ADENIUM @ LIBREX 2015

By literatura de azi on March 11, 2015 - 13:04

Începînd de azi și pînă duminică, în incinta Atrium Palas din Iaşi, va avea loc cea de-a XXIII-a ediţie a Tîrgului de Carte, Artă şi Muzică "LIBREX. Primăvara cărţilor"
Printre participanţi se numără şi Editura „Adenium”, cu o bogată ofertă editorială.
Cititorii de toate vîrstele se pot bucura, în cadrul tîrgului, de prețuri speciale, invitați și evenimente de marcă, noutăți editoriale, premii și surprize în cărți.
Înființată în 2010, ca editură specializată în literatură și benzi desenate pentru copii, Editura Adenium a devenit în urmă cu doi ani o editură generalistă.

În prezent, oferta de carte conține peste 100 de titluri (cu traduceri în engleză, franceză italiană, polonă, maghiară, portugheză, greacă, rusă), publicate în format print, ePub și PDF, în următoarele domenii editoriale: literatură, eseu, istorie, cărți pentru copii, benzi desenate, biografii, litere, filosofie, religie, medicină, sociologie, antropologie, relații internaționale.
Editura Adenium a participat la cele mai importante tîrguri de carte, atît naționale cît și internaționale, în cele mai importante lanțuri de librării din țară, în marile magazine și pe cele mai accesate platforme online de book-retail din România și străinătate
Oferta editorială Adenium cuprinde peste 70.000 de volume tipărite în 18 colecții.

(material realizat de Ildiko Juverdeanu)

INTERVIU - Perspective de stânga: România, Rusia şi şansele modelului Syriza

De vorbă cu politologul Emanuel Copilaş

Alexandru Petria: - Ce înseamnă şi cum e să fii un intelectual de stânga în România lui 2015? Mai ales că grosul intelectualilor de la noi sunt la dreapta palierului politic.

Emanuel Copilaş: - Înseamnă un pas înainte spre normalitate, aș risca să spun. Atâta timp cât stânga românească, mă refer la stânga independentă, nu cea politică -  nu va fi acceptată ca partener legitim de discuții în mediul intelectual și în spațiul public, nu vom putea construi împreună un proiect de societate verosimil. Cultura românească este dominată de o dreaptă radicală, neoconservatoare în plan politic și neoliberală în plan economic, care, în ciuda liberalismului de care face atâta caz, nu are nicio propensiune spre dialog, toleranță sau compromis. Mai grav, liberalii autentici, așa cum este Sorin Adam Matei sau regretatul cărturar clujean Adrian Marino, li se par susceptibili de stângism, ceea ce spune tot despre cultura lor politică. Încă de la sfârșitul secolului XIX, cultura și politica românească au fost dominate de intelectuali conservatori, pentru care inegalitățile sociale, analfabetismul și disprețul fățiș, ostentativ chiar, al elitelor față de societate – nu reprezenta nimic ieșit din comun. Exceptând primele două decenii, când era încă insuficient consolidat, comunismul românesc a preluat clișee și stereotipii specifice naționalismului și chiar legionarismului interbelic. Astăzi, și mai ales în primul deceniu de după revoluție, mitul interbelicului este din nou la loc de cinste (pentru a afla cât și cum s-a dezvoltat România între cele două războaie mondiale recomand excelenta lucrare a lui Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, apărută anul trecut la Editura Tact). Așa cum observă profesorul Adrian Paul Iliescu într-o carte prea puțin cunoscută (Anatomia Răului Politic, apărută în 2006 la Ideea Europeană), autovictimizarea și bagatelizarea sunt tehnicile specifice prin care intelectualii noștri publici eludează criticile pertinente care li se aduc. Linșajul practicat de tot felul de frustrați fără operă și miștocăreala anecdotică, pe un ton captivant de uncheș blajin – așa înțeleg ei să dialogheze și să ia în considerare și celelalte voci din spațiul public.

- Când se discută despre stânga, având experienţa istoriei, fie şi inconştient, gândurile se îndreaptă spre Rusia, privită ca un pericol. Vom avea un război pornit de acolo?

- Când se discută despre stânga, gândurile ar trebui să se îndrepte spre modelul social suedez din timpul Războiului Rece și spre statul postbelic al bunăstării, nu neapărat spre Rusia. Rusia de astăzi este un stat ultra-conservator, tradiționalist și mafiot, care nu are absolut nimic de-a face cu nici unul dintre idealurile stângii. Aceasta este o manipulare clasică al cărei impact, din păcate, este încă puternic. Pe timp de criză, revendicările sociale sunt în general asociate cu Rusia și cu eșecul comunismului sovietic. Se uită însă că, până la sfârșitul anilor 1960, ratele de creștere economică ale URSS-ului erau comparabile cu cele ale Chinei de astăzi, ca să nu mai vorbim de creșterea nivelului de urbanizare și de reducerea considerabilă a analfabetismului. Pentru majoritatea rușilor, comunismul a reprezentat un categoric pas înainte în raport cu epoca țaristă. Sigur, costurile umane ale acestei modernizări agresive care a fost comunismul sovietic au fost enorme. Dar aceleași costuri sociale le-a plătit și Anglia, de exemplu, în prima jumătate a secolului XIX, atunci când procesul accelerat de industrializare a indus dislocări sociale de proporții. Romanele lui Charles Dickens sau ale lui Emile Zola, în Franța, reprezintă o frescă fidelă a epocii. Mai departe, prea puțin se știe că Marea Teroare care a avut apogeul în 1937, decimarea vechii elite bolșevice și a Armatei Roșii, cuplată cu ravagiile produse, în mediul rural, de colectivizare – nu se datorează exclusiv iraționalității lui Stalin, ci au și importante cauze exogene. Criza economică din Occident punea sub semnul întrebării posibilitatea URSS de a se aproviziona sistematic de pe piețele externe cu alimentele necesare „construcției socialismului”, așa că Stalin a optat, și din motive ideologice, firește, dar și datorită incertitudinii și a fluctuațiilor economiei mondiale, pentru colectivizarea agriculturii. Războiul care se prefigura la orizont cu Germania nazistă, în ciuda tratatului Ribbentrop-Molotov, semnat în 1939 – reprezintă un alt factor care explică (nu și justifică) epurările din 1936-1937: Stalin avea nevoie, în caz de război, de un partid și de o armată fidele, ori ambele erau înțesate de simpatizanți ai vechiului regim. Mai târziu, după 1970, decăderea economică a URSS nu poate fi separată de ascensiunea neoliberalismului și de intensificarea conflictului dintre cele două superputeri.

Revenind, „pericolul rusesc” nu este altceva decât o formă rudimentară de abatere a atenției publice de la problemele reale, structurale, cu care ne confruntăm. Îmi aduce aminte de isteria anticomunistă inițiată de senatorul republican Joseph McCarthy în America anilor 1940-1950, nimic altceva decât un circ agresiv prin care senatorul alcătuia din senin liste cu spioni sovietici (citește inamici politici), cerând destituirea acestora din funcțiile publice pe care le ocupau. Un adevărat patriot, nu-i așa? Cam asta înseamnă azi „pericolul rusesc”: o formă de presiune politică internă, un mijloc de a-ți stigmatiza și desconsidera adversarii care nu are nimic de-a face cu Rusia propriu-zisă. Și ca să vă răspund, nu cred că NATO va intra prea curând într-un conflict generalizat cu Rusia. Dacă o va face, va fi din cauza degradării situației din Ucraina și din cauza iresponsabilității Statelor Unite, care își propun înarmarea armatei ucrainiene, în ciuda faptului că aceasta nu are nici cea mai mică șansă să învingă Rusia. Dar așa se fac afacerile, așa au ieșit bani buni și din invadarea Irakului, și din războiul împotriva terorii... Plus că vorbim și despre resursele naturale ale Ucrainei (și de mâna de muncă ieftină de acolo), pe care, într-un context de criză, le vor, la prețuri tot de criză, și americanii, și europenii, chiar și chinezii. A nu înțelege importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia înseamnă a fi pur și simplu inconștient. În aceste condiții, federalizarea Ucrainei începe să devină pe zi ce trece singura măsură viabilă pentru pacificarea regiunii. Sigur că și Rusia este agresivă și resentimentară, dar trebuie să înțelegem că nici Occidentul, cel puțin așa cum se comportă acum, nu este cu nimic mai prejos. În plus, poziția Rusiei este, încă de la finalul Războiului Rece, una defensivă: avansul implacabil al NATO în zona sa de influență (Europa de Est) și, mai nou, chiar în spațiul post-sovietic, nu are cum să o lase indiferentă. NATO promisese solemn, la începutul anilor 1990, că va ține cont de interesele strategice rusești și că nu se va extinde înspre Est. Dar și Statele Unite au interese strategice, în numele cărora pot minți nonșalant, că doar așa se face (geo)politica - nu numai Rusia, nu-i așa? Problema este că interesele strategice americane se întind pe tot globul.

- M-aş opri puţin asupra eurasianismului. Ce e el, de fapt, că sunt felurite discuţii? Reprezintă un pericol pentru ţara noastră?

- În niciun caz. Nu are aderența necesară pentru a reprezenta un pericol. Neoeurasianismul reprezintă o formă specifică de fascism rus, un fel de naționalism imperial sau de geopolitică imperială, în timp ce eurasianismul clasic reprezenta mai degrabă o reacție culturală defensivă la adresa ascensiunii globale a Occidentului. Aș prefera să nu intru în detalii, care sunt multe și complexe și pe care le găsiți în ultima mea carte, într-un capitol dedicat integral acestei ideologii.

-Da, în „Incursiuni în istoria politică şi intelectuală a secolului XX”, un volum extrem de interesant, apărut la Adenium. Vorbiţi-mi, vă rog, despre carte.

- Este vorba de un volum relativ eclectic, alcătuit din studii și eseuri pe care le-am publicat în ultimii ani. Centrul de greutate al volumului este dat de câteva dezbateri intelectuale și politice ale căror contururi au fost trasate în secolul XIX, au ajuns la maturitate în secolul XX și ale căror consecințe reverberează până în prezent. Nu l-am gândit ca un volum unitar, ci mai degrabă am urmărit să aduc laolaltă teme de reflecție centrale pentru identitatea politică a secolului XX într-un efort de a le înțelege mai bine.

- Ce şanse credeţi că are la noi stânga în perioada imediat următoare, în condiţiile în care nu avem acum un partid real de stânga?

- La nivelul politicii oficiale, prea puține. Ceea ce nu e neapărat rău. Un partid autentic de stânga, o Syriza românească, dacă vreți, are puține șanse de a se materializa în prezent fără a se compromite la scurt timp după înființare. Vorbim de un partid social-democrat vehiculând teme social-emancipatoare specifice anilor 1960, pentru că asta este de fapt Syriza, nu unul comunist. În schimb, se cristalizează o masă critică tot mai contestatară în raport cu austeritatea și cu direcția neoliberală propunțată (în sensul de antidemocratică) spre care se îndreaptă România. Numai de aici se poate configura, pe viitor, un partid de stânga în adevăratul înțeles al cuvântului, care să propună un proiect de societate nou, bazat pe o distribuire și o redistribuire cât mai echitabile ale resurselor de care dispunem și pe respect reciproc, nu pe învrăjbirea unor categorii sociale împotriva altora.

- Proiecte?

- Urmează să apară anul acesta la editura Polirom un volum intitulat Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, în care mă ocup de melanjul ideologic (aparent) bizar dintre naționalism și comunism în perioada cuprinsă între 1965 și 1989. De asemenea, sunt pe ultima sută de metri în ceea ce privește finalizarea unui volum de publicistică politică programat să apară la editura Adenium și care va fi intitulat Exerciții critice. Polemici, publicistică și note de lectură. Nu în ultimul rând, îi voi ajuta pe profesorii Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu la editarea unui volum despre starea și perspectivele liberalismului românesc. Dacă totul decurge așa cum am planificat, ceea ce nu se întâmplă niciodată, vara aceasta o voi rezerva lecturilor filozofice, urmând ca din toamnă să încep lucrul la o nouă carte despre contradicțiile dintre statul și partidul comunist român în timpul conducerii ceaușiste.

- Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

De recitit

Cărțile de valoare ale literaturii române și universale merită recitite de părinți, cunoscute de copii și apreciate în cadrul unei lecturi în familie.

AMINTIRI DIN COPILARIE * AMINTIRI- album de benzi desenate

21MAR

Titlul: Amintiri din copilărie * Amintiri – album de benzi desenate

Scenarişti: Liviu Antonesei şi Adriana Nazarciuc au adaptat pentru bandă desenată textul lui Ion Creangă

Editura: ADENIUM, Iaşi, 2013

Oana Bîlc, elevă în clasa a VI-a, la Şcoala Gimnazială Octavian Goga, Cluj- Napoca:

Mereu mi-a plăcut stilul cunoscutului prozator Ion Creangă. Textele sale erau căptuşite cu mult umor şi nu duceau lipsă de aventură. Singurele opere pe care le înţelegem când eram mică, erau cele studiate la şcoală, cele explicate, desigur, de doamna învăţătoare. Amintirile prozatorului îmi erau tare dragi, dar erau greu de înţeles, datorită arhaismelor, expresiilor populare, la care se adauga contextul vieţii de la ţară, necunoscută mie. Din fericire pentru copii, a apărut în 2013 la editura „Adenium” Albumul de benzi desenate Amintiri din copilărie. Povestiri, adaptare după Ion Creangă. Scenariul scris de către Liviu Antonescu şi Adriana Nazarciuc, la care se adaugă ghiduşele desene ale lui Şerban Andreescu fac din această carte un prieten bun oricărui copil. Când am deschis cartea la prima pagină, în ochi mi-au sărit personajele viu colorate, detaliate şi hazliu desenate. Cel mai mult m-au amuzat exclamaţiile îngroşate, aflate pe fiecare pagină, alături de imagini care reprezintă acţiuni în desfăşurare. Acestea, de obicei, nu sunt găsite pe filele oricărei cărţi, însă ele fac parte din viaţa oricărui puşti năzdrăvan, precum Nică. Cartea este minunată şi se citeşte foarte uşor. Lectură plăcută!

Mirela Miron:

Oricine a auzit de Ion Creangă, iar Amintiri din copilărie este un text studiat atât în clasele primare cât şi în gimnaziu. Dar oare transpunerea lor in bandă desenată va reuşi să apropie şi noile generaţii de copii, de valorile clasice ale literaturii romane sau ale istoriei nationale? Această versiune adaptată şi desenată “nu urmăreşte să înlocuiască lectura minunatei cărţi ca atare, ci numai să pregătească cititorul foarte tânăr pentru o mai bună întâlnire cu textul lui Ion Creangă, povestitorul nepereche plecat din Humuleştii Neamţului”, citim în prefaţa semnată de Liviu Antonesei.

Liviu Antonesei şi Adriana Nazarciuc, scenariştii acestei ediţii necesare şi aşteptate, reuşesc să înfăţişeze în dialoguri esenţiale, umorul, profunzimea şi toată savoarea Amintirilor din copilărie şi să reconstituie atmosfera fabuloasă dar şi ironică la adresa naturii umane, din Poveşti.  Desenatorul, Şerban Andreescu, cel care oferă interpretarea grafică a clasicului text, reconstituie locul întâmplărilor, satul tradiţional românesc, transpunând vizual cele mai amuzante scene ale clasicului text şi dă viaţă personajelor cunoscute de atâtea generaţii. Cred că textele lui Creangă, atât Amintirile, cât şi Poveştile, au de câştigat cititori, prin această adaptare. Impresia cititorului după parcurgerea ediţiei de benzi desenate a Amintirilor din copiărie şi a Poveştilor lui Ion Creangă este că tot în acest fel şi-ar fi imaginat şi el întâmplările. Povestirile ilustrate din acest volum sunt: Păcală, Povestea unui om leneş, Prostia omenească, Moş Ion Roată şi Unirea, Ursul păcălit de vulpe. Cartea are 48 de pagini, este tipărită  în culori, cu coperţi cartonate.

„Amintiri din copilărie de Ion Creangă este una dintre cele mai frumoase cărţi ale copilăriei din întreaga istorie a literaturii lumii. Dar nu este, în primul rând, o carte pentru copii, o carte care să se citească uşor. Stilul elaborat, abundenţa de arhaisme şi regionalisme, bogăţia de expresii populare, ca şi distanţa de aproape o sută cincizeci de ani dintre două vârste ale culturii române, o fac mai degrabă accesibilă adulţilor şi tinerilor cultivaţi.”- citat din prefaţa scrisă de Liviu Antonesei, la ediţia Amintiri din copilărie * Poveşti, publicată de editura ADENIUM, în 2013, la Iaşi.

Un articol bun despre această ediţie se poate citi pe: adev.ro/mnnkg1

Intră în lumea celor mai frumoase poezii și a celor mai frumoase proze

În Cele mai frumoase poezii ale anului vă bucurați de versurile semnate de:  Adrian Suciu, Alice Valeria Micu, Andrei Mocuța, Andrei Zanca, Andrei Zbîrnea, Anton Jurebie, Aura Christi, Aurel Pantea, Clelia Ifrim, Daniel D.Marin, Daniel-Silvian Petre, Doina Uricariu, Dorin Tudoran, Echim Vancea, George G. Asztalos, Gheorghe Grigurcu, Igor Ursenco, Ion Cristofor, Ionel Ciupureanu, Leo Butnaru, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Menuț Maximinian, Mihai Curtean, Mihail Gălățanu, Mihail Vakulovski, Nicolae Coande, Nicolae Silade, Ofelia Prodan, Paul Vinicius, Petronela Rotar, Ștefan Doru Dăncuș, Vlad A. Gheorghiu.

Antologia este coordonată de Alexandru Petria și face parte din colecția Adenium Punct RO. Poezie.

Din antologia de poezie:

Teii domnului Eminescu

Uneori bunul Dumnezeu
Nu e decât un bătrân, umil zețar
La tipografia ziarului „Timpul”
Care încurcă literele de plumb
Şi destinele noastre.
Care iată, uneori, o iau razna
Când te îndrăgostești de o defunctă femeie
Şi câțiva arbori te urmează primăvara
Prin tot orașul,
Pe toate străzile
Cu o fidelitate de câine.
O, Doamne,
Iar au înnebunit
Teii domnului Eminescu.

(Ioan Cristofor)

În Cele mai frumoase proze ale anului veți zăbovi cu plăcere pe textele semnate de Alina Nedelea, Ana Barton, Aurora Cristea, Bogdan Munteanu, Cezar Pârlog, Cristina Nemerovschi, Doina Ruști, George Arion, George C.Dumitru, Horia Dulvac, Ioan Florin Stanciu, Ion Nete, Ladislau Daradici, Lucian Pop, Maria Nițu, Marian Drumur, Marian Ilea, Nicolae Iliescu, Radu Țuculescu, Raluca Bătănoiu, Răzvan Petrescu, Robert Nuțu, Ștefan Jurcă, Teodora Matei, Voichița Pălăcean-Vereș.

Antologia este coordonată de Alexandru Petria și face parte din colecția Adenium Punct RO.Proză.

Din antologia de proză: 

„Începuse în clipa în care nu-și mai recunoscuse mâinile. Deși îi erau poate cea mai familiară parte a corpului, pe
care o privea aproape întreaga zi în timp ce scria sau picta ori în timp ce ținea leneș țigara, atârnând pe brațul fotoliului, de data asta observă cu teroare că îi erau străine. Apăruseră acolo cute, șănțulețe chiar, pe care nu le mai văzuse niciodată și care, firește, nu puteau veni așa, peste noapte. Degetele îi erau brăzdate de riduri multe, mai adânci sau mai fine, o întreagă rețea care îi dădea senzația unei hărți. Se întindeau până spre încheietura mâinii, desenând râuri, mări și oceane, munți, dealuri și câmpii, toate formele astea de relief fiind plasate pe același suport, care altădată avusese cu totul alt scop. În plus, mai era și culoarea. Mâinile lui, până ieri albe, cu o ușoară tentă
gălbuie spre marginea degetelor, în special arătătorul și mijlociul, erau acum maro închis. Avuseseră într-o vară culoarea asta, când petrecuse patru luni și jumătate la mare, vara în care scrisese cele mai bune poezii și pictase cele mai înfricoșătoare peisaje. Cu adevărat apocaliptice, spuseseră cei care le adoraseră la prima vedere. Ceea ce-l înfricoșa însă mai presus de orice erau unghiile.” (fragment din Spaima de Cristina Nemerovschi)

De ce antologie?

Antologiile sunt ca văzutul părții pline a paharului. Sigur, mă refer la cele serioase, alcătuite cu gândul la cititor, nu pentru măgulirea orgoliului unor autori. Și sunt tributare gustului antologatorilor, pe umerii cărora stă selecția. De aceea, țin să precizez din capul locului că responsabilitatea pentru alcătuirea antologiilor Cele mai frumoase poezii ale anului și Cele mai frumoase proze ale anului îmi aparține în întregime. La poezie am selectat 34 de poeți din 264, câți mi‑au trimis texte, iar la proză 25 din 114. Criteriul prim a fost ca poemele și prozele scurte să fi fost publicate în reviste, format paper sau online ori pe site‑uri literare în 2013. Nu au contat apartenența sau neapartenența la vreo uniune de creație sau generație, simpatiile ideologice ori coteriile literare sau dacă era vorba despre debutanți ori consacrați. A cântărit doar valoarea materialelor. (Alexandru Petria)

Secretul lui Mircea Daneliuc sau arta de a scrie un roman

Antonio Patraș

Când un regizor ca Mircea Daneliuc publică, în doar câţiva ani, cât n-au reuşit unii scriitori într-o viaţă, nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestui "caz" cu totul aparte. Fenomenul, în sine, nu este singular - vocaţie literară au avut mai mulţi cineaşti, Pasolini fiind, poate, exemplul cel mai celebru. Dar la Daneliuc frapant e faptul că, din momentul în care începe să scrie literatură, el se dedică în totalitate noii şi acaparantei îndeletniciri, refuzând (sau nemaiavând timp) să se mai consacre celei de-a şaptea arte, deşi aceasta i-a adus destule succese.

Proaspătul convertit la proză regizor n-avea cum să fie acceptat de la început cu braţele deschise în rândul scriitorilor. Critica s-a arătat curtenitoare, întâmpinând protocolar, nici entuziast, nici cu prea mari rezerve - n-ar fi fost politicos! - textele celui primit ca un musafir dornic şi el să deprindă câte ceva din secretele meseriei. Dar oaspetele acesta iată că nu vrea să mai plece, s-a instalat confortabil şi pare surd la aluziile mai mult sau mai puţin subtile ale amfitrionilor. Orgolios - doar nu e un oarecine! -, refuză şi ofertele binevoitoare ale confraţilor, nu vrea să facă politica nici unui grup, preferă să fie singur, cu puterile neajutate (de alţii), parcă nici premiile sau alte "recompense" nu-l prea interesează. Şi scoate, culmea, câte o carte, deloc subţire, la fiecare an.

Grafomanie sau vocaţie? Bine, dar vocaţia de prozator nici nu e posibilă fără o anume grafomanie, deşi nu orice grafoman, nu oricine are "oase tari", cum spunea Preda, este chemat să ajungă romancier. Chiar dacă ar fi doar grafomanie, şi tot ar interesa, dacă e vorba de Mircea Daneliuc. Dar nu e numai atâta lucru.

N-am putut să citesc romanele cineastului, care nu sunt deloc simple scenarii, fără a avea mereu în vedere inter-textele, fără a căuta să descifrez, în palimpsest, urmele ficţiunilor sale cinematografice. Frapează, în primul rând, realismul viguros, cu o tendinţă manifestă pentru detaliul crud, deseori grotesc, atât la nivelul situaţiilor, cât şi al limbajului. E o proză de observaţie caracterologică ce surprinde o tipologie umană şarjată fără cruţare, cu elemente de vehementă satiră socială şi politică (filme ca Patul conjugal ori Senatorul melcilor se remarcă prin aceeaşi viziune critică radicală, demascatoare). Poetica aceasta de tip mimetic e depăşită însă, adesea, prin recursul la metaforă, parabolă şi simbol (utilizate cu mare rafinament de regizor în Iacob dar, mai cu seamă, în A 11-a poruncă, cel mai "tarkovskian" film al său). Daneliuc nu se mulţumeşte doar să reprezinte lumea aşa cum e, să plimbe oglinda pe drumurile vieţii de toate zilele, neieşind din limitele verosimilului. În cărţile şi filmele sale realitatea ia deseori chipul misterios al mitului, al halucinaţiei onirice, şi atunci lumea capătă ceva incomprehensibil, asemeni unui text ce ascunde tainice înţelesuri. Astfel, în universul "omenesc, prea omenesc" se deschid neliniştitoare abisuri.

Satira social-politică, simbolul, mitul, toate acestea se regăsesc şi în Petru şi Pavel, unul dintre cele mai bune din multele romane pe care le-a scris deja marele regizor, luat ca obiect al analizei în cele ce urmează. Utilizând procedee narative dintre cele mai diverse, într-o construcţie epică edificată pe principiul alternanţelor şi corespondenţelor de planuri şi perspective, cu numeroase reveniri şi anticipări, Daneliuc se revendică, aici, de la experienţele unor predecesori iluştri (Borges, Sábato - cel din Abaddón, exterminatorul, Ecoş.a.) - fără ca, prin aceasta, să devină un simplu imitator. În Petru şi Pavel este evidentă atenţia pe care a acordat-o scriitorul semnificaţiei globale, structurii; o structură deschisă - romanul se scrie (la... laptop) chiar în roman, cititorul fiind luat martor nu doar la anumite aventuri existenţiale, ci, mai ales, la experienţa fundamentală a transformării existenţei în text. Sfârşitul cărţii, al "fabulei" coincide cu sfârşitul (autosacrificial) al personajului-"reflector" (Petru-Pavel-Manole, trei ipostaze ale scriitorului însuşi, de fapt). Metaroman, aşadar, fiindcă inculcă, de la început, prin structura sa retorică şi procedeele discursive, un pact de lectură ce presupune asumarea caracterului non-mimetic, convenţional al ficţiunii literare. Autorul nu ţine să se ascundă în spatele creaţiei sale, dar nici să rămână impasibil nu vrea: intervine deseori în text, se adresează direct cititorului sau invocă o anumită dispoziţie de lectură. În fapt, secvenţele cu rol de mise en abîme, simetriile, specularităţile multiple, inter- şi intra-textuale, transformă cartea aceasta într-o metaforă a literaturii înseşi, poveste "cu tâlc" despre condiţia artistului şi a operei de artă.

Personajul central al romanului este Petru Şesan, scriitor care, sub comunism, încearcă să se opună regimului totalitar printr-o vagă formă de disidenţă (cum a şi fost, în general, disidenţa scriitorilor noştri). Nefăcând concesii ideologice, i se interzice reprezentarea unei piese despre Meşterul Manole: "Construcţia nu se dărâma de la sine, ci o lucrau tovarăşii prost, pe principiul binecunoscut: merge şi aşa, ia mai slăbeşte-ne, ce meşter, toţi suntem meşteri!... Şi n-o zideau pe Ana, se îngropa el, Manole, în mortar, ca să nu se ţicnească, să nu se urce pe pereţi de nebun; se înfunda acolo sub cărămizi, îşi punea şi în cap. (...) Asta era toată piesa, Manole zăvorâtul..." Împrăştie apoi nişte manifeste dar este prins şi, speriat de Securitate, părăsit de prieteni, exclus din viaţa literară, e nevoit să-şi câştige existenţa ca cizmar. După Revoluţie ajunge în prim-planul atenţiei publice, opera sa începe să fie studiată în şcoli. Tranziţia spre capitalism are însă neajunsurile ei - cărţile nu mai au căutare, scriitorii nu mai pot trăi doar din scris, vechii nomenclaturişti rămân la putere, adevărul nu mai interesează pe nimeni. Ca să poată supravieţui, deschide un butic, intră în politică şi e propus, datorită trecutului său "curat", candidat la Preşedinţie. Înainte de alegeri îşi cere de la CNSAS dosarul întocmit de Securitate şi află lucruri îngrozitoare, care-l determină să plece în munţi, în sihăstrie, şi să renunţe la lume. Acolo se întâlneşte însă cu un monah, fost preot, fost turnător, care jucase un rol nefast în existenţa sa anterioară. Petru ştia asta din propriul său dosar, motivul autoexilului său fiind, se pare, acela că Eugenia, femeia cu care trăise alături atâţia ani, şi Magda, fiica ei, îl înşelaseră fără ruşine, profitând de credulitatea şi generozitatea lui (Eugenia cedase avansurilor unor inşi cu funcţii importante pe vremea lui Ceauşescu, fie pentru a-şi ajuta bărbatul, fie pentru obţinerea unor avantaje. Bigotă, se confesa apoi preotului-turnător. Magda, la vârsta curiozităţii şi neliniştilor sexuale, recursese la şantaj pentru a întreţine o relaţie simili-incestuoasă cu tatăl adoptiv, cu acceptul tacit al mamei, îngrozită de posibilitatea dezvăluirii propriilor fapte).

"Convertirea" lui Petru, numit acum "fratele Pavel", se produce treptat: exersând diferite practici ascetice, ajunge să renunţe la scris şi se străduieşte să înveţe lecţia creştină a umilinţei şi smereniei, a iubirii de aproapele. Trăieşte o aşa-zisă "iluminare" şi are, la un moment dat, "revelaţia" descoperirii stigmatelor lui Iisus pe propriul trup. Pasajul e memorabil: "Mi se dăduseră semnele Crucii. (...) Am început să le zgărmăn, să bag în vătămături orice le-ar fi împiedicat să se-nchidă. Era ca şi cum slujeam un altar. Am pus şi fire de lână cu seu şi pământ şi găinaţ de lăstun. Rupeam coaja dacă se prindea peste noapte. Când durerea sporea şi simţeam cum bate puroiul, mă simţeam fericit, norocos; mirosul copturii - are un damf veşted, pentru unii dezagreabil - îmi dădea elanuri serafice. Mi-a fost una dintre cele mai însorite perioade din viaţă, poate irepetabilă!" Personajul parcurge, aşadar, un traseu iniţiatic, de la viaţa în lume la aceea din afara ei, închinată lui Dumnezeu, de la vanitatea scrisului la presupusa smerenie a rugăciunii, de la cuvânt la tăcere. Sugestia este, însă, a unei iniţieri ratate: iluminarea, stigmatele nu sunt decât tot nişte iluzii, halucinaţii nutrite de orgoliul celui ce se crede "alesul" lui Dumnezeu. Dacă e o rătăcire credinţa în mântuirea prin scris, nici rugăciunea şi asceza nu aduc atât de căutata salvare.

Daneliuc surprinde, în romanul său, cele mai caracteristice aspecte ale societăţii româneşti din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste şi din perioada de după 1989, până în prezent. Şi o face obiectiv, cu luciditate tăioasă, fără a se situa pe o poziţie privilegiată, undeva, în afara mizeriei realităţii avute în vedere. Petru Şesan nu e un om "fără pată"; şi el aparţine lumii acesteia condamnabile, în care călăii şi victimele se confundă, şi el are păcatele, laşităţile lui - nu puţine. Dar rămâne, totuşi, om, nu se transformă într-un mutant. E vulnerabil, însă când descoperă falsitatea, minciuna în care trăise atâta timp fără să-şi dea seama, are puterea să se desprindă de existenţa sa de până atunci.

Autorul nu excelează în invenţie, cel puţin în plan epic. Ochiul său de cineast îl face însă sensibil la aspectele teatrale, dramatizabile ale existenţei - iar romanul conţine scene memorabile, secvenţe revelatorii ce concentrează, în câteva linii, sensul unor destine, ale unor ipostaze fundamentale ale omenescului. Fragmentul care descrie înmormântarea mamei Evei (Eugeniei), sau acela despre moartea stupidă a copilului căzut în canal constituie pagini excepţionale, de o densitate şi tensiune dramatică uimitoare.

Perspectiva narativă e atribuită, pe rând, lui Petru, lui Pavel (numele conspirativ al lui Petru din dosarul de urmărire întocmit de Securitate, pe care protagonistul şi-l însuşeşte după "convertire") şi Magdei. Doar perspectiva, pentru că "vocea" e una singură, a naratorului omniscient. De aceea, discursurile personajelor nici nu se diferenţiază stilistic, decât din necesitatea adecvării la "subiect", la temă. Ritmul e mai alert în capitolele avându-l ca "reflector" pe scriitorul Petru Şesan, mult mai extinse, acestea, decât cele în care acelaşi rol e preluat de "fratele Pavel". Şi e firesc să fie aşa: Petru parcurge o experienţă lumească, existenţa sa e determinată de raporturile cu ceilalţi (femeia iubită, colegii, vecinii, autorităţile etc.) - aceasta e partea propriu-zis "realistă", de observaţie social-morală a cărţii. Pavel trăieşte o experienţă mistică, izolat de lume, în aşteptarea harului "de sus" - acesta e romanul "iniţierii", de factură simbolică.

Confruntarea punctelor de vedere, care e şi o confruntare de discursuri, nu capătă, la Daneliuc, dar nici la vreun alt prozator român, într-o măsură apropiată, tensiunea dramatică a dialogului de idei din romanele unor autori ca Dostoievski, Thomas Mann sau Hesse. Narcis şi Goldmund, Naphta şi Settembrini sunt personaje-idee, ilustrează adică, fiecare, o viziune teoretică asupra existenţei. Dar nu în dezbaterea de idei trebuie căutat talentul lui Daneliuc - pasajele eseistice, câte există, sunt şi cele mai vulnerabile din romanul său. Fără a fi un subtil dialectician, prozatorul excelează în surprinderea gesturilor, reacţiilor, comportamentelor. Nu e interesat - sau nu o arată îndeajuns de convingător - nici de omul teoretic, abstract, nici de psihologiile abisale. Către omul concret îşi îndreaptă el atenţia, către bietul om, sub vremi, determinat de spaţiul în care trăieşte, de lume. De aceea şi schiţează aici, în roman, coordonatele esenţiale a ceea ce Ion D. Sîrbu numea undeva la condition roumaine. Iată o "legendă" în spiritul "epocii de aur" menită a releva cauzele "răului" şi mizeriei româneşti: "Face lumea, zice, şi pune Dumnezeu aici ocean, acolo pădure, acolo pustiu, acolo Polul Nord şi numai la noi, în spaţiul ăsta Carpato - şi aşa mai departe, îl ia visarea şi toarnă cu nemiluita râuri, minerale, cărbune, climă temperat-continentală şi sare şi mare, tot absolut, până când se autosesizează şi Petru. Doamne, zice, nu ţi-a scăpat la ăştia cam mult? Le-ai pus mai angro ca la toţi... La care, Dumnezeu îşi dă seama, se gândeşte puţin şi face din mână: nu-i nimic, zice, o dregem; ştiu nişte băieţi serioşi în zonă, fraţii codrului, ia dă să-i punem deasupra".

În finalul romanului, protagonistul (Petru-Pavel) ia chipul lui Manole cel "zăvorât", zidit în propria sa creaţie. Ce "învăţătură" transmite "meşterul" ucenicilor săi în pragul morţii? Care sunt ultimele sale cuvinte? Ce mesaj adresează el umanităţii? Reţeta siropului de brad, asta găseşte de cuviinţă să spună, în ultimele clipe ale vieţii, artistul, scriitorul. E absurd? Deloc. În fapt, mesajul, ideologia sunt lipsite de relevanţă. Literatura nu "salvează" pe nimeni. Important nu e textul finit, opera, ci actul scrisului, eliberat de obsesia înţelesurilor. Între textul unei reţete de sirop şi oricare altul nu e nici o diferenţă de esenţă. Cum nici între literatură şi viaţă nu e: "Cred că-i adevărat ce se spune - constată la un moment dat naratorul -, că s-au scris toate cărţile şi însăşi viaţa pe care te sileşti s-o omori a fost deja povestită cu mult înainte. Cineva te-a scris sau te scrie, destinul e totdeauna între două coperţi".

Dacă Manole s-a "zăvorât" în propria sa creaţie, scriitorul îşi găseşte mormântul în text. Iar Daneliuc văd că preferă să fie îngropat, de la o vreme încoace, în cărţi.
ANTONIO PATRAŞ

ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007

Cartea pe situl editurii http://www.adenium.ro/carte-tiparita/215-petru-i-pavel.html

Noutate la Adenium: Literatura modernistă. Abordări sintetice pentru performanță școlară

Avem o noutate la Adenium!

Proaspăt ieșită din tipar, "Literatura modernistă", semnată de Cezar Zaharia și Daniela Zaharia, prezintă modernismul ca pe un fenomen deosebit de complex.

Cartea va fi lansată în cadrul Târgului de Carte LIBREX, care va avea loc între 11 și 15 martie la Palas.
***

"Concepută ca o incursiune în poezia și proza moderniste, contextualizate istoric și cultural și susținute de un consistent aparat critic, oferta mizează, ca finalitate imediată, pe redescoperirea în adolescentul de 16-17 ani a cititorului pasionat și avizat, dornic să-și susșină punctele de vedere, să-și modeleze gustul estetic și să descopere modele, ierarhii, valori."
(Cezar Zaharia și Daniela Zaharia)

O Inimă de Broscuţă

Adenium aduce în atenția cititorilor Codul Bibliei

Lucrarea aduce în atenția cititorului codul pe care îl conține Cartea Sfântă, ca „dovadă incontestabilă, în aceste vremuri de necredință și scepticism, că Biblia este inspirată de Dumnezeu cuvânt cu cuvânt”. Volumul răspunde cu argumente la aspecte fundamentale, cum ar fi cele legate de credibilitatea Bibliei și a creștinismului, adevărul despre Dumnezeu, omenire și mântuire pe care Cartea îl conține, precum și certitudinea că Iisus Hristos a înviat din morți. Este singurul volum care tratează tema codurilor Bibliei din perspectivă ortodoxă. Cartea este scrisă într-un limbaj ușor de citit, ceea ce o face accesibilă tuturor cititorilor. Scopul declarat de autor este acela de a veni cu un argument științific în apărarea inspirației Sfintei Scripturi.

Codul Bibliei. Semnătura Lui Dumnezeu, editura Adenium, 2014

Interviul care urmează vine în sprijinul unei mai bune înțelegeri a misiunii Codului Bibliei. Răspunde autorul, Protosinghel Teodosie Paraschiv.

De ce este importantă o carte despre Biblie și semnificația ei?

Biblia, numită și Cartea cărților, este, după cum se știe, unică în istoria literaturii universale. Ea ni s-a păstrat în peste 20 000 de cópii, vechi de peste zece secole și  este cea mai citită carte din întreaga istorie a omenirii. Cu toate acestea, în mediile academice autenticitatea ei este contestată cu vehemență, în încercarea de minimalizare a importanței ei și de trecerea în rândul cărților obișnuite. Ea este prezentată de sceptici ca o carte plină de mituri. În acest context, o carte despre autenticitatea Bibliei și originea ei supraumană este bine venită. Cartea „Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu” aduce în atenția cititorilor un puternic argument științific cu privire la originea supraumană și a transmiterii nealterate a textului biblic de-a lungul timpului până în zilele noastre. Așez Biblia în rândul marilor minuni care există astăzi în lume.

Cum se îmbogățesc cititorii după ce citesc cartea?

Cartea este ușor de citit și se adresează tuturor celor care, cu sinceritate în suflet, doresc să cunoască mai multe despre istoria și odiseea textului biblic. Cei care citesc „Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu”, află că Biblia are un design matematic uimitor, a cărui complexitate întrece inteligența umană, chiar de ar fi să folosească puterea tuturor computerelor existente astăzi în lume. Vor afla când și cum au fost scrise primele manuscrise ale Torei, despre regulile folosite de mii de ani la copierea textului sacru, despre încercările de distrugere a Bibliei și despre miile de manuscrise antice ce ni s-au păstrat până astăzi. Cititorul, fie că este sceptic sau credincios autorității textului biblic, află că autorul Bibiei și-a semnat opera într-o manieră asemănătoare celei pe care o folosim noi astăzi la semnarea documentelor electronice. „Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu” este singura care prezintă fenomenul codurilor Bibliei din perspectivă creștină ortodoxă, ca argument pentru autoritatea și autenticitatea textului biblic.

Cum a fost procesul documentării și al argumentării în scrierea cărții?

Pentru mine totul a început în anul 1986 cu o informație descoperită într-o revistă teologică despre existență unui design matematic în textul biblic. În timp ce înțelepții și cercetătorii evrei studiază de secole acest design matematic al textului sacru, numit mai nou cod, pentru mine era ceva cu totul nou și fascinant. Am început cu studierea limbilor ebraică și greacă, apoi am adunat an de an documentație despre stadiul cercetărilor din ultimii 20-30 de ani, legate de studierea fenomenul codurilor Bibliei. Dar nu m-am mulțumit cu ce au afirmat alții despre aceste coduri, ci am achiziționat un soft specializat pe analiza textului biblic în limba ebraică și am trecut la verificarea personală a grupurilor de coduri date publicității de-a lungul anilor. În timp ce lucram la această carte, am început propria cercetare pe textul ebraic. Ceea ce mi-a fost dat să văd este de-a dreptul fascinant, încântător și uimitor. Când ai în fața ochilor acest uimitor design matematic, încercările criticilor de a ne convinge că Biblia este o colecție de povești și mituri sunt spulberate și dovedite a fi doar simple opinii subiective. În redactarea cărții am pornit de la cercetările făcute înaintea mea și am continuat cu propria cercetare pe textul biblic în limba ebraică.

Care au fost reacțiile după publicarea Codului Bibliei?

Este încă prea devreme să evaluăm impactul cărții asupra publicului. Totuși, cei care au citit cartea o consideră ușor de parcurs, inedită prin subiectul tratat și bogată în informații privind istoria textului biblic și cercetarea designului matematic, despre care marele public abia acum află de existența lui. Controversa iscată în jurul acestui fenomen al codurilor Bibliei nu mai miră pe nimeni. Ea continuă controversa mai veche dintre cei ce cred în Dumnezeu și cei ce preferă să creadă că se trag din maimuțe.