Alexandru Petria: – Cine e, de fapt, scriitoarea Doina Popescu? Că nu prea am găsit date despre tine, deşi am răvăşit netul.
Doina Popescu: – M-am născut în 1952, aşadar ai putea zice că sunt o optzecistă. Dat fiind însă că debutul meu în literatură s-a produs abia în 2001, nu pot să ma leg cogeneraţional de optzecişti. Când optzeciştii frecventau cenacluri, eu visam încă să fac fizică atomică şi să lucrez la Măgurele. Întâlnirea, târzie aş spune, cu Albert Camus m-a deraiat complet de la olimpiadele de fizică şi mi-a schimbat parcursul forever. Deşi am urmat secţia real, abia am reuşit să iau bacul la matematică, în schimb am primit felicitări la probele de limba română. M-am inscris la Filosofie, existenţialismul fiind slăbiciunea mea dintâi. Asta se întâmpla în vara lui 1971, anul Tezelor de la Mangalia, prin care Ceauşescu a cârmit-o spre naţional-comunism, aşa că alegerea mea s-a încadrat perfect în butada englezească «wrong time, wrong place!» Nici măcar Sartre nu prea se studia pe acolo, darămite Camus, în schimb marxism-leninism cu asupra de măsură. Fiind eu o revoltată din fire, că învăţasem şi asta de la Camus – Je me révolte, donc nous sommes – nu prea mi-am lăsat creierii la spălat. Făceam alergie la «Marx a spus, Engels a spus, Lenin a zis… » şi, după ce auzeam repetându-se asta de două-trei ori pe oră, o ştergeam englezeşte de la curs sau seminar şi mă duceam în Cişmigiu să ascult mierloiul lui nenea Iancu. De cele mai multe ori mă uita Dumnezeu prin biblioteci, ori mă refugiam în expoziţii sau pe la Bulandra, la teatrul care atunci n-avea egal între scenele româneşti. Un fel de «rezistenţă prin cultură» (ah, formula asta tocită!), dar, în cazul meu, una pasivă, în calitate de consumator. Cert e că revoluţia m-a găsit «odihnindu-mă în Platon», cum ne îndemnase Noica. Mă odihneam atât de temeinic, încât «evenimentele» m-au luat prin surprindere şi mi-au creat o exaltare de care nu m-am lecuit decât abandonând profesia de logoped. Am intrat frenetic în presă, în iunie 1990, la Viitorul. Au urmat România liberă, Cotidianul, Mediafax, iar România liberă, apoi TVR. Deşi am semnat sute de articole până în primăvara lui ‘97, ele n-au fost introduse în memoria internetului, ceea ce şi explică zero rezultate la google search. Când politicile redacţionale o luau razna, schimbam redacţia, ori mă pituleam pe la documentare, ori, cum am făcut la TVR, la biroul Euroviziunii. Erau locuri în care schimbările de macaz mă afectau foarte puţin spre deloc. La TVR însă am trăit adevărata mare frustrare în presă, fiindcă, ştiut e, televiziunea îţi reduce la minimum vocabularul activ, regalându-te în schimb cu imaginea. Dar, tot la TVR am avut şansa să lucrez cu operatori de imagine de un talent excepţional, care, fără să-mi fi dat seama atunci, aveau să îmi influenţeze complet scrisul. Mă gândesc la Claudiu Petringenaru, zis Peti, Cătălin Popescu, zis Grasu, Relu Calotă… Sunt doar primii trei care mi-au venit în minte, dar lista e mult mai lungă. De la ei am învăţat cum să descriu lumina, mulţimile, cum să aleg unghiuri inedite, am învăţat alternanţa planurilor, panoramarea, tehnica racursiului. Glumind şi păstrând proporţiile, aş spune că de la «camera stilou» a lui Jean Luc Godard, graţie colegilor cameramani, am ajuns la «stiloul cameră». Şi asta pentru că eu le editam imaginile, pe care le completam cu scriptul aferent şi le livram, sub formă de ştiri, reportaje şi documentare TV în reţeaua EBU, de unde, literalmente, făceau înconjurul lumii. Imaginea primează, scriptul de televiziune e însă prin definiţie sărăcuţ, format din propoziţii simple, de genul «Ana are mere». Or, în mine se vânzoleau mii de cuvinte pe care le folosisem sau ar fi urmat să le folosesc în presa scrisă. Trebuia să mă eliberez într-un fel de presiunea lor. Aşa a apărut romanul meu de debut, «Şampanie cu soia », scos de editura Paideia în 2001. L-am scris în numai şase luni, azi l-aş rescrie, dar deja sunt într-un alt moment existenţial, prin urmare o spun cu părere de rău: nu cred că-l voi mai rescrie vreodată, deşi ar merita o versiune îmbunătăţită. Pentru mine însă, atunci el a avut un rol terapeutic, m-a eliberat complet de presiunea cuvintelor!
– Scrisul e o eliberare pentru tine?
– O eliberare? Unicul meu instrument de compensare şi reglaj psihologic fin? Poate anxioliticul meu? Nu ştiu exact. În mod sigur, scrisul mă transpune în ceea ce, mai nou, e descrisă de psihologi drept starea de flow, sau de flux, în care îţi dispar barierele interioare şi exterioare şi accesul la toate nivelurile conştiinţei, etajele eu-lui, intelectului şi afectivităţii se produce plenar, dintr-o dată. E, într-un fel, ca beţia jocului de computer, care-l absoarbe cu totul pe împătimitul ce presimte că, pas cu pas, se apropie de victorie. Te scoate pur şi simplu din mediul înconjurător, din contingent. Eşti doar tu şi jocul căruia simţi că poţi să-i vii de hac până la urmă. Aproape că nimic altceva nu mai contează. Bănuiesc că e starea pe care o resimte şi un pasionat de puzzle-uri complicate; nevoia irepresibila de a desăvârşi întregul. Cred că e comparabilă, de asemenea, cu frenezia şi concentrarea celor ce se apucă de construit superbe şi efemere castele de nisip, fără să fie preocupaţi de gândul că un val de apă ori piciorul vreunui nenorocit pot oricând să le reducă opera la starea de pulbere amorfă, din care tocmai au scos-o. Sigur, nu o duci la nesfârşit în fericirea asta infantilă, pentru că, invariabil, “fluxul” se rupe la un moment dat. Detaşarea îţi aduce îndoiala, începi să vezi imperfecţiunile jocului tău, încerci să îndrepţi unele erori, modifici pe alocuri strategia, adică, în cazul meu, mă apuc de rescris. Şi rescriu, şi rescriu… Din păcate, starea de chin al corecturii durează de zeci de ori mult mai mult decât binecuvantata stare de flow. Pe mine mă mai opreşte uneori din rescris doar ideea că mai binele e duşmanul binelui. Dar, oricât ar fi de greu, consider totuşi că e mai plăcut să execuţi sarcinile pe care ţi le autoimpui decât obligaţiile care decurg din rolurile tale sociale. Oricum, de nu s-ar fi inventat PC-ul, eu nu cred c-aş fi reuşit să termin vreo carte. Aş fi sfârşit sufocată în teancuri de hârtii scrise de mână, atât de adnotate, tăiate, corectate şi intercalate, încât nimeni, nici chiar eu, n-ar mai fi înţeles nimic din ele. Long live the PC!
– Am citit şi am scris despre ultimul tău roman, Iluzoria vulpe a fericirii, apărut la Adenium. Pentru ce le-ai recomanda cititorilor să-l cumpere?
– Răspunsul simplu ar fi pentru că e un roman al contemporaneităţii, al tranziţiei care ne-a entuziasmat, încins, dezumflat şi transformat pe mai toţi în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Într-un fel, cartea mea ar veni – cu alte mijloace, în alt registru şi respectând proporţiile -, în linia romanelor unui Petru Cimpoeşu sau Dan Lungu. Dar tu, Alexandru Petria, în ciuda economiei de vorbe, niciodată nu pui întrebări simple, ci al naibii de complicate! Aşa că-mi complic şi eu un pic răspunsul. Dincolo de sensurile ei imediate, cartea mea e şi una a jocului pervers dintre aparenţe şi esenţă. E un exerciţiu al “dezvăluirilor” care învăluie, o înlănţuire a certitudinilor pe care le subminează continuu suspiciunea şi, nu în ultimul rând, un roman al goanei nebune după o fericire pe care exact când simţi c-ai apucat-o de coadă ţi-a şi scăpat printre degete. De aici, şi titlul “Iluzoria vulpe a fericirii”. În ce măsură am reuşit să exprim toate aceste învelişuri şi straturi ale subiectului, rămâne să decidă cititorul. Şi cum altfel decât… citindu-mi cartea?
– Romanul are legături cu o anumită latură a psihologiei. Detaliezi?
– E adevărat că una dintre eroinele mele – femeia înzestrată cu o frumuseţe monumentală şi aproape imposibil de gestionat în context -, suferă de despresie. E adevărat şi că depresia concurează la titlul de “maladia secolului XXI”, doar în Romania fiind astăzi peste două milioane de depresivi. Cifra e furnizată de OMS. Mai nou, în lumea medicală şi-a făcut loc opinia că depresia e boala firilor mândre, puternice şi foarte conştiincioase, care îşi asumă responsabilităţi copleşitoare şi, apoi, se aşteaptă să marcheze succes după succes, pe toate planurile. Cred şi eu că depresia înseamnă o inflaţie a eu-lui, un refuz de-a ne accepta propriile limite şi vulnerabilităţi, dar câţi dintre noi sunt dispuşi să le accepte cu resemnare? În cazul Iuliei, deşi am pornit cu o idee clară asupra personajului – o nevrotică împovărata de propria putere de seducţie, pe parcurs eroina a evoluat de la sine şi m-a tras şi pe mine, după ea, spre deznodământ. Fie şi numai din acest motiv, romanul n-ar trebui citit în cheie psihologică. Dacă însă te gândeşti că în prima parte a cărţii m-am folosit de ideea psihodramei de tip Moreno, putem detalia. Bucureşteanul evreu Jacob Levy Moreno, pionierul terapiilor de grup, a făcut o carieră extraordinară în Austria şi Statele Unite pornind de la ideea simplă că spontaneitatea, creativitatea, dragostea şi împărţirea unor valori comune stau la baza relaţiilor interumane. Pasionat fiind de teatru, el a creat, printre altele, şi instrumentul pentru dinamizarea acestora: psihodrama, prin care subiecţii se pot proiecta în roluri pe care ar dori dar, poate, n-ar avea cum să le joace în viaţa reală. Ori poate ar avea cum, dacă s-ar forţa suficient. M-am gândit că, în efervescenţa re-autodefinirilor şi reinserărilor sociale de după decembrie ’89, toată România devenise un fel de scenă a unei psihodrame colosale, cu milioane de participanţi, care mai bine orientaţi, care mai puţin, care dezorientaţi cu totul. Aproape fiecare se proiecta febril într-un nou rol social. «Cine sunt eu cu adevărat, de unde vin şi încotro pot să ajung acum, când mi s-au închis unele uşi dar mi s-au deschis atâtea oportunităţi la care poate nici n-am visat?» Asta cred c-a fost întrebarea pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare a fost nevoit să şi-o pună. Întrebarea a fost colectivă, dar răspunsul, fireşte, strict individual. Cert e că în anii ăia de tranziţie, mintea îmi zbura foarte des la Moreno şi la psihodramele lui. De altfel, titlul de lucru al romanului a fost «Invocându-l pe Moreno». Vulpea fericirii s-a insinuat în carte mult mai târziu.
– În finalul convorbirii noastre, o să pun şi întrebarea inevitabilă: la ce lucrezi?
– La o serie de cinci povestiri, pe care le-am scris astă-vară. Am ajuns cu ele în faza retuşărilor stilistice. De ce proza scurtă acum? Aveam în minte cele cinci subiecte, dar ele erau complet divergente şi n-ar fi mers împreună într-un roman. Şi pentru că mi-ai marturisit odată cum scrii tu, mă simt, la rându-mi, datoare c-o mărturisire. Una dintre povestiri, «Pian cu coadă lungă, pentru concert », are două personaje, mama şi fiica. Primul mi-a fost inspirat de uvertura operei lui Rossini «La gazza ladra». Pe măsură ce scriam replicile mamei, mă opream şi fredonam, cu posibilităţile mele vocale precare, dar fredonam fragmentele care redau şiretenia şi tenacitatea coţofenei. Sper c-am reuşit să transpun în replicile mele ritmul uverturii lui Rossini şi să le fac să sugereze strategia hoţomanei, care dă impresia că se repliază doar pentru a-şi pregăti o revenire şi mai mai energică, şi mai spectaculoasă.
