Catharsis-ul poeziei prin livresc

Liviu Antonesei - Un taur în vitrina de piatră

Editura Adenium, Iași, 2013

- recenzie de Florin Onică -

Catharsis-ul poeziei prin livresc sau o antologie ca o istorie a reteritorializărilor succesive

(Notă: Recenzia nu a fost scrisă de către minte, deși așa pare. A fost scrisă, în bună tradiție alsobistă, de ochiul filosofic al unui iubitor de poezie.)

Cum ne dezmorțim intelectul după încordarea nefirească rezultată din întâlnirea cu demonii cotidianului, sau din porția zilnică de bitter lemon, rest din discursurile insipide ale politicienilor corupți sau cele arogante ale jucătorilor la mesele ciunte și slinoase ale barurilor mediocrității mondene? Sau, cum scria Gellu Naum într-un poem, cum găsim timp să ne spălăm pe aripi? Și dacă rezolvăm cu timpul, de unde luăm detergentul, apa, unde e canalul de scurgere?

Refugiul în literatură, în poezia unui scriitor titrat în lumea conceptelor și care îmbracă cu un aer absolut firesc cămașa livrescului fără să alunece în prețiozitate, ar putea fi o soluție. Dificultatea, că apare și ea, nonșalant ca o umbră, constă în faptul că orice antologie îți cere cu autoritate să abandonezi pentru o perioadă nedeterminată comoditatea programului rutinat. Și te obligă să te de-sisifizezi și să rescrii teoriile despre timp ale fizicienilor secolului trecut, rafinându-le cu ineditul condiment al incertitudinii. O antologie care îți va transforma ritmul birocratic al vieții tale de funcționar într-o explozie de relativitate și într-o percepție de-o subiectivitate exagerată a mediului în care respiri. Ca în povestirea lui Borges, Minunea tainică, în care dramaturgul aflat în fața plutonului de execuție, obține o derogare de la cursul firesc al lucrurilor, iar timpul se oprește un an (explicați-i voi lui Newton, lui Kant sau lui Einstein cum e posibil lucrul acesta!), doar pentru a reuși să-și termine, în minte (adică acolo unde contează), piesa.

O antologie cum este cea de față capturează fără drept de apel. M-am rugat și eu, la fel ca personajul de mai sus, dar nimeni nu a oprit timpul, și-atunci m-am văzut nevoit, cu promisiunea revenirii, să mă opresc la doar câteva aspecte. Și deja nu mai sunt sigur dacă ochiul care le-a văzut e ochiul iubitorului de înțelepciune și concepte, sau e ochiul estetului care, undeva în apropiere, s-a ițit timid, dar fremătând de nerăbdare să se facă prezent.

Când am ajuns la finalul cărții, gândul mi-a rămas setat pe ideea reteritorializării. Deleuze/Guattari reinterpretează în Ce este filosofia conceptul, care capătă alt statut față de filosofia tradițională: el devine o multiplicitate, un loc al mobilității, în care contururile nu mai sunt clare. Totul pornește de la evidența prezenței haosului, care poate fi descris prin ceea ce caracterizează formele care îl compun: viteza infinită de naștere și dispariție. Întrebarea filosofiei, ca și a științei sau artei este cum pot fi păstrate vitezele infinite, păstrând în același timp consistența. Răspunsul - încercarea de a desfășura planuri peste haos. Cel al filosofiei este unul de imanență, sau de consistență, selectând mișcările infinite ale gândirii și furnizând concepte formate ca particule consistente, alunecând cu aceeași viteză ca și gândirea. Planul poeziei vine cu un plus – conceptele și mai ales trăirile sunt transpuse în planul sensibil al sugestiei, iar imanența și transcendența se întrepătrund, nu mai sunt în disjuncție. Și astfel poezia ia forma hierofaniei.

Ovidiu Nimigean remarcă la Liviu Antonesei „ura față de poezia rigidă”, cea care își clonează formula, autopastișându-se la nesfârșit, poezia răspunsurilor orgolioase și definitive. Dar dacă acceptăm premisa multiplicității planurilor și al mobilității perspectivei, atunci înțelegem că poetul, în bună tradiție deleuziană, operează o continuă reteritorializare a universului surprins în demersul poetic, tocmai pentru a se opune osificării poeziei rigide, „izolată în autonarcisism referențial”.

Am resimțit în multe poeme seninătatea mediteraneeană și solemnă pe care am întâlnit-o în urmă cu ani la Odysseas Elytis, dar pe măsură ce am avansat în lectură am început să sesizez și diferențele. Astfel, cred că se poate discuta despre alternanța ipostazelor seninătății și ale neliniștii, alunecarea într-un du-te vino hipnotizant, de la borealitatea inerentă livrescului la zbuciumul și cromatismul imagistic prin care același livresc se rescrie pe fondul unei remitologizări în cheia alternanței între imobilitatea statuară a unei „vitrine de piatră” și forțele latente ale unui taur care până la urmă explodează în jocurile  redefinirii, repoziționării constante a eului liric. Consecința – reteritorializări succesive ale spațiului poetic și, prin contaminare, remitologizări.

Remarc aici și această dublă ipostaziere a motivului taurului, avatarul poetului. Eul poetic este configurat atât de cea statuară, imobilă, sugerată încă din titlul volumului, dar și de cealaltă, aflată sub semnul ieșirii din stagnare - una a vitălității implacabile și a dinamismului devastator („Taurul bate nerăbdător din copite”, „Atunci când taurul nordului va coborî / peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit”, „Un taur negru cu botul înspumat / coboară ca un torent ferice”, „taur în amurg tropăind pe stâncile / de piatră de var”, „taur înspumat / clocotind pe întinderile zdrențuite”, „Din văgăuna de piatră a iețit la lumină / Taurul cerului și al lumii”).

Plecând de la evidența acestui motiv cu duble valențe, încep să accept că este vorba aici despre o adevărată mitologie a dublei ipostazieri, care trimite de fapt la multiplicitatea care evită stagnarea poeziei în formula autofagă și repetitivă.

Registrul polarității dualiste care deschide către multi-perspectivă și reteritorializarea succesivă poate fi sesizat la nivelul mai multor teme, dar voi insista doar asupra erotismului și percepției temporalității. Numeroase poeme sunt construite având ca background întâlnirea prezentului cu trecutul. Apare o sensibilitate specială pentru timpul mitologic, o lume a solemnității, hieratică și cu note pregnante de ecouri arhetipale, instauratoare în ordinea logos-ului - „vechii noștri elini” își fac simțită prezența nu numai în titlurile cu iz de maximă ale unor poeme. În același timp, prezentul (spre exemplu în ciclul „Poezii din era noastră”) însoțește un erotism care nu se sfiește să ajungă la noi printr-o pondere ridicată de detalii concrete până la limita unui naturalism dus în proximitatea banalizării actului erotic și căderii lui în derizoriu și repetitiv. Paradoxal și extrem de abil, această cădere în derizoriu a gestului erotic, este dublată în mod constant de registrul profund al catharsisului erotismului, de spiritualizarea lui și mai ales de ipostazierea lui ca singură soluție existențială („Ne iubim, deci exist”), uneori însă pierdută și ea („Unde dragoste nu e / nu mai e de ales decât / între sinucidere / și cinism. / Întâmplător, sunt încă în viață”).

Dacă ar fi să reiau totul într-o formulă mai scurtă, aș scrie că este vorba despre colonializarea tridimensionalității mundane cu hexadele livrescului și jocului metatextual, sau despre metafizica dejucată în întâlnirea cu un empirium distorsionat de acuitatea prezentului. Cele două lumi prezente într-un dialog perpetuu, lumea solemnă configurată de un livresc situat parcă în illo tempore, dar și lumea „gesturilor de rutină” sau populată de „câinii simțului comun”, generează în opinia mea nu un dualism auster ci un joc între unu și multiplu, o dispută care nu permite împietrirea, ci, dimpotrivă, o continuă „căutare a căutării”, o „începere a reînceperii”.

Am citit antologia pe nerăsflate, în puține ore, dar în același timp cu creionul în mână și am întinat atât albul gălbui al filelor cărții, cât și albul neted al celor două file în format A4, pe care am schițat observațiile preliminare. Am suferit că ediția nu e una critică (nevoia aceasta ar fi o mai veche boală a mea). Dar important este că aș mai citi-o o dată, cât mai curând, pentru că am simțit că au rămas multe lucruri nespuse, nevăzute de ochiul meu câteodată prea grăbit. De aceea prefer antologiile cum este cea de față, pentru că sunt inepuizabile și pentru că provoacă reîntâlnirea.

Liviu Antonesei sau despre FIRESC

Bogdan Creţu

Poet, prozator, eseist, universitar, psiholog, pedagog, om politic, publicist fervent, disident, om de televiziune şi, nu în ultimul rând, animator cultural – iată câteva posibile etichete, care, luate izolat, nu alcătuiesc un portret plauzibil al lui Liviu Antonesei.

Nu ştiu cum se face că, până în momentul de faţă, nu am apucat să scriu niciodată despre vreuna dintre cărţile lui Liviu Antonesei. Am considerat mereu această scăpare ca pe una dintre restanţe (nu puţine, căci un critic literar nu îşi poate respecta de fiecare dată promisiunile faţă de sine însuşi; reuşim mult mai puţin decât ne propunem). Ei bine, peste două zile Liviu Antonesei împlineşte nici mai mult (dar nici mai puţin) de 60 de ani. Pe mine unul o astfel de socoteală rigidă nu mă convinge, întrucât ştiu bine că, despre oamenii care trăiesc printre cărţi, cifrele nu pot spune nimic, nu sunt nici măcar orientative.

În plus, pe Liviu Antonesei l-am asociat mereu ideii de tinereţe, de energie, de risipă chiar. I-am citit, sigur că da, cărţile de poezie, pe cele de proză ori volumele de eseuri; mi-e greu să spun care este prima sa vocaţie, mi-e greu să-l aşez într-o căsuţă şi nici nu cred că e necesar. Dar, ca să fiu sincer, am avut de fiecare dată senzaţia că personalitatea lui Liviu Antonesei acoperă o zonă mai largă decât aceea haşurată în cărţi. Poet, prozator, eseist, universitar, psiholog, pedagog, om politic, publicist fervent, disident, om de televiziune şi, nu în ultimul rând, animator cultural – iată câteva posibile etichete, care, luate izolat, nu alcătuiesc un portret plauzibil al lui Liviu Antonesei. M-am întrebat (în interes personal, admit) cum e posibil ca un om să se angajeze în atâtea activităţi distincte şi în atâtea domenii nu divergente, dar, oricum, nici înmănuncheate. Ei bine, Liviu Antonesei o face firesc. De fapt (am mai spus-o acum un an, la lansarea volumului său de povestiri, Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia), tot ce face Liviu Antonesei poate fi calificat prin acest cuvânt aparent banal, dar, de fapt, foarte rar acoperit: firesc. Firescul este în lumea noastră, vorba cuiva, o excepţie. Pentru mine chiar un fel de ideal. Pe de o parte, scrisul său provine, cred, dintr-o nevoie firească de exprimare, dintr-o agitaţie temperamentală care îşi caută ordonarea. Autorul nu e un poet cu program, care ţine să dea câte un volum la fiecare doi ani; cărţile sale vin de la sine, se scriu, dacă pot spune astfel, singure, ies la suprafaţă. Înainte de tipărirea Poveştilor filosofice cretane şi altor poezii din insule, se scurseseră, dacă nu greşesc, 13 ani de la apariţia ultimei cărţi de versuri. Timp în care scriitorul a făcut atâtea, dar nu a forţat lucrurile, ştiind bine că poezia e o treabă delicată, care pretinde răbdare şi tandreţe şi care pur şi simplu nu iese dacă e, câtuşi de puţin, îndemnată cu nuieluşa de la spate.

Tot ce scrie Liviu Antonesei vine dintr-o nelinişte care se cere, astfel, nu îmblânzită, ci limpezită şi asumată ca atare. Că e vorba de proză, de poezie, eseu ori publicistică, scrisul lui Liviu Antonesei nu acceptă niciodată convenţionalul. Simţi, în orice pagină semnată de el, o gândire vie, care suceşte lucrurile pe toate feţele, care le extrage din pasta de stereotipie în care ele zac de regulă. Autorul nu primeşte niciodată lumea gata constituită în imagini ready made; nu agreează informaţia tendenţios formulată. Şi, mai ales, se angajează cu toată convingerea sau, după caz, cu întreaga sensibilitate în ceea ce scrie. Cu Liviu Antonesei poţi să nu fii de acord (şi mi s-a întâmplat nu o dată), dar nu îl poţi bănui că participă la nişte jocuri sau interese dubioase. Dacă greşeşte (şi sigur că mai şi greşeşte, că nimeni nu e ferit de aşa ceva), o face, ca să spun aşa, pe barba lui. Libertatea de gândire şi de acţiune îi caracterizează, într-o manieră fidelă, modul de a fi în lume. Oricum, în tagma scriitorilor, cei independenţi sunt puţini, căci autocefalia înseamnă acceptarea solitudinii, iar singurătatea poate fi sinucigaşă în agitata şi uneori ridicola noastră castă literară (şi academică, risc să adaug). Aici, micile războaie se câştigă în gaşcă, deşi cele cu adevărat mari, singurele care contează, sunt o problemă de reuşită strict personală.

În plus, Liviu Antonesei este unul dintre puţinii scriitori care se bucură, chiar se bucură, când are ocazia să promoveze reuşita unui confrate. Destui tineri scriitori (dar nu numai tineri) au beneficiat, atunci când s-au aflat la început de drum, de susţinerea sa altruistă. Susţinere în paginile presei culturale sau pe lângă importante case editoriale. Or, astfel de isprăvi nu dau tonul în viaţa literară.

Sper că nu mă fac de râs dacă mărturisesc că am citit mereu în efervescenţa pe care o manifestă Liviu Antonesei o doză de romantism, ba chiar de don quijotism. Sigur, asta presupune şi ceva risipă, iar Liviu Antonesei este şi un risipitor. Scriitorul nu ezită să se implice, am impresia, din convingerea că un atare angajament are cum să schimbe lumea meschină în care ne agităm, că valorile autentice, în care crede cu toată fiinţa lui, trebuie plasate acolo unde le este locul, că a abdica de la această implicare publică ar însemna un gest de laşitate. Or, dacă nu a ales pasivitatea confortabilă atunci când era mai dificil, înainte de 1990, Liviu Antonesei nu este dispus să o accepte nici acum.

Eu unul nu-mi pot imagina Iaşul nostru cel de toate zilele fără Liviu Antonesei. Şi ca mine sunt, cred, destui alţii. Fie că se numără printre prietenii scriitorului sau printre oponenţii săi (ezit de regulă să scriu cuvântul „duşman”; îl păstrez pentru cazuri extreme). Asta pentru că el aduce de fiecare dată o gură de ozon într-o atmosferă adesea bătrânicioasă, rigidă, înecată în convenţii.

 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi

articol aparut in Ziarul de IAsi

Adenium: sa FIE benzi desenate!

ADENIUM sustine benzile desenate

la FESTIVALUL INTERNATIONAL DE EDUCATIE DE LA IASI
14-23 iunie

PROVOCARE

Ai observat copertele şi afişele realizate la Adenium? Cum ţi se par?  

În cazul în care ţi-au plăcut…

 - Ai un produs si vrei să îl promovezi… ALTFEL?

 - Ai o carte căreia, pe lângă valoarea conţinutului, doreşti să îi oferi strălucire în plus printr-o copertă deosebită? 


 Scrie-ne pe editorial@adenium.ro 

 Suntem aici să experimentăm împreună, 

 UN EXERCIŢIU AL EXCELENŢEI!

O inimă de Broscuţă

O inimă de Broscuţă este un proiect avangardist, sută la sută românesc! O inimă de Broscuţă prezintă Viaţa aşa cum este ea, cu frumuseţi nenumărate, dar şi cu grijile aferente! O inimă de Broscuţă este presărată cu mii şi mii de zicale şi proverbe pline de tâlc! O inimă de Broscuţă este de fapt o Lume: o lume a copilăriei fiecăruia dintre noi! Dincolo de timiditatea primelor volume veţi descoperi întâmplări pline de haz, răsturnări de situaţii, aventuri cu final neaşteptat. Nenumărate pot fi învăţăturile desprinse prin lectura Inimii de Broscuţă! O inimă de Broscuţă, o oportunitate de a ne deschide sufletele spre un nou stil de literatură: realismul magic. www.adenium.ro

Creanga - Album BD, pentru tabletele voastre

Amintiri din copilărie de Ion Creangă este una dintre cele mai frumoase cărţi ale copilăriei din întreaga istorie a literaturii lumii. Această interpretare grafică a operei marelui povestitor nu urmăreşte să înlocuiască lectura minunatei sale literaturi ca atare, ci numai să pregătească cititorul foarte tânăr pentru o mai bună întâlnire cu textul lui Ion Creangă, povestitorul nepereche plecat din Humuleştii Neamţului.

A noua editie a gandurilor din fotoliu, de Angelica LAMBRU

Era o zi fierbinte, un val de cǎldurǎ se abǎtuse asupra naturii, secând izvoarele şi râurile. Setea pǎtrunsese pânǎ în cel mai umbros colţişor al pǎdurii.

Bǎtrânul şacal a adunat toate animalele la sfat. Ore întregi au chibzuit la cum se puteau salva de la o moarte aproape sigurǎ.

Pânǎ la urmǎ, s-au hotǎrât sǎ sape o groapǎ adâncǎ.

Numai iepurele râdea de tovarǎşii sǎi:

— De ce  vǎ obosiţi cu asta? Eu n-am de gând sǎ mor de sete!

— Foarte bine! Cum vrei tu, frate iepure! Dar dacǎ nu ne ajuţi, nici nu vei bea apǎ din puţ – a hotǎrât ursul şi s-a apucat de lucru, împreunǎ cu restul  animalelor.

Au sǎpat mult timp, fǎrǎ oprire, pânǎ au reuşit sǎ descopere un izvor bogat.

Înainte de sosirea dimineţii, puţul s-a umplut cu apǎ proaspǎtǎ. Animalele şi-au potolit setea de-a lungul întregii zile.

În dimineaţa urmǎtoare, ursul a venit sǎ arunce o privire la puţ, ca sǎ se convingǎ cǎ totul era în ordine şi… ce-a descoperit? Cǎ noroiul din jur era plin de urme de iepure!

A chemat de îndatǎ toate animalele şi-au hotǎrât sǎ stea de pazǎ pe timpul nopţii, ca sǎ-l împiedice pe iepure sǎ mai bea apǎ. Acesta n-a întârziat prea mult: s-a strecurat prin pǎdurice şi a început sǎ cânte. Melodia era atât de dulce şi de frumoasǎ, încât ursul a cǎzut într-un somn adânc.

În dimineaţa urmǎtoare, când s-au adunat lângǎ puţ, animalelor nu le-a venit sǎ creadǎ: fratele urs dormea ca o marmotǎ, iar noroiul dimprejur era, din nou, plin de urme de iepure!

Apoi i-a venit rândul lupului sǎ stea de pazǎ. S-a întins pe iarbǎ şi  a încercat sǎ ţinǎ ochii deschişi. Ca şi în noaptea precedentǎ, iepurele s-a furişat tiptil, prin buruieni, pânǎ la apǎ, şi s-a apucat sǎ cânte. Era atât de minunat cântecul, încât lupul s-a pus pe jucat. Când el sǎrea şi se învârtea, iepurele s-a proţǎpit în faţa puţului şi a bǎut pânǎ şi-a ostoit setea.

Atunci, urmând sfatul ariciului cenuşiu, animalele au fǎurit un omuleţ din rǎşinǎ de pin şi când s-a înnoptat, s-au strâns toate la pândǎ, în jurul puţului.

Iepurele n-a întârziat sǎ aparǎ la marginea poieniţei. A început sǎ cânte, ca de obicei, însǎ omuleţului nu i se clintea niciun fir de pǎr. Iepurele s-a enervat şi apropiindu-se de omuleţ, i-a strigat:

— Dacǎ nu pleci imediat de lângǎ puţ, te zgârii de nu te vezi!

Nici aşa omuleţul nu s-a mişcat. Iepurele s-a ridicat în picioare şi l-a lovit cu piciorul drept. Dar, ce surprizǎ! Piciorul i-a rǎmas lipit de omuleţ.

— Tot nu vrei sǎ o ştergi de aici? Mânios, l-a lovit cu picioarele dindǎrǎt, însǎ omuleţul a  rǎmas stanǎ de piatrǎ.

Mare le-a fost uimirea animalelor când, în dimineaţa urmǎtoare, s-au apropiat de puţ.

Iepurele stǎtea acolo, lipit de omuleţul de rǎşinǎ şi cu ochii roşii de supǎrare. Cu toţii au început sǎ râdǎ de el.

— Haideţi, ajunge! I-am dat o lecţie pe care nu o va uita niciodatǎ – a intervenit ursul şi l-a ajutat sǎ se dezlipeascǎ.

Iepurele a fugit şi a dispǎrut într-o vǎgǎunǎ. De atunci, de supǎrare, a uitat sǎ mai cânte. În timpul zilei stǎ ascuns în vizuinǎ şi iese sǎ mǎnânce doar pe înnoptate, ca sǎ nu mai fie vǎzut şi batjocorit de animalele pǎdurii.

Gânduri din fotoliu

Dupǎ ce i-am citit povestea aceasta, Snowie s-a simţit cuprinsǎ de o sete mare. Mi-a tors repede un proverb înţelept şi s-a dus sǎ bea apǎ din cǎniţa ei de lut. Sunt sigurǎ cǎ şi voua v-a trecut acelaşi lucru prin cǎpşoare. Care i-a fost învǎţǎtura iepurelui rapsod? Cǎ “ulciorul nu merge de multe ori la apǎ”. Dar un pahar cu limonadǎ rǎcoritoare, dupǎ o poveste atât de însetatǎ, voi ce credeţi, ar merge?