Emil Brumaru, „Infernala comedie”, ediția a doua, revăzută și adăugită, ilustrații de Felix Aftene, prefață de Radu Vancu, Editura Adenium, Iași, 2015
Emil Brumaru e unul dintre puținii poeți care-ți dau certitudinea că sunt mari încă de la debut. De mai bine de patruzeci de ani încoace, scrie poeme extraordinare, pentru care-l admir & invidiez cu patimă. Și totuși, celebritatea extraliterară (singura celebritate reală, în fond) și-a câștigat-o abia în ultimii zece-cincisprezece ani, odată cu poemele „pornolirice” din Plai cu boi și cu volumul Infernala comedie (2005), florilegiu care a cules o mare parte dintre aceste flori lirice cu organe hipersexualizate. Explicite și ca limbaj, și ca temă, poemele au vulnerat sensibilitățile mai romanțioase, încântându-le, dimpotrivă, pe cele mai liberale în gesticulație & așteptări.
Era, de altfel, normal să se întâmple astfel. Cu toate că poemele non-pornolirice, ca să le numesc gongoric, sunt absolut la fel de senzaționale & senzoriale ca și acestea erotice reluate în ediția de față, abia dezmățul saturnalic al celor din urmă a stârnit curiozitatea forfotitoare a cititorilor de toată mâna, inclusiv a celor de reviste glossy sau de tabloide, ba chiar și a televiziunilor. Îndrăznelile de limbaj ale lui Emil Brumaru au violentat pruderia de gust a cititorului nostru mediu. Încă tânără, literatura noastră e și excesiv de pudică – îi este aproape cu desăvârșire străină tradiția marii literaturi erotice. Prea puține urme se regăsesc la noi din erotica occidentală – fie că vorbim despre obscenitatea torențială din invectivele erotice ale lui Catullus, despre sexualitatea carnavalescă & în fond inocentă a lui Rabelais, despre orgiasticul abnorm al lui Giorgio Baffo, pudic jude venețian de secol optsprezece & calofil poet obscen, despre dantelăriile fornicante ale poemelor scrise pe la 20 de ani de Pierre Louÿs, despre apocalipsa porno a lui Apollinaire sau, în fine, despre zecile de autori de primă mână pentru care senzualitatea literaturii a fost coincidentă cu senzualitatea corpurilor noastre.
Tradiția cu pricina e cvasiabsentă în literatura română – puținele noastre încercări în materie au fost aproape mereu doar aluzive, ca de pildă în episodul vânătorii de sobol din Țiganiada, din cântecul IX, unde există un epithalamion erotic compus de poetul Mitrofan, pus pe muzică de dascălul Chiriligordon și cântat pe „strune de mătasă pe ceteră” de Neanes și în care vânătoarea unui „sobol frumos” reproduce alegoric un episod erotic între doi adolescenți. De asemenea, eroticele lui Eminescu, de la încă alegoricul & eufemicul Antropomorfism la cele cu totul fără perdea, sunt prea puține pentru a institui o tradiție; „poveștile corozive” ale lui Creangă au trebuit să aștepte aproape un secol până să creeze o „anxietate a influenței” în junele optzecist Nedelciu; Bogza, al cărui Jurnal de sex e de altfel foarte cumințel (doar Poemul invectivă e uneori mai golănesc), a făcut pușcărie pentru acele poeme, dar n-a făcut școală prin ele; Ion Barbu, de departe cel mai prolific futador din literatura română, a ales să-și camufleze & codifice ermetic erotismul dezlănțuit și așa mai departe. (Însă nici prea mult, nici prea departe!)
Erotismul literaturii noastre, în măsura în care există, e așadar unul decorporalizat. Revoluția – și șocul – pornolirismelor lui Emil Brumaru constă în aceea că, prin poemele din Infernala comedie, el introduce definitiv corpul erotizat în literatura română. Și o face di granda, anihilând dintr-o singură mișcare atât interdictul lingvistic, cât și pe cel moral. Să luăm însă lucrurile pe rând.
Că transgresarea interdictului lingvistic e conștientă & programatică nu ne putem îndoi – pe post de prefață, volumul din 2005 avea o scrisoare din august 1979 (fierbinte lună, după cum se vede!) a lui Emil Brumaru către Șerban Foarță, în care poetul de la Dolhasca indică expressis verbis că textele lui trebuie citite cu voce tare, „pentru demitizarea cuvintelor tabu!!!” (sublinierea & excesul de semne de exclamație sunt ale poetului însuși). Și demitizare cât încape a fost: un recensământ rapid ar arăta că practic nu există cuvânt ocultat de dicționar pe care Brumaru să nu-l uzeze & abuzeze. De la ultrabanalele buci și cur, trecând prin ceva mai îndrăznețele floci și coaie, până la infamantele pulă și pizdă, Brumaru detabuizează tot ce prinde. Sau, spus mai pe șleau, normalizează limbajul poetic & dă, în sfârșit, drept de existență în poezie tuturor cuvintelor. Chiar și celor absente din dicționar. Așa cum democrația reală începe numai din momentul în care tot cetățeanul are drept de vot, tot astfel democratizarea limbajului poetic se produce numai atunci când absolut toate cuvintele au drept de existență în poezie. Dacă ar fi făcut numai atât, și Emil Brumaru tot ar fi binemeritat prețuirea noastră.
Însă Brumaru, ca orice mare poet, are mize enorme. El nu se mulțumește doar cu atât. Vrea să anihileze și interdictul moral, cum spuneam. Și abia aici începe skandalon-ul real al poeziei lui. Ceea ce poate șoca (ceea ce trebuie să șocheze) în poemele lui de aici e încălcarea programatică a tabuurilor eticii erotice. Și nu mă refer aici la scatofilie, scatofagie sau alte practici erotice (la libera alegere a oricărui bun cetățean, firește), ci la practicile incestuoase tentate aici cu dulce voluptate. Cum e, de pildă, acel poem în care copilul își pândește mama care practică un soi de epilare inghinală casnică – de la voyeurismul vag incestuos, se ajunge repede la incest sadea, în care fratele consumă cu sora incestul fantasmat cu mama: „ca să ne futem dulce fii cu fiici”. Sau poemul construit în jurul fantasmei unui threesome cu o mamă și cu fiica ei: „Și poate că atuncea le-aș fute pe-amândouă,/ Pe rând, ieșind din mamă și-n fiica ei intrând”. Abia în aceste zone ale transgresiunii incestuoase erotismul lui Brumaru devine scandalos – așa cum scandaloasă e toată marea literatură care asociază Frumusețea și Răul, de la Apollinaire până la Chuck Palahniuk, să zicem, sau de la Georges Bataille până la David Foster Wallace (cu prelungiri în fenomenul actual strict contemporan care se cheamă Alternative Literature sau, prescurtat, Alt Lit, foarte influent în Statele Unite și în literaturile de limbă spaniolă). E, firește, o literatură originând în credința gnostică a geminării Frumosului cu Răul, pentru care singura via moralitatis eficientă presupune epuizarea răului prin experierea lui totală. Fiindcă puritatea e, oricât ar părea de paradoxal, scopul questei erotice a lui Brumaru. O spune el însuși de-a dreptul: „O, Doamne, dă-mi candoarea acestor Mari Putori!”. Chicotind la îndrăznelile lingvistice ale lui Brumaru, riscăm să nu observăm că poemele acestea decoltate subîntind un continent gnostic pe care puțini scriitori români în afara lui s-au mai aventurat. Poate doar O. Nimigean, în Mortido, să mai fi încercat o hibridare atât de radicală a Frumosului cu Răul. Ceea ce arată că, de fapt, curajul lui Brumaru constă în mult mai mult decât în temeritățile lingvistice, altfel cât se poate de reale.
În poemele acestea porno, Brumaru e așadar un fel de Mickey Sabbath al lui Philip Roth, încercând să convertească transgresiunile totale într-un limbaj al frumuseții. Sau, mai degrabă, să construiască apofatic, prin toate determinațiile astea negative, Frumusețea, pe care o caută, mai întâi, în materia însăși a cuvintelor – a se vedea toată truculența & inventivitatea lexicală pe care le pune în act: „curul rozbombat”, „buci aliotmane”, „se-nsmântânează/ Ca-ntr-un ulcior preabunul Dumnezeu” ș.a.m.d. Apoi, cuvintele acestea se compun în imagini extraordinare, de o plasticitate fenomenală, violentând retina & senzoriumul precum puțini alți poeți din întreaga literatură română: „Timpul curgea ca pișalăul, moale”, „Și-n pizda ta se-adună toți fluturii din lume,/ Bolnavi să-ți soarbă-n trompe nectarul ce-l secreți”, „În inima-i cu patru cămări pline/ De spermă clipocind în valuri line” etc. Ba chiar reușește performanța de a pune într-un inventiv & admirabil intertext porno unul dintre cele mai schopenhaueriene versuri eminesciene: „Și poate cu trei pule în tine-o să-nțelegi/ «Că vis al morți-eterne e viața lumii-ntregi»”. Iar imaginile, în fine, se agregă într-o strălucitoare rețea plasmatică, în care Frumosul și Răul sunt mereu conaturate, atât de substanțială & hipnotică, încât un Bataille cititor de poezie română i-ar fi concedat fără îndoială pagini inflamate în Literatura și răul.
Dacă mai aveam vreo îndoială că Infernala comedie pune în act (erotic) un mod gnostic de a regăsi puritatea prin epuizarea interdictului, finalul ne-o spune de-a dreptul: aici, poetul își ceartă de-a dreptul sufletul pentru întârzierea în aceste regiuni infernale, cerându-i apoi să refacă butaforia paradiziacă adecvată pentru regăsirea inocenței: „Și să-mbrăcăm poteca în crini căci o să vie/ Sunând din cești spre seară dulapul cel bălai/ Îmbrobonat de-ardoarea de a-mi închide-ntr-însul/ În mari bucăți albastre de zahăr candel plânsul”. Nu e totuși întâmplător că sonetele acestea porno se cheamă Infernala comedie – ca și în cazul Divinei, e vorba tot despre o via purgativa prin care sufletul își regăsește inocența. Atâta doar că, dacă Dante se întemeia pe teologia catolică a misticilor victorini, Brumaru se întemeiază pe un tip de gnosticism erotic & cvasieretic; iar amorul pe care-l caută el nu mișcă sori & alte stele, ci kosmosul intern al gonadelor. Dar tot despre regăsirea inocenței după epuizarea experienței e vorba. Pornosonetele lui Brumaru s-ar fi putut chema la fel de bine Cântecele Experienței & ale Inocenței.
Adâncirea aceasta în senzorialitatea & senzualitatea existenței, care ar fi făcut deliciul unui cititor precum Jean-Pierre Richard & ar fi adăugat un exemplar capitol de aplicație analitică într-o ediție apocrifă din Literatură și senzație, e într-atât de temeinic întreprinsă (cu metodă & obstinație de mare melancolic), încât senzoriumul acesta, reconstituit maniacal nu numai în Infernala comedie, ci în întreaga poezie a lui Brumaru, dobândește un soi de gravitație inescapabilă – nu numai că nici Tamariușka, nici Julien Ospitalierul, nici Reparata și, până la urmă, nici unul dintre atât de atașantele personaje nu i se pot sustrage (nici de-ar vrea n-ar avea cum, ce-i drept), dar autorul însuși pare prins până peste cap în lumea aceasta mai senzuală decât propriul ei prototip.
Așa încât, absorbit în gnozele lui inocente & porno deopotrivă, Brumaru nu bagă de seamă (& nici în seamă, pesemne) că nu pare să participe la ceea ce o teoreticiană structuralistă numea, în anii debutului său, „revoluția limbajului poetic”; că nu operează (cel puțin nu la vedere) cu ceea ce un alt teoretician, deja perimat de altfel în aceiași ani, numea „categorii negative” (decât în această extraordinară Infernala comedie); că, de asemenea, e opac la distincția dintre poezia reflexivă și cea tranzitivă, ca și la cea dintre poezia modernă și cea postmodernă etc. Ceea ce, într-o vreme în care se poartă poezia cu dogmă, e riscant. Însă poezia lui Brumaru, așa old school cum poate să pară, venind parcă taman din vremea unor trubaduri în același timp hiperdiafani și ultra-horny, e, cum spuneam mai sus, realmente senzațională. Literal și în toate sensurile.
* Textul a apărut ca prefață la ediția a doua a volumului Infernala comedie.
http://www.adenium.ro/carte-tiparita/221-infernala-comedie.html
