Iacob Karo, cățelul mâzgălit și micuța fereastră de hârtie

Am aflat povestea aceasta într-o zi înnorată de primăvară, pe când hoinăream pe podurile orașului Praga. M-am oprit să mă uit la ce desena un tânăr cu barbă, așezat pe un scaunel cu trei picioare. Pictorul era grăbit să-și strângă șevaletul și să plece, fiindcă tocmai începuse să plouă. Am apucat să arunc o privire: desena un arlechin cu un costum în carouri, viu colorat. Părea adevărat, atât era de precis conturat și m-am uitat în jur, după model. Până să mă dezmeticesc, pictorul a plecat, cu cățelul lui cu tot, fluturând din coadă. Mi-a lăsat povestea sub o piatră și m-am grăbit să o smulg de acolo, înainte să o șteargă ploaia. Scria așa:

A fost odată un băiețel pe nume Ionuț. Îi plăcea mult să deseneze și să picteze cu acuarelele. Într-o bună zi, pe când afară ploua, a desenat un omuleț cu o hăinuță în carouri, care i-a dat mult de furcă. Dar Ionuț avea timp și răbdare și era foarte perseverent. Când l-a terminat, omulețul părea viu.

Seara, înainte de culcare, a mai desenat repede un tren, însă Mama, care nu-l pierdea din ochi, i-a spus că trebuia să fie de mult în pat! Grăbindu-se, lui Ionuț i-a căzut unde nu trebuia, o picătură de albastru, cu care urma să coloreze cerul. S-a supărat atât de tare, încât a mâzgălit pata cu creionul, a tăiat-o și a aruncat-o.

Înainte să adoarmă, s-a gândit că făcuse bine deschizând o ferestruică în hârtie și s-a dat jos să se uite prin ea. Fiți atenți! Tocmai descoperise o căsuță țesută dintr-un fir transparent ca de perdea, iar în mijlocul ei se legăna într-un balansoar, cine credeți? Chiar omulețul!

- Cât mă bucur să te văd - îl salută zâmbind -. Mă numesc Iacob Karo. Ce mai faci, Ionuț?

- Bine, răspunse, și tu?

- La fel de bine - zise Iacob -. Chiar acum vine trenul tău și vreau să știu pe cine îmi aduce în vizită.

N-a terminat bine de vorbit, că trenul și sosise, acoperind ferestruica. Băiețelul era obosit și nu și-a mai adus aminte, a doua zi, de cine coborâse din tren. Toată ziua s-a uitat nerăbdător prin ferestruica foii de hârtie, dar n-a zărit nimic. Numai noaptea, în pat, a reușit să vadă căsuța: Iacob Karo ținea un cățel pe genunchi și mica vietate era acoperită cu o pată mare, făcută cu creionul.

- Cine a mâzgălit cățelul acesta?

- Chiar tu  - răspunse Iacob Karo.

- Eu mergeam cu trenul, să-i fac o vizită lui Iacob și dintr-odată tu m-ai mâzgălit - adaugă cățelul.

- Eu credeam că ștergeam pata - zise Iacob mirat.

- Sunt, oare, atât de mic încât un copil să nu mă poata deosebi de o pată? - zise cățelul și începu să plângă cu deznădejde.

- Iacob, Iacob - spuse atunci, Ionuț - n-ar trebui să căutam un veterinar?

Dar Iacob nu i-a răspuns, ci s-a uitat să vadă unde începea și unde se sfârșea pata: i-a examinat spatele, burtica, labele, coada și s-a uitat chiar și în gura cățelului. Ionuț era atât de obosit încât, a doua zi nu și-a mai amintit cum se sfârșise aventura și a trebuit să aștepte până seara ca să vadă din nou, căsuța. Iacob îl aștepta în spatele ferestruicii și-i dădu un ghem: era firul mâzgălelii.

- Trebuie să pui din nou firul pe hârtia distrusă - spuse Iacob Karo - dacă nu, cățelul nu se va liniști.

Totul s-a întâmplat foarte repede. Iacob a desfășurat silueta cățelului de parcă ar fi fost un scul de lână, iar Ionuț l-a pus din nou pe hârtie. Cățelul a început să cânte, dar cu cât se bucura mai mult micul animal, cu atât se întrista mai tare Ionuț.

Ferestruica se micșora odată cu sculul și curând, băiatul n-a mai văzut nimic. Doar putea asculta cântecul cățelului. "Când sunt mititel, copiii mă iubesc mult".

Ionuț stătea pe pat întristat. Îi părea rău că fusese neatent la desen. Deodată, zări o lăbuță care dădea la o parte liniile grilajului de la fereastră și năsucul lui Iacob, lipindu-se de ele. Chipul lui Ionuț se lumină de bucurie, văzând că prietenii lui nu l-au uitat și spuse:

- Dragii mei prieteni, tocmai mă gândeam la voi. Mi-ar plăcea să ne jucăm împreună.

- La noapte te trezim - îi răspunse Iacob. Vrei?

- Cum să nu? - exclamă Ionuț -.

- Să vii repede - continuă Iacob -, ne vom duce să ne scăldam în lacul poveștilor.

- Mă voi culca devreme - spuse băiețelul -.

Și toți și-au spus în cor:

- Pe curând!

Ionuț i-a văzut întorcându-se în căsuță. De atunci, se culca devreme, pentru că Iacob și cățelul îl așteptau noapte de noapte (deveniseră prieteni nedespărțiți). Desena totdeauna încet, cu grijă, și numai când nu se grăbea. 

Gânduri din fotoliu

Cred, dragii mei, că am priceput cu toții ce vrea să ne învețe povestea lui Iacob Karo: că adeseori, personajele create de imaginația noastră ne sunt cele mai bune prietene. Cu condiția să le ducem cu grijă, la bun sfârșit. E foarte important să ne recunoaștem greșelile și să încercăm să le îndreptăm la timp!

Alt mesaj important al poveștii este cel pe care ni-l servesc mereu părinții, uitându-se peste umerii noștri, la purcelușii din caietul de caligrafie: graba strică treaba!

Să dăm, deci, fiecărei activități, timpul cuvenit. Ca să ne fie joaca tihnită și inima ușoară, seara, la culcare…

Angelica Lambru

Libertatea, liberalismul şi naşterea modernităţii

Conferinţă susţinută la Iaşi de scriitorul Liviu Antonesei, directorul Editurii Adenium

http://www.privesc.eu/Arhiva/14456/Conferinta--Libertatea--liberalismul-si-nasterea-modernitatii----Liviu-Antonesei--la-Iasi

Editura Adenium din Iasi se reinventeaza

După doi ani de când s-a înfiinţat ca editură specializată în literatură şi benzi desenate pentru copii, edituraAdenium se transformă în editură generalistă. Cărţile pentru copii rămân în continuare în atenţia sa, dar aria de activitate se va extinde pe următoarele coordonate:

- Scriitorii limbii române : autori de limbă română de pretutindeni;
- Cei care vin : debutanţi şi autori aflaţi la primele cărţi;
- Universul literelor : scriitori aparţinând literaturii universale;
- Anthropos : cărţi din domeniile psihologiei, antropologiei, ştiinţelor educaţiei, sociologiei, politologiei, teologiei şi religiilor etc. ;
- Bucuria copiilor : literatură pentru copii ;
- Spectator : cărţi dedicate teatrului, filmului, muzicii, artelor plastice etc. ;
- Action&Suspence : literatură poliţistă, de acţiune, spionaj etc. ;
- BD Junior și BD Senior: serii de benzi desenate.

În afara activităţii editoriale propriu-zise, editura oferă şi diferite servicii  complementare:

- editare/redactare/traducere de text;
- culegere/corectură/redactare materiale editate de companii naţionale/multinaţionale;
- design/tehnoredactare (machetare cărţi, reviste, flyere, broşuri, cărţi de colorat; realizarea de coperţi, cataloage de prezentare, panouri publicitare etc.).
De asemenea, se oferă servicii de consultanţă în domenii specifice.

Pe viitor, Adenium va colabora cu Fundaţia Culurală Timpul  în ceea ce priveşte editarea revistei TIMPUL.

L-am rugat pe scriitorul Liviu Antonesei, directorul editorial al editurii, să ne spună cum a intrat în acest proiect ambiţios şi cum îl vede evoluînd peste cinci ani.
 

Am intrat în proiect din întâmplare, însă nu complet din întâmplare! Pe vremea când era numai editură pentru copii, am lucrat cu Adriana (editor la Adenium) la proiectul iniţial – cărţile pentru copii scrise de dl. Gheorghe Vîrtosu, pe care le-am citit şi pentru că mi-au placut, le-am şi prefaţat.

Am citit şase volume din cele vreo 27 – 28, câte vor fi în seria O inima de broscuţă. Când a apărut ideea extinderii editurii, m-am gândit puţin şi am acceptat direcţia editorială a acesteia. De ce? Mai întîi, pentru că nu mai acceptasem vreo funcţie de conducere din 1998, când am părăsit preşedinţia judeţului Iaşi. Şi mi s-au făcut destule oferte, de stat sau private în intervalul acesta, dar le-am refuzat, aşa că, acum, eram odihnit din acest punct de vedere! Conducerea Fundaţiei Timpul şi a revistei omonime nu intră la socoteală, pe acelea nu le părăsisem vreodată din 1993 încoace – iată se fac în august 20 de ani!

Pe de altă parte, a prelua conducerea unei noi edituri pe o piaţă a cărţii saturată şi în plină criză economică, mi s-a părut o provocare, un pariu care merita să fie făcut! Cum va fi peste cinci ani? Nu ştiu, că nu sunt tare la profeţii sau citirea viitorului. Însă mi-ar plăcea foarte tare să se spună atunci: Dintre zecile – poate sutele? – de edituri ieşene, două sunt într-adevar importante: Polirom şi Adenium. Dacă nu va fi aşa, înseamnă că n-am meritat şansa de a avea această oportunitate la dispoziţie.

Iulian Sirbu

Editura Adenium - Comunicat

Editura Adenium – Comunicat

Înfiinţată în urmă cu doi ani ca editură specializată în literatură şi benzi desenate pentru copii, Adenium se transformă acum în editură generalistă. Profilul său de activitate nu se schimbă – cărţile pentru copii rămân în continuare în atenţia sa –, ci se extinde. Într-o formulă concentrată, încercăm să ne structurăm activitatea viitoare după coordonatele: Scriitorii limbii române (autori de limbă română de pretutindeni), Cei care vin (debutanţi şi autori aflaţi la primele cărţi), Universul literelor (scriitori aparţinând literaturii universale), Anthropos (cărţi din domeniile psihologiei, ştiinţelor educaţiei, antropologiei, sociologiei, politologiei, teologiei şi religiilor etc), Bucuria copiilor (literatură pentru copii), SpectActor (cărţi dedicate teatrului, filmului, muzicii, artelor plastice etc), Enigma (literatură poliţistă, de acţiune, spionaj etc). Seriile de benzi desenate, BD Junior şi BD Senior, completează oferta editorială. De altfel, suntem în continuare deschişi extinderii domeniilor de interes.

În afara activităţii editoriale propriu-zise, oferim şi diferite servicii  complementare:

 - editare/redactare/traducere de text;

- culegere/corectură/redactare materiale editate de companii naţionale/multinaţionale;

- design/tehnoredactare (machetare cărţi, reviste, flyere, broşuri, cărţi de colorat; realizarea de coperţi, cataloage de prezentare, panouri publicitare etc.).

De asemenea, oferim servicii de consultanţă în domenii specifice.

Momentul acestei extinderi marchează şi începutul colaborării editurii cu Fundaţia Culturală „Timpul”, în ce privește editarea revistei Timpul.

Mai multe informaţii privind echipa, activitatea de până acum, precum şi proiectele editurii pot fi obţinute de pe site-ul www.adenium.ro .

Cei interesaţi pot contacta editura în Iaşi, Aleea Copou nr. 3 sau la adresa electronică: office@adenium.ro

Liviu Antonesei,

Director editorial

Planta cea periculoasă

De Angelica Lambru

Povestea aceasta, copii, o știu de la un Elefant bătrân, de la Circ. Era felul lui de a răspunde la întrebarea tuturor: "Cum ajunsese acolo, tocmai din îndepărtata Africă?" Mai precis, din Burkina Faso, puncta elefantul, care ținea foarte mult să se știe exact din ce țară venea. E foarte important să nu ne pierdem originile, rădăcinile. "Eu, spre exemplu, spunea el, sunt un elefant din Burkina Faso și îmi place să se știe asta! Africa e mare! Vouă v-ar plăcea să vă ia lumea drept niște europenași, acolo?" le-a răspuns el oarecum țâfnos, copiilor care-l ascultau cu gura căscată. Apoi s-a îmbunat și a continuat:

A fost odată o broască țestoasă foarte înțeleaptă, iubită de toate animalele. Din când în când, se ducea în sat, trăgea cu urechea și venea să-și avertizeze tovarășii despre ce mai puneau oamenii la cale:

- Aveți grijă, bărbații vor ieși la vânat!

Sau:

- Oamenii vor arde câmpurile, trebuie să fugiți!

Într-o zi, broasca descoperi pe câmp o plantă necunoscută. După plecarea sătenilor, broasca s-a apropiat cu mersul ei legănat și i-a spus:

- Ce fragedă, frumoasă și verde ești! Am venit să facem cunoștință! Care ți-e numele și ce înseamnă?

- Oamenii mi-au dat un nume nobil și frumos, răspunse planta . Înseamnă "pericol pentru toate animalele".

Broasca le-a mulțumit frunzelor verzi și s-a întors să-și prevină prietenii.

- Ar trebui să distrugem cultura aceasta, căci oamenii ne pregătesc o capcană.

Însă animalelor de acolo, printre care se află și străbunicul meu, le era mult prea lene și nu aveau chef să smulgă rădăcini de pe o suprafață atât de întinsă.

- Vom evita locul acela, au hotărât. Dacă nu mâncăm din ea, nu ni se poate întâmpla nimic rău.

La puțin timp după întâmplarea aceasta, pe câmp au crescut niște tulpini robuste. Oamenii le-au smuls și au făcut funii cu ele. Din ele au țesut plase cu care au prins păsările, peștii și antilopele. Pe străbunicul meu l-au poprit cu un laț. Au legat animalele de picioare, ca să le împiedice să fugă, iar săgețile lor, erau de asemenea, iscusit prevăzute cu funii, ca sa rețină prada.

Animalele nu se mai simțeau nicăieri în siguranță. Disperate, și-au amintit de spusele broaștei țestoase. Ea era singura care nu se afla în primejdie, căci dinții ei ascuțiți rupeau ușor cele mai groase plase. Broasca i-a avertizat pe toți puii despre cât de periculoasă era planta aceea:

- Oamenii i-au dat un nume nobil și frumos. Înseamnă "pericol pentru toate animalele".

Planta aceea îngrozitoare despre care era vorba în poveste, este Cânepa. În țara noastră se folosește la împletit funii…

Elefantul și-a încheiat povestea oftând, întristat. Dar s-a înseninat repede, când glasuri zglobii de copii au început să-l strige pe numele lui adevărat, de elefant din Burkina Faso. Care era acel nume? Pentru a-l afla, trebuie neapărat să mergeți la Circ. E scris cu litere aurite, (de vedetă) pe afiș!

Gânduri din Fotoliu

Istorioara aceasta, copii, e o fabulă cu o morală limpede: că răul trebuie strivit din fașă. Ca și animalele din poveste, oamenii tind să nu ia în seamă pericolul, de la primele lui semne, iar trecerea timpului nu face decât să înrăutățească situația. E cazul cataclismelor naturale, ale furtunilor și inundațiilor, în care cei temerari refuză până în ultima clipă să fugă din calea primejdiei. E cazul războaielor care ar costa mai puține vieți omenești, dacă ar fi înăbușite de la primele semne…

Am și două zicale înțelepte pentru încheierea acestei povești. Cu siguranță, le-ați auzit de la părinții și bunicii voștri: "Dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă!" Sau "Tot pățitu-i priceput!" Vă las pe voi să vă gândiți, până peste două săptămâni, la ce vor să spună…

Copii, veniti la Poveste! Interviu cu Angelica Lambru

Copii, poftiţi la Poveste! În Căsuţa Fermecată!

Gazda noastră – Angelica Lambru

Când Angelica ne-a spus ce surpriză ne pregăteşte pentru aceste sărbători-împreună, mi-am simţit sufletul tresărind ca unui copil. Am ştiut că va fi ceva cu totul special, lucru de care vă veţi convinge singuri! Am încercat să o trag de limbă, să aflu mai multe! Să nu fim luaţi prin surprindere atunci când vom păşi pragul Căsuţei fermecate!

Abia în acel moment mi-am dat seama că nu îmi este uşor să o intervievez pe Angelica... Însă cu blândeţea-i caracteristică, gazda noastră şi-a intrat imediat în rol. Nici nu ştiu când m-am trezit în învăluită în lumea de basm inedită! Imediat m-am simţit ca... Acasă! În faţa şemineului cu flăcări jucăuşe, iată ce-a ieşit!

Editura Adenium: Dragă Angelica, eşti un suflet cald, sensibil, dăruit, lucru de care s-au convins toţi membrii familiei Adenium! În mâna ta, condeiul se simte în largul său, creionând tablouri minunate şi ne bucurăm nespus că te-ai hotărât ca în această zi magică să vrei să împărtăşeşti tuturor din Darurile cu care ai fost înzestrată, prin această rubrică intitulată atât de sugestiv, Căsuţa fermecată! 

Prin această rubrică tu vei dărui cititorilor ceva din sufletul tău; suntem convinşi că vei fi o gazdă minunată şi că abia vom aştepta ca din două în două săptămâni, să te vizităm din nou! 

Înainte de toate, însă, te rugăm să ne spui cum de ţi-a venit ideea acestei rubrici şi ce mesaj vrei să transmiţi cititorilor - mari şi mici -  prin intermediul ei?

Angelica Lambru: Se cuvine, mai întâi, să-i mulţumesc Editurii Adenium - floare rară şi minunată în peisajul editorial românesc - pentru ca mi-a oferit cu atâta generozitate "spaţiul" Căsuţei fermecate. Marele om de cultură Mircea Eliade spunea că noi, oamenii, suntem fiinţe ale aventurii şi că interesul pentru naraţiune ne defineşte pur şi simplu, existenţa. Psihologi renumiţi au demonstrat cât de importante sunt poveştile în evoluţia emoţională şi cognitivă a copiilor. În definitiv, nu putem trăi fără poveşti. 

Când am conceput rubrica, m-am inspirat dintr-un poem minunat al Otiliei Cazimir. E o bucurie pentru mine să-mi aşez rândurile sub steaua acestei poezii, dintr-un motiv cât se poate de personal: mi-o citea în lungile seri de iarnă, Mama mea. Ce vreau să le transmit cititorilor? Că poveştile sunt un pas esenţial către lume, sunt o avanpremieră minunată pentru experienţele viitoare. Ascultând poveşti, copiii devin mai puternici, mai buni, mai siguri pe ei. Iar adulţii, citindu-le celor mici, rememorându-le pentru ei înşişi, devin conştienţi de rostul lor binecuvântat de părinţi. 

Editura Adenium: Deşi ai un copil minunat - Măriuca - ştim prea bine că tu însăţi eşti şi acum un Copil. Te rugăm să ne spui care este cea mai fascinantă experienţă a copilăriei pe care ai descoperit-o din poveşti, din istorioare de tot felul şi chiar din viaţa de zi cu zi?

Angelica Lambru: Noi, marii devoratori de poveşti, trăim într-o continuă şi misterioasă revelaţie, care ni se trage din copilărie: ştim că misterul existenţei pândeşte dupa orice colţ banal de stradă, ştim că miracolele există şi că lumea nu e altceva decât o Carte de Poveşti care merită citită pagină cu pagină, până la sfârşit. Poveştile te învaţă să stai treaz, fiindcă luând aminte la peripeţiile altora, le poţi aştepta atent pe ale tale. 

Editura Adenium: Cine te-a influenţat cel mai mult şi ţi-a marcat traiectoria literar-artistică, în mod ireversibil şi profund?

Angelica Lambru: Aş putea să dau o listă rece cu nume de scriitori şi poeţi. Aş putea să vorbesc despre mari profesori pe care am avut şansa să-i ascult (Vezi, aceasta este o altă însuşire pe care ţi-o dezvoltă poveştile: răbdarea şi puterea de a asculta). Dar nu. Voi fi sinceră şi voi răspunde cu inima pe palme: Mama mea, Maria, prima fiinţă dăruită cu talent, din viaţa mea! Ea a fost! Şi trebuie să spun că Mama iubea nespus de mult copiii!

Editura Adenium: Dacă ar fi să fii din nou copil (cum se roagă Arghezi într-un frumos poem al sau), ce fel de poveşti şi istorioare ar rezona cu inima ta? Cum se regăseşte acest fior în ceea ce ne pregăteşti în cadrul acestei rubrici?

Angelica Lambru: Toate, toate, toate! Lăsaţi poveştile să vină la mine! (şi să-mi fie iertată parafraza îndrăzneaţă). Basmele fantastice şi fabulele cu animale, basmele orientale şi cele slave, cele africane şi cele asiatice... Toate poveştile au un gând al lor. Dacă-l auzim, dacă-l percepem, viaţa ni se modifică în cel mai bun, în cel mai minunat şi mai semnificativ fel! Fără ca măcar să prindem de veste... 

Editura Adenium: Care este darul tău pentru copiii mari şi mici, în ceea ce ne transmiti prin această rubrică?

Angelica Lambru: Darul meu aş vrea să fie perceput ca o aromă binemirositoare care să trezească pofta irezistibilă de poveşti. Să miroasă la noi în Căsuţă a cozonaci şi a prăjituri cu fructe şi vanilie, iar din cuptor să scoatem şi să punem pe masă poveşti apetisante, pe gustul fiecărui cititor. Iar la final, să intindă mâna şi să zică: "Te rog, îmi mai pui încă una în farfurie?" 

Copii, veniţi la Poveste!!

La Milano voi fi singur

Scrisoare deschisă

La Milano voi fi singur

   Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie  a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei, alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul, Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau "onoarea de a celebra cultura română în Europa", şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat "Şoaptele clipei - Parole sussurrate dall'istante", care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse excelent în italiană, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi - ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar - ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte - continuam eu să mă întreb de unul singur - când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul "consacrat" al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor nu-şi cunoaşte membrii? Un reprezentant al Uniunii a dat telefon la Braşov preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte ce fac membrii ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii "colegi de suferinţă literară" şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. Aceasta în timp ce pe site-ul amabasadei României la Roma există o pagină numită "prezenţe culturale româneşti". Ştiţi ce conţine această pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Iată de ce la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

 

Adrian Munteanu

www.adrianmunteanu.arts.ro

0744774198