la un proces de jurizare mai riguros astfel încât nominalizații și, la final, premianții să fie pe deplin legitimi. - Cum au evoluat nominalizările de-a lungul celor două ediții? - Cred că din punctde vedere axiologic al valorii lucrurile sunt foarte clare - au câștigat cei mai buni dintre cei înscriși în cursă. În primul an, redacția Revistei „Timpul” a făcut nominalizările la cele zece categorii, din care ulterior juriul i-a ales pe finaliști. Am schimbat perspectiva în 2015, când am lansat și platforma www.oameniitimpului.ro pentru ca publicul din cele șase județe ale Regiunii de Nord-Est, din Chișinău și Republica Moldova să poate propune candidaturi. În acest context nu a mai fost o simplă etapă de jurizare, așa cum se întâmplase într-un an anterior, când juriul a trebuit să aleagă premianții dintre cei nominalizați, desigur în baza unor dosare documentate, ci au fost două etape – o fază de prejurizare, în care în baza propunerilor, 800 câte au fost anul trecut, au rămas în cursă nominalizații, urmând iar în faza finală, când juriul s-a întâlnit la Iași în ședință comună, cu o zi înainte Galei, dintre cei rămași în cursă, 80 câți au fost anul trecut, să fie extrași premianții. - Cum vă descurcați cu atâtea candidaturi? - E copleșitor, pe de o parte, pentru că anul trecut au fost foarte multe propuneri, dar pe de altă parte este și îmbucurător când vezi, de la un an la altul, că societatea românească, în pofida tuturor etichetelor care i s-au pus de-a lungul timpului și mai ales în ultimul sfert de veac, chiar produce valori. Există o calibrare care aduce în atenție excelența în toate domeniile vieții sociale. - Este important să vorbim cât mai mult despre aceste lucruri fiindcă altfel comunitatea nu le-ar cunoaște. Sunt oameni cu realizări, dar sunt acoperiți de o perdea fină de mister fie că vor, fie că nu vor, iar noi nu am ajuns până la ei. - Tocmai asta ne-am propus noi, să-i aducem în scenă pe oamenii care, de regulă, stau deoparte dar care oferă valoare și care contribuie la mersul înainte al fiecărei comunități,de la medici până la tineri antreprenori, de la tineri scriitori până la tinere valori, de la jurnaliști, până la oameni care mergând în spațiul public, național și internațional, fac exercițiul de diplomație publică pentru România și pentru comunitatea din care provin. - Ați cunoscut persoane care nu au fost nominalizate, dar ar fi meritat să fie premiate? - Evident că sunt, nu ne putem aroga ideea că am descoperit deja tot ce ce putea în oricare dintre domenii în toți acești doi ani. În mod evident nu este așa și din acest motiv publicul trebuie implicat foarte mult pentru că nu avem noi, cei de la Iași, cum să știm care sunt valorile de la Craiova sau de la Suceava, Baia Mare sau Cluj. Atunci am apelat la sprijinul colegilor noștri care au devenit manageri zonali, oameni implicați în comunitățile lor. Cred că putem indica la acest moment două profile ale acestor manageri zonali - pe de o parte sunt jurnaliști, pe de altă parte sunt tineri universitari, cu o bună scanare a spațiului comunității. Ei știu cel mai bine și au și rolul de a impulsiona publicul din acele comunități pentru a face propuneri, ulterior noi urmând să le documentăm şi, în funcție de criteriile regulamentului, să le prezentăm juriului național. - Vorbim în acest proiect despre Valoare și Sens. Ce este, din punctul dvs de vedere, Valoarea? - Voltaire spunea, la un moment dat, că «Este important să-ți cultivi singur grădina». Este o metaforă aici, iar sensul pe care eu îl extrag este de a-ți face bine treaba ca membru al comunității, al familiei, de ce nu, mai cu seamă în zona profesională. - Doar pentru comunitate, pentru noi, ca indivizi, nu? - Sigur că există o formă de îmbogățire în contextul în care știi că poți oferi mai mult, fie că vorbim de comunitate, de familie, de mediul profesional în care activezi. Este o formă de îmbogățire care se revarsă și asupra ta. Nu cred că există profesionist care să nu se bucure de rezultatele muncii sale, dar ceea ce face din valoare o posibilitate de a te raporta și la ceilalți e faptul că oferi de la tine celor din jur. Este un joc dialectic foarte important – în măsura în care suntem piese din comunitatea din care provenim, o comunitate care ne inculcă din faza de socializare primară până în cea de socializare matură valorile în care credem, anumite credințe, o anumită perspectivă asupra vieții, avem și noi datoria de a oferi comunității valorile în care credem și rezultatele noastre profesionale. - Practic este vorba despre un echilibru între a oferi și a primi. - Da și îmi amintesc de numele cărții unui sociolog, Marcel Mauss, «Eseu de dar». El spunea, și antropologic făcând această analiză, că există o permanentă permutare între cel care oferă și cel care la rândul său poate oferi astfel încât în acest mod se poate construi lumea. Or, acești oameni, aceste personalități pe care încercăm să le descoperim merită cu prisosință reverența noastră câtă vreme oferă comunității aceste valori despre care discutăm. - Nu pot să evit și gândul despre non-valoare. E clar că nu putem face să dispară, dar cum am putea-o limita, izola? - Ca multe fenomene care țin de social, există în diferite grade mai mari sau mai mici și aici intervine diferența dintre spațiile sociale. Există și lucruri care nu se înscriu în aria valorilor. Nu putem spera la o eliminare totală a non-valorii. Nu cred că ar trebui ignorată, dar nici să ocupe prime time. Cred că mai curând este important să evidențiem lucrurile bune. Până la urmă, și în acest exercițiu de ierarhizare, de departajare a valorilor de non-valori intervine, până la urmă, și fondul nostru subiectiv. Depinde de noi înșine cum ne plasăm – ne asumăm, așa cum încercăm s-o facem noi, cei care organizam campania „Oamenii Timpului”, să ne orientăm exclusiv pe evidențierea valorii. - Spuneați cândva că sunteți un comentator al realității moderne. Ce vă place și ce nu vă place la realitatea de acum? - Sunt foarte multe lucruri care nu îmi plac în societatea românească. Atunci când afirmam acest lucru, că sunt un comentator și că încerc, cu onestitate intelectuală, să mă îndrept spre analiza realității eram ceva mai tânăr și cred ceva mai revoltat. Între timp, mărturisesc că în plan subiectiv lucrurile s-au mai așezat, dar asta nu înseamnă că nu mă irită sau nu mă revoltă în continuare unele lucruri, însă încerc să înțeleg de ce se întâmplă așa. De o bună bucată de vreme pot să-mi dau seama că dacă în urmă cu zece ani spuneam că tot ceea ce se întâmplă rău astăzi în societatea românească este cauzat de perioada totalitară, mi-am dat seama că mă înșel. Citind memorii, jurnale, cărți de referință istorice cu referire la ceea ce a fost în ante-comunism îmi dau seama că răul exisa în societatea românească cu mult timp înainte de apariția comunismului. Acest tip de regim totalitar a venit pe un teren gata pregătit. - Nimic nu este întâmplător. - Da și să nu uităm că înainte de comunism au existat în România cel puțin trei regimuri măcar autoritare - cel al regelui Carol al II-lea, instaurat prin modificarea Constituției și scoaterea în afară a partidelor politice și existența unui singur partid, pe model fascist, statul național legionar, care a produs o catastrofă la nivel simbolic și politic în România interbelică, și nu mai puțin dictatura mareșalului Antonescu. Mai devreme, în secolul al XIX-lea vom vedea că tarele societății pe care le regăsim și astăzi erau prezente într-un stadiu germinal. - Astăzi altfel prezente. - Vorbim și de un altfel de societate, una tehnologică. Mediul comunicațional este infinit mai dezvoltat, dar anumite lucruri, cum ar fi, spre exemplu, maniheismul social există. Era și în spațiul românesc, cel puțin din a doua jumătate a secolului XIX, funcționa la fel și atunci ca și astăzi – există cei buni și cei care se află întotdeauna împotrivă sunt cei răi. Acest maniheism nu produce decât o scindare în societatea românească și plecând de aici, ca să mă întorc la filozofia proiectului „Oamenii Timpului”, ideea nu este să scindăm, ci să unim. - Așa ajungem la ideea de Model. Se vorbește tot mai mult despre lipsa de modele. Credeți că este adevărată? - Societatea românească a fost cu adevărat bulversată după ceea ce s-a întâmplat în 1989 și era cumva firesc ca lucrurile să se așeze într-un ritm mai lent sau mai rapid. Din punct de vedere strict social vorbind, da, lucrurile pot fi văzute în acest fel și cred că au evoluat și cine spune că era mai bine înainte greșește. De obicei, oamenii trecuți de o anumită vârstă spun asta ca un fel de compensare, un fel de nostalgie după tinerețe. Și noi vom fi nostalgici după tinerețea noastră. Pe lângă asta, mulți invocă și unele beneficii materiale pe care le-au pierdut în «capitalismul sălbatic» de după 1989. A fost și o bulversare axiologică – s-au amestecat valorile. În 1990, apoi imediat după, cine nu dădea din coate rămânea în afara jocului și chiar așa s-a întâmplat pentru mulți. Și totuși, anumite modele au existat și s-au coagulat în timp. Problema este una care ține în primul rând de educație și nu aș arăta direct spre școală, ci mai întâi spre familie. Valorile fundamentale sunt inculcate unui individ în familie, pornind de la cele religioase și până la cele comunitare, de la simplul fapt de a învăța să dai «Buna ziua» până la a spune «Mulțumesc», de a adopta o anumită conduită până la a avea anumite preferințe în zona culturală. Nu degeaba se vorbeşte în limbaj popular despre cei 7 ani de acasă, care sunt foarte ușor de determinat sociologic pentru că arată socializarea primară, în care se formează nucleul fundamental a ceea ce va deveni individul ca membru al comunității. - Acesta este un prim palier. - Ulterior intervin și altele, cum ar fi școala. Chiar și în școală lucrurile au fost alterate. Gândiți-vă numai la câte reforme au fost în ultimii 26 de ani, luate de la capăt. Am fost cumva între mitul Anei lui Manole și mitul lui Sisif. Sigur că, vorba lui Camus, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit că tot duce o piatră pe vârful muntelui și aceasta prăbușindu-se, însă lucrurile acestea au alterat profund mecanismul de funcționare nu doar al sistemului educațional, ci și al valorilor românești. Eu nu îmi pot imagina cum, spre exemplu, unii colegi de-ai mei care aveau note mediocre în facultate au ajuns profesori la catedre din licee. S-ar putea să aibă har didactic, dar cunoștințele alterează comportamentul lor pedagogic. Atunci vedem cum în cei 26 de ani s-au succedat multe astfel de generații, iar astăzi constatăm că lucrurile sunt teribil de alterate de la limbajul care este folosit în școli, de la modul în care vorbim limba română, și până la tipurile de atitudini și de comportament. - Ce este de făcut? - Cred că, și aici spun ca profesor, avem o responsabilitate extraordinară noi, cei de la catedră. Problema este că în mediul academic, fie că vorbim despre cel de stat ori cel privat, vin cumva oameni deja formați. La 19-20 de ani există deja o cristalizare a comportamentului, a atitudinilor, a ceea ce își doresc să facă în viață. E mult mai dificil, dar nu imposibil, să-i reformatăm acolo unde constatăm că există deficiențe sau probleme. Am o admirație foarte mare față de educatori și învățători. Ei pun bazele a ceea ce vor deveni tinerii. - Am vorbit de model la general, ca o definiție. Aș trece în plan personal și v-aș întreba dacă ați avut modele în viață. - Da, ca oricare dintre noi. Am avut și modele pe care le-am întâlnit în cărți, dar și modele pe plan familial. Unul mi-a fost dat de către părinți, apoi bunica mea dinspre tată. A fost un model de devoțiune și rezistență în fața unor vicisitudini ale istoriei, a fost prizonieră după terminarea celui de-al doilea război mondial. Am și scris despre povestea ei. Am avut modele printre profesori și, nu mai puțin, între colegii mei. - Aveți un CV impresionant. Ați fost considerat un model? Pentru cine ați dori să fiți? - În primul rând pentru copiii mei. Asta m-ar bucura pe deplin. CV-ul s-a construit de la sine, sunt lucruri pe care le-am făcut în timp. Dincolo de munca efectivă pe care am întreprins-o e meritul cadrului în care m-am aflat. În aceeași măsură e meritul studenților mei, al colegilor și nu mă refer la cei din universtate, ci și la cei pe care i-am întâlnit în variatele contexte sociale în care m-am aflat. Tot timpul m-am bucurat că am avut de la cine învăța. Noica spunea că o școală în care profesorul nu învață de la elevi nu poate fi numită școală. Poate și firea mea curioasă sau tendințele permanente de perfecționism, o autocritică pe care o port cu mine, dar și capacitatea de a autoironie pe care o am și teama de ridicol m-au determinat ca de la fiecare om cu care am intrat în contact și pe care l-am considerat că poate valoriza existențele din jurul său să iau câte ceva. Le datorez ceea ce sunt foarte multor oameni, plecând de la părinții mei, colegii și prietenii mei, nu mai puțin familia. Acel CV impresionat adus în discuție este unul colectiv, îmi place teribil tot ceea cefac în plan profesional. - Campania „Oamenii Timpului” este orientată și către tineri. Lor ar trebui să le vorbim mereu despre valoare. Ce vă place la Tinerii Timpului? Aveți și dvs un adolescent al Timpului. - Îmi place această efuziune pe care o regăsești în cazul copiilor, tinerilor. Este un entuziasm specific vârstei, care mă molipsește, mă face să revin la multe dintre proiectele pe care imaginativ le-am avut când aveam vârstele lor. De altfel, am și scris o carte de povești pentru copii, dedicată fiului meu, în care vorbesc, într-un joc al fantasticului și realului, despre copilăria lui. Scriind această carte am rememorat momentele copilăriei sale și practic m-am reîntors la propria mea copilărie. A existat mereu această contagiune în apropierea tinerilor, altfel nu aș fi profesor. Mă bucur de fiecare dată când un tânăr își dorește să se implice într-un proiect, mă consultă în diverse probleme. Este important ca tinerii să fie canalizați, nu în sensul unei manipulări pedagogice, ci în sensul de jaloane și de posibilitatea de alege. - Cum îi ajută pe tineri un proiect precum „Oamenii Timpului”? - Vorbim despre două paliere - în primul rând de cel al implicării organizaționale. Încă de la prima ediție am avut bucuria să lucrăm cu Asociația Studenților Jurnaliști, care formează o echipă minunată. La cea de-a doua ediție am avut alături și liceeni, și studenți. Acesta ar fi un prim palier și vedem că le place proiectul, învață să valorizeze ceea ce noi încercăm să propunem în spațiul public. Pe de altă parte, avem și această secțiune Tinere Valori, pe care o jurizăm în cadrul campaniei și care ne-a făcut bucuria să aducem pe scena Teatrului Național din Iași adolescenți care cu siguranță vor avea o carieră de succes. E o bucurie să poți lucra cu tinerii, să poți intra în contact cu ei, să cunoști noi valori pe care societatea le readuce pe scenă. Există speranță și acest lucru este foarte bun. - Îmbucurătoare este și perspectiva. Acum cunoști un copil, care va deveni un tânăr, apoi un adult de valoare. Timpul nu stă pe loc - M-aș bucura ca peste 20 de ani, să zicem, campania să fie consolidată și să existe o comunitate de prestigiu „Oamenii Timpului”. Vorbesc despre tineri care intră astăzi intră în competiție, câștigă premiul, iar peste mai mulți ani vor deveni nume consacrate ale culturii roâmești. - Vorbind de poveste, dacă timpul s-ar schimba într-un personaj, cum vi l-ați imagina? - Citesc în aceste zile un jurnal absolut tulburăr, al teoreticianului literar și scriitor Matei Călinescu. Este un jurnal copleșitor pentru că îți aduce în față stările, momentele, gândurile, raportate la timp ale unui om care știe că în curând va muri. În 2007 a fost diagnosticat cu o boală în fază terminală, iar scrierile sale sunt realmente covârșitoare. Cred că timpul nostru, «timpul ce ni s-a dat», ca să citez titlul unui volum al Anei Bentoniu, poate reprezenta un alter-ego al nostru, în funcție de cum îl trăim. Este timpul care, dincolo de dimensiunile temporale, trecut-prezent-viitor, îți poate arăta, dacă ai onestitatea necesară să te privești în oglindă, lucrurile care te-au marcat, pe care le-ai făcut greșit, și mergând pe ideea că este important să încercăm să înlăturăm erorile, să proiectăm faptele astfel încât acestea să nu se mai repete. Îl văd ca pe un alter-ego, ca pe un timp pe care îl pot trăi într-o manieră intimă, privată, și despre care cred că este de netrăit în absența celorlați pe care îi iubești, la care te raportezi, în care ai încredere, în care investești suflet, ceilalți care te ajută să-ți împlinești visele. Interviu realizat de Maria Poinescu