de Angelica Lambru
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, au fost un rege și o regină, fericiţi din cale-afarǎ pentru ca tocmai li se născuse o fetiţă.
Un râu învolburat trecea chiar pe lângă palat şi într-o bună zi, când slujitoarele reginei s-au dus să se scalde, au zărit un coş de răchită printre trestii. S-au apropiat să se uite şi care nu le-a fost mirarea când au văzut că înǎuntru se afla un bebeluş frumos de pica!
L-au dus de îndată reginei şi i-au cerut voie să le lase să-l crească la palat, dar regina trebuia mai întâi să-l consulte pe rege, care era foarte hrăpăreţ şi zgârcit. Când a auzit ce i se cerea, a strigat că nici nu putea fi vorba de aşa ceva, că nici prin cap nu-i trecea să hrǎnească o gură în plus şi că bebelușul trebuia, de îndată, îndepărtat de la palat. Miloasǎ şi bunǎ, regina l-a înduplecat, până la urmă, arătându-i cu blândeţe că prinţesa care tocmai se născuse, pe nume Rosaura, ar fi fost cu mult mai fericită dacǎ ar fi avut un tovarăş de joacă de vârsta ei.
Aşa s-a făcut că băieţelul a rǎmas la palat. L-au botezat Trestioară, după locul în care fusese gǎsit. El şi prinţesa erau nedespărţiti: se jucau, se plimbau, învăţau şi glumeau împreună pe seama slujitorilor şi soldaţilor regelui.
Timpul a trecut, băiatul şi prinţesa au crescut şi s-au îndrǎgostit unul de celǎlalt, iar când au implinit cincisprezece ani, au cerut încuviinţarea regilor ca să se căsătorească.
Regina ştia că tânărul era bun, sincer şi cinstit şi că o iubea pe fiica ei mai presus decât orice pe lume. Şi-a dat de îndatǎ consimţământul, cerându-le doar sǎ mai aştepte câtva timp, pentru că erau foarte tineri. Regele, însă, dornic de avere, vroia să o căsătorească pe prinţesă cu un prinţ moştenitor şi nicidecum cu un terchea-berchea găsit într-un coșuleţ de răchită.
Înjghebă în minte un plan ca să se descotorească de bǎiat şi spuse:
- Sunt de acord cu regina că trebuie să mai aşteptaţi, e prea devreme acum pentru nuntă. Până atunci, tu, Trestioară, vei duce o scrisoare căpitanului oştilor mele. Astfel, vei avea ocazia sǎ mai ieşi din palat şi să cunoşti lumea.
Îndrăgostiţii s-au întristat fiindcă nu vroiau să se despartă, dar nu aveau încotro: musai să i se supună regelui! Trestioară s-a dus sǎ-şi ia rămas bun de la prinţesă şi a primit în dar de la ea o pelerină groasă, ca sǎ-i ţină de cald în nopţile reci ale călătoriei.
În dimineaţa următoare, a plecat cu scrisoarea regelui, dar, drumul fiind lung, l-a prins noaptea într-o pădure de stejari. Atunci, s-a suit într-un copac, să vadă dacă nu zăreşte vreo geană de lumină, pe undeva.
Într-adevăr o luminiţă strălucea în depărtare. Fără să mai stea pe gânduri, a plecat într-acolo. Când a ajuns la poartă, a bătut de trei ori "Cioc!", "Cioc!", "Cioc!" şi o bătrână i-a ieşit în întâmpinare.
- Bună seara, băiete! - i-a spus -, dar ce cauţi tu prin pustietăţile acestea?
- Duc o scrisoare căpitanului regelui, doamnă; dar nu m-am oprit din mers toată ziua şi am nevoie să mă odihnesc. N-aţi vrea să mă lăsaţi să dorm aici peste noapte?
- Dacă ar fi după mine, te-aş lăsa! - i-a rǎspuns bătrâna -, dar asta e casa unei cete de hoţi şi când vor veni şi-ţi vor vedea pelerina, te vor prăda cât ai zice peşte!
- Fiţi fără grijă, doamnă, mă voi ascunde în vreun colţişor!
- Treaba ta, eu te-am avertizat - i-a mai spus bătrâna.
Băiatul a intrat în casă, femeia i-a încălzit o căniţă cu lapte şi i-a dat o bucată de cozonac să mănânce, dar, în timp ce mânca, l-a învins oboseala şi a adormit. Atunci femeia cea de treabă i-a scos pelerina, a ascuns-o în cămară şi chiar când se gândea unde să-l ascundă, au sosit hoţii.
- Cine e ăsta? a întrebat căpetenia hoţilor, fără să zică măcar "bună seara".
- Păi, un băiat care duce o scrisoare căpitanului regelui, răspunse bătrana. Săracul, era atât de obosit, că nici mǎcar nu şi-a terminat cina.
Cu iuţeala fulgerului, hoţul i-a scos scrisoarea băiatului care dormea buştean. A deschis-o şi a citit-o cu glas tare, fiindcă se numǎra printre puţinii hoţi care ştiau să citească şi să scrie pe vremea aceea.
- "Brutus, căpitane al oştilor mele, pronunţă el cu voce gravă, îţi ordon să-l omori pe băiat, de îndată ce vei primi scrisoarea. Fii discret şi vei fi răsplǎtit cum se cuvine pentru serviciile tale. Semnat: Regele".
- Ce grozăvie, bietul copil! - exclamă bătrâna, îngrozită.
- Asta o dreg eu imediat - spuse hoţul, mişcat de destinul fatal al nefericitului băiat. Adevǎrul este cǎ hoţul era un om bun ca pâinea caldǎ: fura de la cei bogati şi împǎrţea celor sǎraci, care nu aveau nici dupǎ ce sǎ bea apǎ.
Aşa cǎ, luând hârtie, panǎ şi cernealǎ, scrise de îndatǎ o altǎ scrisoare în care zicea:
"Brutus, cǎpitane al oştilor mele, îţi ordon sǎ-l instruieşti pe bǎiatul care îţi va aduce aceastǎ scrisoare. Vreau ca peste un an sǎ fie numit general al întregii armate. Semnat: Regele".
A doua zi, Trestioarǎ s-a trezit şi a vǎzut scrisoarea pe masǎ, însǎ, în loc de pelerinǎ, era învelit cu o pǎturǎ. Bǎtrâna i-a dat îndatǎ pelerina, zicându-i cǎ o dosise ca sǎ nu fie gǎsitǎ de hoţi, iar despre scrisoare nu i-a spus nimic.
- Doamnǎ, n-am altceva ce sǎ vǎ dau, în semn de mulţumire, decât aceastǎ pelerinǎ pe care mi-a dǎruit-o prinţesa Rosaura.
- Eşti generos, bǎiete! Lasǎ, pǎstreazǎ-ţi pelerina, căci vei avea nevoie de ea! Drum bun! îi mai urǎ bǎtrâna cu un zâmbet jucǎuş.
La apusul soarelui, tânǎrul a ajuns în tabǎrǎ şi i s-a prezentat cǎpitanului, cu scrisoarea. Cǎpitanul, analfabet ca mulţi dintre tovarǎşii sǎi, îi spuse bǎiatului sǎ o citeascǎ cu voce tare. Pe mǎsurǎ ce citea, Trestioarǎ se înroşea de bucurie, iar cǎpitanul, se învineţea de supǎrare, cǎci nu-i venea sǎ creadǎ cǎ regele îl numea pe un copilandru, general, în locul lui. Fǎrǎ sǎ mai stea pe gânduri, îi spuse cǎ primul lucru pe care trebuia sǎ-l facǎ dacǎ vroia sǎ ajungǎ general, era sǎ-i smulgǎ trei fire de pǎr lui Pǎrdaur, uriaşul fioros cu pǎrul de aur, care trǎia într-o peşterǎ neagrǎ ca o gurǎ de lup. Îi dǎdu, apoi, o hartǎ şi-i ordonǎ sǎ plece în dimineaţa urmǎtoare.
Când a rǎsǎrit soarele, Trestioarǎ a aruncat o privire pe hartǎ şi a pornit-o la drum. Şi-a mers el, şi-a mers, zi de varǎ pânǎ-n searǎ, pânǎ când, la apus, s-a trezit la porţile unui oraş. Ar fi vrut sǎ rǎmânǎ acolo peste noapte, dar straja i-a spus:
- Bǎiete, te las sǎ treci dacǎ-mi rǎspunzi la o întrebare: "de ce pomului care rodea cât pentru tot orașul, acum nu-i mai dau nici mǎcar frunze?"
Trestioarǎ habar nu avea, însǎ, cum nu vroia sǎ înnopteze sub cerul liber, rǎspunse:
- Domnule strǎjer, daca aţi binevoi sǎ aveţi încredere în mine, v-aş aduce rǎspunsul la întoarcere.
Vǎzându-l atât de binecrescut, strǎjerul l-a lǎsat sǎ intre şi Trestioarǎ a putut sǎ doarmǎ în oraş. A doua zi a pornit-o din nou la drum. Pe înnoptate, a ajuns la un han, iar hangiul i-a spus:
- Bǎiete, iţi dau adǎpost în noaptea aceasta dacǎ imi rǎspunzi la o întrebare: "de ce fântâna din care izvora pânǎ mai ieri, vin, acum nu mai are nici apǎ?"
Trestioarǎ s-a gândit la fel ca data trecutǎ şi a rǎspuns:
- Domnule hangiu, dacǎ binevoiţi sǎ aveţi încredere în mine, la întoarcere vǎ voi aduce rǎspunsul.
Hangiul vǎzându-l atât de educat, i-a dat şi el adǎpost. Din nou a pornit-o, ziua urmǎtoare, la drum, dupǎ ce s-a uitat, mai înainte, pe hartǎ. De data asta, aflǎ un râu învolburat şi-i ceru luntraşului sǎ-l ducǎ la celǎlalt mal, însǎ luntraşul îi spuse:
- Te duc dacǎ îmi rǎspunzi la o întrebare: ce trebuie sǎ fac ca sǎ nu mai fiu plutaş? M-am saturat de luntre şi nu ştiu cum sǎ o las!
- Domnule luntraş, dacǎ binevoiţi sǎ vǎ încredeţi în mine, vǎ voi rǎspunde cànd mǎ voi întoarce, rǎspunse Trestioarǎ, la fel.
Luntraşul, vǎzându-l şi el, atât de politicos, se înduplecǎ şi-l duse la celǎlalt mal.
Tot mergând şi mergând, Trestioarǎ a zǎrit, în sfǎrşit, peştera cea neagrǎ ca gura lupului.
- Buna ziua, bǎiete, ce te aduce pe aici? l-a întrebat o bǎtrânicǎ, ieşindu-i în întâmpinare.
Trestioarǎ i-a istorisit toatǎ povestea, de la început, şi când i-a spus cu cine se întâlnise în casa hoţilor, femeia l-a întrerupt:
- Ce coincidenţǎ! a exclamat. Femeia aceea este chiar sora mea.
- Ah, da? Ce coincidenţǎ, într-adevǎr! se surprinse şi Trestioarǎ, continuându-şi istorisirea. Nu ştiu cum sǎ fac sǎ-i smulg trei fire de pǎr uriaşului şi nici nu am gǎsit rǎspunsul la întrebǎrile care mi-au fost puse de-a lungul drumului.
Bǎtrânica se gândi cǎ sora ei avusese un motiv serios ca sǎ-l ajute şi se hotǎrî sǎ facǎ şi ea la fel.
- Uriaşul Pǎrdaur locuieşte chiar aici - spuse ea -, şi va veni de îndatǎ, însǎ eu te voi transforma în furnicǎ şi te voi ascunde între pliurile fustei. Sǎ stai cuminte şi sǎ fii atent la tot ce se va întâmpla! Îndreptându-şi ambele braţe cǎtre Trestioarǎ, spuse cu voce schimbatǎ: "Printr-o vrajǎ micǎ, micǎ, eu te preschimb ìn furnicǎ!"
Trestioarǎ se transformǎ în furnicǎ, cu pelerină cu tot, şi vrǎjitoarea îl ascunse între fuste. Nu mai trecu mult şi sosi şi uriașul, lǎrgindu-şi nǎrile:
- Hum! Hum! - adulmecǎ -. Sunt Pǎrdaur, uriaşul cu pǎrul de aur. Dǎ-mi cina, femeie, cǎ îmi miroase a carne de om!
Bǎtrânica îi rǎspunse cǎ aceasta era cina pe care i-o pregǎtise, nu mirosea nicidecum a carne de om, iar uriaşul, cum era tare mâncǎcios şi-i ghiorǎiau maţele de foame, nu mai comentǎ şi se așezǎ la masǎ. Mâncǎ un butoiaş cu mǎsline, douǎ platouri cu sparanghel, trei kilograme de calamari prǎjiţi, patru litri de supǎ de zarzavat, cinci omlete de cartofi, şase pǎstrǎvi fripţi, şase salate cu ulei, opt purceluși la cuptor, nouǎ kilograme de portocale dulci şi bǎu zece litri de vin care pişcǎ la limbǎ. Se ghiftuise într-atât, încât nu se mai putea mişca, iar bǎtrânica începu sǎ-l pieptene, ca în fiecare searǎ.
În timp ce-i peria pǎrul, i-a smuls un fir şi l-a pǎstrat în buzunar. Uriaşul a certat-o, însǎ ea i-a cerut sǎ o ierte, fiindcǎ adormise şi tocmai visase un bǎrbat care nu ştia de ce un copac care rodea cât pentru tot oraşul, acum nu mai avea nicio frunzǎ.
- Oamenii sunt proşti şi când viseazǎ! spuse uriaşul, cǎscând. Nu ştiu cǎ de vinǎ e un şoricel care roade rǎdǎcinile pomului!
Dupǎ câtva timp, bǎtrânica i-a smuls alt fir, iar uriaşul a certat-o din nou. Ea i-a rǎspuns cǎ visase din nou un bǎrbat care nu ştia de ce dintr-un izvor din care altǎdatǎ curgea vin, acum, nu mai ţâşnea nici apa!
- Chiar că sunt proşti oamenii! - zise din nou, Pǎrdaur şi cǎscǎ de douǎ ori. Nu ştiu cǎ dedesubt trǎieşte un viezure, iar vizuina lui nu lasǎ nici aerul sǎ treacǎ.
Mai trecu puţin și bǎtrânica îi smulse şi al treilea fir. Înainte ca el sǎ o certe, ea îi ceru iertare, mǎrturisindu-i cǎ visase un bǎrbat care nu ştia cum sǎ se lase de meseria de luntraş.
- Oamenii sunt proşti de dau în gropi! - spuse uriasul, cǎscând de trei ori - . Trebuie doar sǎ-i treacǎ vâslele primului care-i iese in cale.
În sfârşit, dupǎ atâta pieptǎnat, mâncat şi bǎut, uriaşul a adormit. Atunci, bǎtrânica îl transformǎ pe Trestioarǎ la loc, în bǎiat, îi dǎdu cele trei fire de pǎr de aur şi îl intrebǎ dacǎ ascultase cu atenţie rǎspunsurile.
- Desigur, doamnǎ, rǎspunse Trestioarǎ în şoaptǎ. Nu ştiu cum sǎ vǎ mulţumesc pentru ajutor! Poftiţi, vǎ ofer pelerina mea, e tot ce am...
Bǎtrânica a luat pelerina, pentru cǎ îi era cam frig iarna; apoi s-au despǎrţit şi Trestioarǎ a luat-o înapoi, spre casǎ. Când a trecut râul, i-a spus luntraşului ce trebuia sǎ facǎ pentru a scǎpa de luntre, iar acesta, recunoscǎtor, i-a dǎruit un catâr şi un sǎculeţ cu bani de aur. Apoi, a ajuns la han şi i-a povestit hangiului de ce nu mai dǎdea vin izvorul, şi a primit de la el, drept recompensǎ, doi sǎculeţi cu bani de argint. La fel, când a trecut prin oraş, i-a dezvǎluit strǎjerului de ce copacul lor nu mai dǎdea nici frunze şi a primit drept rǎsplatǎ de la acesta, trei sǎculeţi cu bǎnuţi de aramǎ.
În tabărǎ, îl aştepta chiar regele, care venise sǎ vadǎ dacǎ îi fusese îndeplinit ordinul. Tare s-a mai mâniat când i-a arǎtat cǎpitanul scrisoarea! Nu-şi explica cum primise cǎpitanul acel ordin, semnat chiar de mâna lui, când el scrisese o scrisoare în care ordona moartea bǎiatului! Tocmai atunci, sosi şi Trestioarǎ, bucuros cǎ dusese la îndeplinire sarcina încredinţatǎ. Când regele l-a vǎzut descǎrcându-şi sǎculeţii de bani de pe catâr, vru de îndatǎ sǎ ştie cum i-a cǎpǎtat. Trestioarǎ, cinstit, i-a spus cǎ i-a primit pe drum şi a dat sǎ scoatǎ harta ca sǎ-i explice mai bine. Regele, invidios şi hrăpăreț, aruncǎ harta cât colo şi plecǎ, fǎrǎ vreun cuvânt.
Se duse mai întâi in oraş, dar santinela nu-l întrebǎ nimic, fiindcǎ el era stǎpânul tuturor. Ajunse apoi la han, dar nici hangiul nu-l întrebǎ nimic, din acelaşi motiv. Nimeri, în sfârşit, la râu şi îi ceru luntraşului sǎ-l treacǎ pe malul celǎlalt. Acesta, şugubǎţ, ii trecu vâslele, fǎrǎ sǎ zicǎ nici pâs, şi se îndepǎrtǎ cântând şi sǎrind de pe un picior pe altul, bucuros ca un copil, cǎ scǎpase de corvoada luntrei.
Astfel, regele cel avar n-a avut încotro şi a rǎmas pentru totdeauna luntraş, în timp ce Trestioarǎ s-a întors bogat la palat. Din cele trei fire de pǎr ale uriaşului Pǎrdaur a fǎcut un inel pe care i l-a dǎruit Rosaurei în ziua cǎsătoriei. Şi aşa au trăit ei fericiţi pânǎ la adânci bǎtrâneţi, bucurându-se de binecuvântarea reginei, cǎreia i-au dǎruit mulţi nepoţei. Iar eu am încǎlecat pe-o lingurǎ mare şi v-am spus "la revedere" pânǎ data viitoare!
Gânduri din fotoliu
1. Un proverb înţelept spune: "Cine sapǎ groapa altuia, cade el în ea". Astfel i s-a întâmplat şi regelui, dragii mei! Povestea aceasta încearcǎ sǎ ne spunǎ cum binele întotdeauna învinge, iar rǎul este înfrânt. Trestioarǎ, aşa cum şi numele lui o spune, nu s-a frânt in faţa greutǎţilor, a mers pânǎ la capǎt, având mereu drept stea cǎlǎuzitoare dragostea lui pentru prinţesa Rosaura. Drumul e mai uşor când ştim cǎ cineva drag ne aşteaptǎ acasǎ!
2. Alt gând înţelept de care e bine sǎ ţinem seama de acum înainte, este cǎ vorba bunǎ deschide toate porţile. Trestioarǎ, bietul, n-avea de unde sǎ știe rǎspunsurile la întrebǎri, dar, cu purtarea lui politicoasǎ i-a fǎcut pe strǎjer, pe hangiu şi pe luntraș sǎ aibǎ încredere în el.
3. Trebuie sǎ ne respectǎm întotdeauna cuvântul dat. Aceasta este ultima concluzie demnǎ de ţinut minte. Credeţi voi, oare, cǎ Trestioarǎ ar fi avut vreo şansǎ sǎ se întoarcǎ la minunata lui Rosaura, dacǎ i-ar fi minţit pe cei trei? Bineînţeles cǎ nu! Mai întâi, luntraşul nu l-ar fi lǎsat sǎ treacǎ, iar dacǎ totuşi, ar fi reușit sǎ ajungǎ (înotând, bunǎoarǎ) pe celǎlalt mal, nici hangiul şi nici strǎjerul nu l-ar fi lǎsat sǎ plece nepedepsit! Fǎrǎ încrederea celor din jur, nu putem ajunge departe, cǎci minciuna are picioare scurte, iar vorbele frumoase nu sunt suficiente, dacǎ nu sunt însoţite de fapte!
de Angelica Lambru
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, au fost un rege și o regină, fericiţi din cale-afarǎ pentru ca tocmai li se născuse o fetiţă.
Un râu învolburat trecea chiar pe lângă palat şi într-o bună zi, când slujitoarele reginei s-au dus să se scalde, au zărit un coş de răchită printre trestii. S-au apropiat să se uite şi care nu le-a fost mirarea când au văzut că înǎuntru se afla un bebeluş frumos de pica!
L-au dus de îndată reginei şi i-au cerut voie să le lase să-l crească la palat, dar regina trebuia mai întâi să-l consulte pe rege, care era foarte hrăpăreţ şi zgârcit. Când a auzit ce i se cerea, a strigat că nici nu putea fi vorba de aşa ceva, că nici prin cap nu-i trecea să hrǎnească o gură în plus şi că bebelușul trebuia, de îndată, îndepărtat de la palat. Miloasǎ şi bunǎ, regina l-a înduplecat, până la urmă, arătându-i cu blândeţe că prinţesa care tocmai se născuse, pe nume Rosaura, ar fi fost cu mult mai fericită dacǎ ar fi avut un tovarăş de joacă de vârsta ei.
Aşa s-a făcut că băieţelul a rǎmas la palat. L-au botezat Trestioară, după locul în care fusese gǎsit. El şi prinţesa erau nedespărţiti: se jucau, se plimbau, învăţau şi glumeau împreună pe seama slujitorilor şi soldaţilor regelui.
Timpul a trecut, băiatul şi prinţesa au crescut şi s-au îndrǎgostit unul de celǎlalt, iar când au implinit cincisprezece ani, au cerut încuviinţarea regilor ca să se căsătorească.
Regina ştia că tânărul era bun, sincer şi cinstit şi că o iubea pe fiica ei mai presus decât orice pe lume. Şi-a dat de îndatǎ consimţământul, cerându-le doar sǎ mai aştepte câtva timp, pentru că erau foarte tineri. Regele, însă, dornic de avere, vroia să o căsătorească pe prinţesă cu un prinţ moştenitor şi nicidecum cu un terchea-berchea găsit într-un coșuleţ de răchită.
Înjghebă în minte un plan ca să se descotorească de bǎiat şi spuse:
- Sunt de acord cu regina că trebuie să mai aşteptaţi, e prea devreme acum pentru nuntă. Până atunci, tu, Trestioară, vei duce o scrisoare căpitanului oştilor mele. Astfel, vei avea ocazia sǎ mai ieşi din palat şi să cunoşti lumea.
Îndrăgostiţii s-au întristat fiindcă nu vroiau să se despartă, dar nu aveau încotro: musai să i se supună regelui! Trestioară s-a dus sǎ-şi ia rămas bun de la prinţesă şi a primit în dar de la ea o pelerină groasă, ca sǎ-i ţină de cald în nopţile reci ale călătoriei.
În dimineaţa următoare, a plecat cu scrisoarea regelui, dar, drumul fiind lung, l-a prins noaptea într-o pădure de stejari. Atunci, s-a suit într-un copac, să vadă dacă nu zăreşte vreo geană de lumină, pe undeva.
Într-adevăr o luminiţă strălucea în depărtare. Fără să mai stea pe gânduri, a plecat într-acolo. Când a ajuns la poartă, a bătut de trei ori "Cioc!", "Cioc!", "Cioc!" şi o bătrână i-a ieşit în întâmpinare.
- Bună seara, băiete! - i-a spus -, dar ce cauţi tu prin pustietăţile acestea?
- Duc o scrisoare căpitanului regelui, doamnă; dar nu m-am oprit din mers toată ziua şi am nevoie să mă odihnesc. N-aţi vrea să mă lăsaţi să dorm aici peste noapte?
- Dacă ar fi după mine, te-aş lăsa! - i-a rǎspuns bătrâna -, dar asta e casa unei cete de hoţi şi când vor veni şi-ţi vor vedea pelerina, te vor prăda cât ai zice peşte!
- Fiţi fără grijă, doamnă, mă voi ascunde în vreun colţişor!
- Treaba ta, eu te-am avertizat - i-a mai spus bătrâna.
Băiatul a intrat în casă, femeia i-a încălzit o căniţă cu lapte şi i-a dat o bucată de cozonac să mănânce, dar, în timp ce mânca, l-a învins oboseala şi a adormit. Atunci femeia cea de treabă i-a scos pelerina, a ascuns-o în cămară şi chiar când se gândea unde să-l ascundă, au sosit hoţii.
- Cine e ăsta? a întrebat căpetenia hoţilor, fără să zică măcar "bună seara".
- Păi, un băiat care duce o scrisoare căpitanului regelui, răspunse bătrana. Săracul, era atât de obosit, că nici mǎcar nu şi-a terminat cina.
Cu iuţeala fulgerului, hoţul i-a scos scrisoarea băiatului care dormea buştean. A deschis-o şi a citit-o cu glas tare, fiindcă se numǎra printre puţinii hoţi care ştiau să citească şi să scrie pe vremea aceea.
- "Brutus, căpitane al oştilor mele, pronunţă el cu voce gravă, îţi ordon să-l omori pe băiat, de îndată ce vei primi scrisoarea. Fii discret şi vei fi răsplǎtit cum se cuvine pentru serviciile tale. Semnat: Regele".
- Ce grozăvie, bietul copil! - exclamă bătrâna, îngrozită.
- Asta o dreg eu imediat - spuse hoţul, mişcat de destinul fatal al nefericitului băiat. Adevǎrul este cǎ hoţul era un om bun ca pâinea caldǎ: fura de la cei bogati şi împǎrţea celor sǎraci, care nu aveau nici dupǎ ce sǎ bea apǎ.
Aşa cǎ, luând hârtie, panǎ şi cernealǎ, scrise de îndatǎ o altǎ scrisoare în care zicea:
"Brutus, cǎpitane al oştilor mele, îţi ordon sǎ-l instruieşti pe bǎiatul care îţi va aduce aceastǎ scrisoare. Vreau ca peste un an sǎ fie numit general al întregii armate. Semnat: Regele".
A doua zi, Trestioarǎ s-a trezit şi a vǎzut scrisoarea pe masǎ, însǎ, în loc de pelerinǎ, era învelit cu o pǎturǎ. Bǎtrâna i-a dat îndatǎ pelerina, zicându-i cǎ o dosise ca sǎ nu fie gǎsitǎ de hoţi, iar despre scrisoare nu i-a spus nimic.
- Doamnǎ, n-am altceva ce sǎ vǎ dau, în semn de mulţumire, decât aceastǎ pelerinǎ pe care mi-a dǎruit-o prinţesa Rosaura.
- Eşti generos, bǎiete! Lasǎ, pǎstreazǎ-ţi pelerina, căci vei avea nevoie de ea! Drum bun! îi mai urǎ bǎtrâna cu un zâmbet jucǎuş.
La apusul soarelui, tânǎrul a ajuns în tabǎrǎ şi i s-a prezentat cǎpitanului, cu scrisoarea. Cǎpitanul, analfabet ca mulţi dintre tovarǎşii sǎi, îi spuse bǎiatului sǎ o citeascǎ cu voce tare. Pe mǎsurǎ ce citea, Trestioarǎ se înroşea de bucurie, iar cǎpitanul, se învineţea de supǎrare, cǎci nu-i venea sǎ creadǎ cǎ regele îl numea pe un copilandru, general, în locul lui. Fǎrǎ sǎ mai stea pe gânduri, îi spuse cǎ primul lucru pe care trebuia sǎ-l facǎ dacǎ vroia sǎ ajungǎ general, era sǎ-i smulgǎ trei fire de pǎr lui Pǎrdaur, uriaşul fioros cu pǎrul de aur, care trǎia într-o peşterǎ neagrǎ ca o gurǎ de lup. Îi dǎdu, apoi, o hartǎ şi-i ordonǎ sǎ plece în dimineaţa urmǎtoare.
Când a rǎsǎrit soarele, Trestioarǎ a aruncat o privire pe hartǎ şi a pornit-o la drum. Şi-a mers el, şi-a mers, zi de varǎ pânǎ-n searǎ, pânǎ când, la apus, s-a trezit la porţile unui oraş. Ar fi vrut sǎ rǎmânǎ acolo peste noapte, dar straja i-a spus:
- Bǎiete, te las sǎ treci dacǎ-mi rǎspunzi la o întrebare: "de ce pomului care rodea cât pentru tot orașul, acum nu-i mai dau nici mǎcar frunze?"
Trestioarǎ habar nu avea, însǎ, cum nu vroia sǎ înnopteze sub cerul liber, rǎspunse:
- Domnule strǎjer, daca aţi binevoi sǎ aveţi încredere în mine, v-aş aduce rǎspunsul la întoarcere.
Vǎzându-l atât de binecrescut, strǎjerul l-a lǎsat sǎ intre şi Trestioarǎ a putut sǎ doarmǎ în oraş. A doua zi a pornit-o din nou la drum. Pe înnoptate, a ajuns la un han, iar hangiul i-a spus:
- Bǎiete, iţi dau adǎpost în noaptea aceasta dacǎ imi rǎspunzi la o întrebare: "de ce fântâna din care izvora pânǎ mai ieri, vin, acum nu mai are nici apǎ?"
Trestioarǎ s-a gândit la fel ca data trecutǎ şi a rǎspuns:
- Domnule hangiu, dacǎ binevoiţi sǎ aveţi încredere în mine, la întoarcere vǎ voi aduce rǎspunsul.
Hangiul vǎzându-l atât de educat, i-a dat şi el adǎpost. Din nou a pornit-o, ziua urmǎtoare, la drum, dupǎ ce s-a uitat, mai înainte, pe hartǎ. De data asta, aflǎ un râu învolburat şi-i ceru luntraşului sǎ-l ducǎ la celǎlalt mal, însǎ luntraşul îi spuse:
- Te duc dacǎ îmi rǎspunzi la o întrebare: ce trebuie sǎ fac ca sǎ nu mai fiu plutaş? M-am saturat de luntre şi nu ştiu cum sǎ o las!
- Domnule luntraş, dacǎ binevoiţi sǎ vǎ încredeţi în mine, vǎ voi rǎspunde cànd mǎ voi întoarce, rǎspunse Trestioarǎ, la fel.
Luntraşul, vǎzându-l şi el, atât de politicos, se înduplecǎ şi-l duse la celǎlalt mal.
Tot mergând şi mergând, Trestioarǎ a zǎrit, în sfǎrşit, peştera cea neagrǎ ca gura lupului.
- Buna ziua, bǎiete, ce te aduce pe aici? l-a întrebat o bǎtrânicǎ, ieşindu-i în întâmpinare.
Trestioarǎ i-a istorisit toatǎ povestea, de la început, şi când i-a spus cu cine se întâlnise în casa hoţilor, femeia l-a întrerupt:
- Ce coincidenţǎ! a exclamat. Femeia aceea este chiar sora mea.
- Ah, da? Ce coincidenţǎ, într-adevǎr! se surprinse şi Trestioarǎ, continuându-şi istorisirea. Nu ştiu cum sǎ fac sǎ-i smulg trei fire de pǎr uriaşului şi nici nu am gǎsit rǎspunsul la întrebǎrile care mi-au fost puse de-a lungul drumului.
Bǎtrânica se gândi cǎ sora ei avusese un motiv serios ca sǎ-l ajute şi se hotǎrî sǎ facǎ şi ea la fel.
- Uriaşul Pǎrdaur locuieşte chiar aici - spuse ea -, şi va veni de îndatǎ, însǎ eu te voi transforma în furnicǎ şi te voi ascunde între pliurile fustei. Sǎ stai cuminte şi sǎ fii atent la tot ce se va întâmpla! Îndreptându-şi ambele braţe cǎtre Trestioarǎ, spuse cu voce schimbatǎ: "Printr-o vrajǎ micǎ, micǎ, eu te preschimb ìn furnicǎ!"
Trestioarǎ se transformǎ în furnicǎ, cu pelerină cu tot, şi vrǎjitoarea îl ascunse între fuste. Nu mai trecu mult şi sosi şi uriașul, lǎrgindu-şi nǎrile:
- Hum! Hum! - adulmecǎ -. Sunt Pǎrdaur, uriaşul cu pǎrul de aur. Dǎ-mi cina, femeie, cǎ îmi miroase a carne de om!
Bǎtrânica îi rǎspunse cǎ aceasta era cina pe care i-o pregǎtise, nu mirosea nicidecum a carne de om, iar uriaşul, cum era tare mâncǎcios şi-i ghiorǎiau maţele de foame, nu mai comentǎ şi se așezǎ la masǎ. Mâncǎ un butoiaş cu mǎsline, douǎ platouri cu sparanghel, trei kilograme de calamari prǎjiţi, patru litri de supǎ de zarzavat, cinci omlete de cartofi, şase pǎstrǎvi fripţi, şase salate cu ulei, opt purceluși la cuptor, nouǎ kilograme de portocale dulci şi bǎu zece litri de vin care pişcǎ la limbǎ. Se ghiftuise într-atât, încât nu se mai putea mişca, iar bǎtrânica începu sǎ-l pieptene, ca în fiecare searǎ.
În timp ce-i peria pǎrul, i-a smuls un fir şi l-a pǎstrat în buzunar. Uriaşul a certat-o, însǎ ea i-a cerut sǎ o ierte, fiindcǎ adormise şi tocmai visase un bǎrbat care nu ştia de ce un copac care rodea cât pentru tot oraşul, acum nu mai avea nicio frunzǎ.
- Oamenii sunt proşti şi când viseazǎ! spuse uriaşul, cǎscând. Nu ştiu cǎ de vinǎ e un şoricel care roade rǎdǎcinile pomului!
Dupǎ câtva timp, bǎtrânica i-a smuls alt fir, iar uriaşul a certat-o din nou. Ea i-a rǎspuns cǎ visase din nou un bǎrbat care nu ştia de ce dintr-un izvor din care altǎdatǎ curgea vin, acum, nu mai ţâşnea nici apa!
- Chiar că sunt proşti oamenii! - zise din nou, Pǎrdaur şi cǎscǎ de douǎ ori. Nu ştiu cǎ dedesubt trǎieşte un viezure, iar vizuina lui nu lasǎ nici aerul sǎ treacǎ.
Mai trecu puţin și bǎtrânica îi smulse şi al treilea fir. Înainte ca el sǎ o certe, ea îi ceru iertare, mǎrturisindu-i cǎ visase un bǎrbat care nu ştia cum sǎ se lase de meseria de luntraş.
- Oamenii sunt proşti de dau în gropi! - spuse uriasul, cǎscând de trei ori - . Trebuie doar sǎ-i treacǎ vâslele primului care-i iese in cale.
În sfârşit, dupǎ atâta pieptǎnat, mâncat şi bǎut, uriaşul a adormit. Atunci, bǎtrânica îl transformǎ pe Trestioarǎ la loc, în bǎiat, îi dǎdu cele trei fire de pǎr de aur şi îl intrebǎ dacǎ ascultase cu atenţie rǎspunsurile.
- Desigur, doamnǎ, rǎspunse Trestioarǎ în şoaptǎ. Nu ştiu cum sǎ vǎ mulţumesc pentru ajutor! Poftiţi, vǎ ofer pelerina mea, e tot ce am...
Bǎtrânica a luat pelerina, pentru cǎ îi era cam frig iarna; apoi s-au despǎrţit şi Trestioarǎ a luat-o înapoi, spre casǎ. Când a trecut râul, i-a spus luntraşului ce trebuia sǎ facǎ pentru a scǎpa de luntre, iar acesta, recunoscǎtor, i-a dǎruit un catâr şi un sǎculeţ cu bani de aur. Apoi, a ajuns la han şi i-a povestit hangiului de ce nu mai dǎdea vin izvorul, şi a primit de la el, drept recompensǎ, doi sǎculeţi cu bani de argint. La fel, când a trecut prin oraş, i-a dezvǎluit strǎjerului de ce copacul lor nu mai dǎdea nici frunze şi a primit drept rǎsplatǎ de la acesta, trei sǎculeţi cu bǎnuţi de aramǎ.
În tabărǎ, îl aştepta chiar regele, care venise sǎ vadǎ dacǎ îi fusese îndeplinit ordinul. Tare s-a mai mâniat când i-a arǎtat cǎpitanul scrisoarea! Nu-şi explica cum primise cǎpitanul acel ordin, semnat chiar de mâna lui, când el scrisese o scrisoare în care ordona moartea bǎiatului! Tocmai atunci, sosi şi Trestioarǎ, bucuros cǎ dusese la îndeplinire sarcina încredinţatǎ. Când regele l-a vǎzut descǎrcându-şi sǎculeţii de bani de pe catâr, vru de îndatǎ sǎ ştie cum i-a cǎpǎtat. Trestioarǎ, cinstit, i-a spus cǎ i-a primit pe drum şi a dat sǎ scoatǎ harta ca sǎ-i explice mai bine. Regele, invidios şi hrăpăreț, aruncǎ harta cât colo şi plecǎ, fǎrǎ vreun cuvânt.
Se duse mai întâi in oraş, dar santinela nu-l întrebǎ nimic, fiindcǎ el era stǎpânul tuturor. Ajunse apoi la han, dar nici hangiul nu-l întrebǎ nimic, din acelaşi motiv. Nimeri, în sfârşit, la râu şi îi ceru luntraşului sǎ-l treacǎ pe malul celǎlalt. Acesta, şugubǎţ, ii trecu vâslele, fǎrǎ sǎ zicǎ nici pâs, şi se îndepǎrtǎ cântând şi sǎrind de pe un picior pe altul, bucuros ca un copil, cǎ scǎpase de corvoada luntrei.
Astfel, regele cel avar n-a avut încotro şi a rǎmas pentru totdeauna luntraş, în timp ce Trestioarǎ s-a întors bogat la palat. Din cele trei fire de pǎr ale uriaşului Pǎrdaur a fǎcut un inel pe care i l-a dǎruit Rosaurei în ziua cǎsătoriei. Şi aşa au trăit ei fericiţi pânǎ la adânci bǎtrâneţi, bucurându-se de binecuvântarea reginei, cǎreia i-au dǎruit mulţi nepoţei. Iar eu am încǎlecat pe-o lingurǎ mare şi v-am spus "la revedere" pânǎ data viitoare!
Gânduri din fotoliu
1. Un proverb înţelept spune: "Cine sapǎ groapa altuia, cade el în ea". Astfel i s-a întâmplat şi regelui, dragii mei! Povestea aceasta încearcǎ sǎ ne spunǎ cum binele întotdeauna învinge, iar rǎul este înfrânt. Trestioarǎ, aşa cum şi numele lui o spune, nu s-a frânt in faţa greutǎţilor, a mers pânǎ la capǎt, având mereu drept stea cǎlǎuzitoare dragostea lui pentru prinţesa Rosaura. Drumul e mai uşor când ştim cǎ cineva drag ne aşteaptǎ acasǎ!
2. Alt gând înţelept de care e bine sǎ ţinem seama de acum înainte, este cǎ vorba bunǎ deschide toate porţile. Trestioarǎ, bietul, n-avea de unde sǎ știe rǎspunsurile la întrebǎri, dar, cu purtarea lui politicoasǎ i-a fǎcut pe strǎjer, pe hangiu şi pe luntraș sǎ aibǎ încredere în el.
3. Trebuie sǎ ne respectǎm întotdeauna cuvântul dat. Aceasta este ultima concluzie demnǎ de ţinut minte. Credeţi voi, oare, cǎ Trestioarǎ ar fi avut vreo şansǎ sǎ se întoarcǎ la minunata lui Rosaura, dacǎ i-ar fi minţit pe cei trei? Bineînţeles cǎ nu! Mai întâi, luntraşul nu l-ar fi lǎsat sǎ treacǎ, iar dacǎ totuşi, ar fi reușit sǎ ajungǎ (înotând, bunǎoarǎ) pe celǎlalt mal, nici hangiul şi nici strǎjerul nu l-ar fi lǎsat sǎ plece nepedepsit! Fǎrǎ încrederea celor din jur, nu putem ajunge departe, cǎci minciuna are picioare scurte, iar vorbele frumoase nu sunt suficiente, dacǎ nu sunt însoţite de fapte!
Înainte să adoarmă, s-a gândit că făcuse bine deschizând o ferestruică în hârtie și s-a dat jos să se uite prin ea. Fiți atenți! Tocmai descoperise o căsuță țesută dintr-un fir transparent ca de perdea, iar în mijlocul ei se legăna într-un balansoar, cine credeți? Chiar omulețul!
Ferestruica se micșora odată cu sculul și curând, băiatul n-a mai văzut nimic. Doar putea asculta cântecul cățelului. "Când sunt mititel, copiii mă iubesc mult".
Povestea aceasta, copii, o știu de la un Elefant bătrân, de la Circ. Era felul lui de a răspunde la întrebarea tuturor: "Cum ajunsese acolo, tocmai din îndepărtata Africă?" Mai precis, din Burkina Faso, puncta elefantul, care ținea foarte mult să se știe exact din ce țară venea. E foarte important să nu ne pierdem originile, rădăcinile. "Eu, spre exemplu, spunea el, sunt un elefant din Burkina Faso și îmi place să se știe asta! Africa e mare! Vouă v-ar plăcea să vă ia lumea drept niște europenași, acolo?" le-a răspuns el oarecum țâfnos, copiilor care-l ascultau cu gura căscată. Apoi s-a îmbunat și a continuat:
- Aveți grijă, bărbații vor ieși la vânat!
Gânduri din Fotoliu