Despre cum pășește un om liber

Despre cum pășește un om liber, în Iluzoria vulpe a fericirii: „Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui n...Vezi mai mult

Poate si fiindca sunt scarbit de politicienii romani, de toate culorile- ca sa nu fie loc de interpretari, ieri mi-am adus aminte de Ion Ratiu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc, in perioada in care am lucrat la Cotidianul. Nu stiu cum, n-am scris niciodata despre el. Azi, interesant, citind din romanul Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, am gasit un fragment in care este descris excelent regretatul fruntas taranist: “Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.”

Laptele negru al mamei, de Cosmin Leucuța, la Editura Adenium

 de Andreea Tănase 

Am început cartea lui Cosmin Leucuţa în metrou, într-o seară în care nu credeam să mai am energia necesară să înţeleg ce citesc, nicidecum să sper să îmi şi placă sau să mă prindă povestea. Curând, însă, m-am îndreptat în scaun şi m-am uitat în jur mirată. Mai citiseră şi alţii cartea asta oare? Şi dacă da, atunci de ce nu vorbea toată lumea despre ea? M-am aruncat cu capul înainte în Laptele negru al mamei, uitând de oboseală şi lăsându-mă absorbită cu totul. Am citit în drum spre casă, în timp ce învârteam în mâncare pe aragaz, în pat, în drum spre serviciu, la serviciu şi din nou în metrou. A doua seară n-am mai făcut mâncare. Am terminat cartea lui Leucuţa şi am rămas uimită, bulversată, fericită, deprimată, obsedată de un cub negru şi de Full Metal Barbie.

Cosmin Leucuţa are 28 de ani şi a absolvit Dreptul în Timişoara. Înainte să câştige concursul de debut al Editurii Adenium în 2013, cu romanul Laptele negru al mamei, Leucuţa a publicat câteva nuvele şi povestiri în revista EgoPHobia.

Ar fi în zadar să încerc să vă povestesc “despre ce” este cartea. Nimic din ce aş putea spune despre Laptele negru al mamei nu i-ar face dreptatea pe care o merită. Însă vă pot face curioşi menţionând că Leucuţa ne trece pe rând prin minţile unor personaje care se imaginează unul pe altul în stilul filmului Inception, şi unde titirezul este înlocuit genial de un cub negru dintr-un material necunoscut. Când te dumireşti că scriitorul sexy şi obsedat de cubul negru este autorul unei povestiri SF dar în acelaşi timp personaj, deja eşti prins în plictiseala palpitantă a unei blonde care filosofează, scrie, suspină după un fost şi pleacă la New York cu un personaj misterios. Povestea obsesiei din prima parte este reinterpretată ca premoniţie în anul de plictiseală al blondei şi în a doua parte a romanului (care nu este, până la urmă, decât o nouă poveste a obsesiei). Când începi să fii sigur că blonda este personajul principal, te surprinzi brusc interesat de Clara Munro, adolescenta kamikaze cu oase de sticlă. Începutul şi finalul cărţii te fac să dai îngrijorat pagina, să te asiguri că nu ai sărit o filă sau că nu este o greşeală de tipar. Iar la final, rămâi perplex, întrebându-te ce te-a lovit şi cum ar comenta profesoara ta de limba română din liceu un asemenea roman.

Citind cartea lui Cosmin Leucuţa nu îţi trece nici un moment prin cap că acesta este un debut. Nu am sesizat nicio stângăcie de începător. Textul curge natural, parcă nici nu e scris, parcă e vorbit. Am avut senzaţia, la un moment dat, că stilul şi structura poveştii îmi aduc aminte de Mircea Cărtărescu, după alte 50 de pagini am verificat de mai multe ori coperta, să fiu sigură că nu este vreo traducere a unui bestseller anglo-saxon. Nu era. Era chiar Cosmin Leucuţa, un romancier în toată regula, care a ales să stea ascuns până acum. Nici nu am mai simţit nevoia să identific vreun scriitor care l-ar fi influenţat pe Leucuţa, deşi este evident din text că a citit mult şi temeinic înainte de a scrie acest roman.

La fiecare câteva zeci de pagini, stilul se schimbă. Nu numai stilul, ci se schimbă şi subiectul, şi personajele şi registrul. Abia apucă cititorul să se aşeze confortabil în fotoliu şi să înceapă  să anticipeze ce va urma, că intervine Cosmin Leucuţa şi îi arată că nu toate romanele sunt previzibile. Pe scurt, cititorul îngâmfat va învăţa smerenia de la Laptele negru al mamei. Până şi titlul romanului se schimbă până la final. El nu este nicidecum Laptele negru al mamei. Este unul mult mai potrivit în retrospectivă, însă vă las să îl descoperiţi singuri, citind cartea lui Cosmin Leucuţa.

Şi o veţi citi, pentru ca este cea mai wow! carte scrisă de un autor român contemporan (citită de mine, desigur!). Dacă acesta a fost debutul, mi-e şi frică să mă întreb la ce să ne aşteptăm de la Cosmin Leucuţa în viitor. Aştept următoarea lui carte cum am aşteptat Jocul Îngerului a lui Carlos Ruiz Zaffon după ce am citit Umbra Vântului şi am rămas fermecată. Deşi după Laptele negru al mamei n-am rămas numai fermecată, ci şi nesatisfăcută. Mai vreau.

Iar dacă nu v-am convins încă, vă mai spun că Laptele negru al mamei are şi soundtrack. Da, da, soundtrack! În timp ce citiţi, vă vor cânta în cap Portishead, Depeche Mode, Ellie Goulding, The Dust Brothers, Kings of Tomorrow, Dire Straits, Netsky, Pink Floyd, The Killers şi mulţi alţii.

PS. După ce citiţi Laptele negru al mamei, do yourselves a favour şi citiţi şi fragmentul de interviu cu blonda din roman (Exact. Interviu cu personajul. La radio!) aici. Iar apoi căutaţi cartea lui Beatris Serediuc, Varză, care a câştigat (la egalitate de puncte) concursul de debut din 2013 al Editurii Adenium. Dacă a fost la egalitate cu Laptele negru al mamei, sigur trebuie citită. Până nu citesc şi Varză, nu-mi pot imagina o carte care să fie la egalitate cu Laptele lui Leucuţa.

www.adenium.ro


de la sursă: SemneBune > Laptele negru al mamei http://semnebune.ro/2014/laptele-negru-al-mamei/#ixzz36OO6Irii
Under Creative Commons License: Attribution Non-Commercial No Derivatives
Follow us: @SemneBune on Twitter | 146207075393967 on Facebook

Lumea cu search și share

Fiind un împătimit al internetului, chiar de la începuturile sale, firește că o carte cu titlul Comunicarea 2.0 New media, participare și populism nu avea cum să nu-mi rețină atenția. Apărut la editura Adenium, colectia Colloquium, coordonată de profesorul dr. Daniel Şandru, volumul universitarului bucureștean Antonio Momoc, un tip tobă de carte, cu specializări și paraspecializări în jurnalism și științele comunicării, dă o pâine albă, ideatică și utilitară, de digerat studenților din domeniu, dar și consultanților politici, politicienilor, jurnaliștilor și oricui altcuiva care se interesează de siajele apelor politicii. Personal, n-am luat studiul ca pe acceptarea unei pledoarii pentru comunicarea 2.0.
Mi-am regăsit în anumite fragmente propriile constatări. Desigur, fiindcă nu-mi intră în preocupări, nu le-am structurat în vreun material, rămânând la nivelul empiric al unui utilizator ce este, cred, în acest mediu, ca peștele în apă.
Care om, cunoscător al orei exacte despre mersul lucrurilor în lume, își imaginează munca, dar și momentele de relaxare, fără conect, join, link, search și share? Care nu este convins de beneficii, însă și de capcanele dependenței? Momoc contextualizează comunicarea 2.0, democrația digitală, comparând-o cu revoluțiile provocate în epoca modernă de radio și televiziune. În 2.0 nu ai cum să pui lacăt pe informații, mesajele sunt multidirecționale, nu unidirecţionale, ca la radio și tv. Prin saltul tehnologic, latinescul communicus, a pune lucruri sau informații în comun, definiția etimologică a comunicării, observă autorul, este repusă în drepturi.
2.0 este un pericol pentru regimurile dictatoriale sau de mână forte, totodată și un vânt din pupa pentru populiști. Momoc vine cu exemplificări. Despre ce s-a întâmplat în Primăvara Arabă, la protestele împotriva fraudelor electorale din Chișinău și Teheran, la manifestările gen Occupy. Citind lucrarea conferențiarului Momoc, dacă n-ai habar, ai ocazia să dibuieşti un drum lucid prin hățișurile propagandei, jurnalismului participativ, publicității și manipulării. Exact ce trebuie. 

Alexandru Petria

O vulpe în lăptărie

Când un coleg – jurnalist şi scriitor, ca şi tine – te roagă să vorbeşti la lansarea unei cărţi pe care tocmai a publicat-o, spui „Da” înainte de-a afla orice detaliu şi înainte de-a citi cartea. Eu, cel puţin, aşa fac, şi asta dintr-un motiv foarte simplu: ştiu prea bine – oribil de bine, aş spune – că lumea editorială e o junglă, nu atât în ceea ce priveşte şansele de publicare (la urma urmei, poţi s-o publici pe banii tăi, ba chiar şi fără intermedierea unei edituri), cât prin ceea ce urmează. De regulă, nu urmează nimic.

Or, nu se face să laşi un prieten să intre singur în junglă.

Spui „Da”, aşadar, după care – fireşte – începi să aştepţi cu sufletul la gură să vezi ce aberaţie o fi scris colegul tău, ce telenovelă siropoasă sau ce experimentalism sado-masochist. Vorbesc, desigur, despre autori care n-au mai publicat nicio carte sau, dacă au făcut-o, n-ai citit-o tu.

Cazul meu cu Doina Popescu. Am zis „Da” şi am aşteptat. După primele două pagini m-am liniştit. După primele zece am început să zâmbesc trufaş: mă voi putea lăuda, peste ani, că am „descoperit-o” pe autoare. După încă vreo zece pagini, zâmbetul s-a transformat în cvasi-depresie, pentru că am ajuns să mă-ntreb de ce naiba mai încerc eu să scriu cărţi când o autoare despre care habar n-aveam dă lumii un roman atât de bun!?

Nu glumesc. Din fericire pentru ea, din păcate pentru mine. Dar am fost cu adevărat flatat să fiu parte a lansării Editurii Adenium de la Bookfest 2014, mai alesc că mă simţeam de două ori acasă, o dată pentru că mă aflam între cărţi, a doua oară pentru că eram înconjurat de oameni minunaţi care mi-au fost – ca şi Doinei – colegi în TVR.

Urăsc să povestesc cărţi (sau să mi se povestească!), de aceea n-o voi face nici acum, încercând în schimb să spun despre cine şi ce este vorba în „Iluzoria vulpe a fericirii” (minunat titlu, să te oftici că nu ţi-a dat ţie prin cap!). În această carte este vorba despre mine. Şi despre Liviu Antonesei. Şi despre Gabriel Cheşcu. Şi despre Doina Popescu, desigur. Este vorba despre o lume şi o vreme în care noi şi alţii ca noi ne-ntâlneam la o bere sau o cafea ca să discutăm filozofie şi literatură. Şi despre relaţiile dintre noi. Şi despre dragoste. Şi despre sex – dar, aşa, mai cu discreţie. Şi să râdem. Inclusiv de noi înşine, fireşte.

Coincidenţă sau nu, oricum teribil de simbolică, acţiunea se petrece – în mare măsură – într-o ambianţă aproape mitică (puteţi pune cum vreţi accentul pe „mitică”!), într-un loc legendar pentru bucureşteni şi nu numai, într-un spaţiu care – ca şi lumea despre care e vorba – nu mai există: Lăptăria lui Enache. Sigur, e minunat că Teatrul Naţional se renovează şi va avea mai multe terase, dar oare va mai fi loc şi va mai fi rost şi va mai fi chef şi pentru atmosfera de altădată a Lăptăriei? Va mai fi loc şi pentru iluzoria vulpe a fericirii? La întrebarea asta mă tem că nici măcar Doina Popescu nu ştie răspunsul.

Tudor Călin Zarojanu

Timpul: „O nouă vară fierbinte”

TIMPUL – O nouă vară fierbinte!

răsfoiți-l pe

www.revistatimpul.ro

Miercuri, 25 iunie, apare noul număr al revistei TIMPUL.O nouă vară fierbinte, editorialul semnat de directorul publicației, politologul Daniel Șandru, dă tonul unei ediții care abundă în subiecte care„ard”.

V-am rezervat plăcerea unui sumar extrem de bogat. În această ediție, nume sonore semnează texte literare, analitice și de opinie:  Șerban Foarță, Emil Brumaru, Ramona Ardelean, Stelian Dumistrăcel, Alexandru Vakulovski, Radu Vancu, Caius Dobrescu, Bogdan Ulmu, Lucian Dîrdală.

Veți putea citi un interviu cu Paul Brummell, ambasadorul desemnat al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la București.

Consultați reacțiile despre topul vânzărilor la Salonul de Carte Bookfest, semnate de Alex. Ștefănescu, Bogdan Crețu, Daniel Cristea-Enache și alții. Aflăm împreună răspunsul la întrebarea Ce spune acest top despre publicul cititor din România?

Rubrica Polis adună articole despre „Dreapta promisă” – să fie oare, din start, compromisă? Răspund Dan Pavel, Sever Voinescu, Cristian Pătrășconiu, Dorel Șandor și Ioan Stanomir.

Sergej Kulina, pictor și sculptor eston, se confesează pentru prima dată în fața publicului din România, prin intermediul revistei TIMPUL. Citiți în rubrica Exclusiv despre lumea silențioasă a Chriștilor înlăcrimați, a madonelor arhetipale cu pruncii în brațe, un loc al dragostei, al păcii, în care nu există sfinți și păcătoși, ci mame și fii, tați și fiice, oameni cu destine tragice, dar plini de bunătate și iubire.

Noul număr TIMPUL este însoțit de un supliment literar special, ce conține texte originale de poezie, proză, critică și istorie literară, semnate, printre alții, de Radu Diaconu, Petru Popa, Adi Filimon, Claudiu Komartin, Dan Coman, Lia Faur și Mircea Gheorghe.

Revista TIMPUL poate fi vizualizată online sau descărcată în format PDF la adresa www.revistatimpul.ro și este distribuită în Iași, București, Sibiu, Cluj și Bacău.

O carte pentru copii, adolescenţi şi tineri până la vârsta de… 90 de ani!

„Abu-Hasan“, „Dl. Goe“, „Vizită…“, „Bubico“, „Kir Ianulea“.       

Fac parte din lista de lecturi recomandate elevilor, pe care, însă, le citesc şi adulţii cu plăcere.

Dacă generaţia noastră se delecta citindu-le sau comentându-le cu familia şi prietenii, în ziua de azi lucrurile s-au schimbat fundamental. Pe de o parte, tabletele au invadat viaţa micuţilor noştri, mergând până la dependenţă. Pe de altă parte, însă, copiii au uimitoarea capacitate de a-şi închipui poveşti fabuloase şi de a construi personaje fantastice. Pentru că omul se naşte povestitor, ştie să istorisească celorlalţi fragmente din viaţa lui şi a altora. Totodată, în epoca Internetului, au apărut şi site-uri  în care aceste povestiri renumite sunt re-povestite, în rezumat, astfel încât elevii să nu-şi mai dea silinţa să-şi caute/cumpere o carte (în biblioteci, librării sau în  online), ci doar să petreacă câteva minute în faţa calculatorului şi să priceapă rapid despre ce e vorba în aceste texte. Dar nici aceasta nu e soluţia corectă.

Cum rezolvăm, însă, această dilemă? Cum îi determinăm pe copii să citească? Cum îi apropiem cu mai multă dragoste de textele literare? Mă refer cu precădere la schiţe şi povestiri, precum sunt cele ale lui I.L. Caragiale şi enumerate mai sus. Schiţele, cu puţină îndemânare, pot fi dramatizate şi se pot transforma în mici piese de teatru interpretate de copii. Dar, până la acest pas, textele trebuie citite. Înţelese. Gândite. Iubite de elevi. În această lume informaţională şi informatizată în care trăim în prezent.

Editura Adenium ne propune formula remarcabilă a benzilor desenate, pe baza acestor povestiri şi schiţe.

Abu Hasan - Povestiri și schițe. Benzi desenate

adaptare după I.L.Caragiale, ilustrații: Ș.Andreescu

Editura Adenium, www.adenium.ro

Astfel, micii cititori sunt ghidaţi prin lumea acestro scrieri celebre, descoperă de ce le place un personaj sau o anumită poveste, învaţă să gândească, să se descopere pe ei înşişi, pe baza scenariului scris de Liviu Antonesei şi Adriana Nazarciuc. Care „au coborât“, cu sensibilitate şi atenţie, în delicatul univers al copilăriei, redând cu graţie literară aceste texte semnate de I. L. Caragiale. Culori deosebite, grafică de excepţie, adaptate perfect comicului de moravuri din schițele și nuvelele lui Caragiale, atât de actual și astăzi.

Totul, reprodus pentru prima dată în benzi desenate. Trucuri și retete pentru ca imaginaţia și spiritul de aventură al copiilor să-şi găsească corespondenţii adecvaţi în această carte.

Aşadar, textele sunt citite cu plăcere și uimire de cei din jur, fie ei părinţi, fraţi, colegi sau chiar de profesoara de română. Personaje precum Goe, Ionel, Bubico, Kir Ianulea și Abu-Hasan revin în prim-plan, oferindu-le copiilor o invitație la lectura operei marelui scriitor român, într-o superbă ediție de lux.

Pe scurt. Ai copii la școală?... Frățiori, nepoți?... Îndeamnă-i să citească aceste schiţe şi povestiri, îi vor ajuta să înțeleagă mai bine textele originale. 
Poți citi și tu, îți vei reaminti cu drag de lecturi dragi din copilărie, adolescență, tinerețe.

Pentru că, pe drept cuvânt, sunt unele dintre cele mai frumoase scrieri pentru copii, adolescenţi şi tineri până la vârsta de… 90 de ani! 

Despre „Iluzoria vulpe a fericirii” cu Doina Popescu si Editura Adenium

„Câtă ironie! Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite… Tipul ei de feminitate reclama un alt destin, o altfel de educație, o altă familie, un alt moment și un alt loc al nașterii. El chema lumina reflectoarelor, motorul camerelor de luat vederi, blițul paparazzilor, fantezia stiliștilor, exotismul unor insule din Pacific, faima curtezanelor sau, cel puțin, pe cea mai efemeră a unor cover girls…”

Despre frumoasa din Iluzoria vulpe a fericirii, astăzi, de ziua frumuseții și-a iubirii!
http://www.adenium.ro/ro/punct-ro-proza/117-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html