Democrația sub amenințarea aleșilor. Dan Pavel, în TIMPUL

De câte ori Frontul Salvării Naționale (sub diferitele sale abrevieri – FSN, FDSN, PDSR, PSD) a venit la putere, democrația a avut de suferit. Marele handicap al sistemului politic postcomunist a fost legat de modul în care „părinții săi fondatori” au compromis democrația de la înființare. La noi, democrația s-a născut defectă, fiind din start mereu în criză. Iar de atunci încoace, nu își revine complet, în ciuda corecțiilor făcute pentru integrarea României în NATO și UE. Există însă și un progres. Când Ion Iliescu a vrut să-l înlăture pe incomodul Petre Roman, a fost organizată cea de-a patra mineriadă. Când Liviu Dragnea a vrut să-l înlăture pe incomodul Sorin Grindeanu, Partidul Social Democrat a folosit procedura moțiunii de cenzură împotriva unui ins care se agăța de putere. Opoziția parlamentară și extraparlamentară a comis în mod repetat eroarea de a simpatiza cu premierii feseniști/pesediști care au intrat în conflict cu liderul care i-a pus în funcție pentru că voiau mai multă putere pentru ei înșiși. Or, trăsătura comună de caracter a lui Petre Roman, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose este lipsa de loialitate față de propriul partid și propriul lider. Funcția de selectare a cadrelor la PSD este profund deficitară. După plagiatorul Victor Ponta, a ajuns în funcție un alt plagiator, Mihai Tudose (care a renunțat la titlul de doctor după ce presa a scos la iveală scandalul). Ceea ce nu înțelege partidul de guvernământ este că nu poți desemna în funcțiile executive de maximă responsabilitate personaje care au comis furt intelectual calificat. Ideea că „merge și așa” compromite politica făcută în interes public. Limbajul mahalagesc al ultimului premier, amenințările cu moartea adresate provocatorilor maghiari (care de un sfert de veac fac același joc și trebuie tratați în limite constituționale) arată precaritatea standardelor de selectare a liderilor. Cel mai important partid din țara noastră a pus interesele unor persoane sau grupuri de interese mai presus de interesul public. În loc să guverneze și să dea legi în favoarea alegătorilor, aleșii au promovat o legislație care urmărește să diminueze abuzurile predecesorilor și să-i protejeze pe liderii săi care au comis abuzuri. Problemele cu justiția ale lui Liviu Dragnea l-au împiedicat să devină prim-ministru, iar în locul său au fost promovate personaje de o calitate și mai îndoielnică, fără merite politice anterioare. România are nevoie urgentă de politici eficiente în domeniile educației, îngrijirii sănătății, infrastructurii, agriculturii, dezvoltării economice, protecției mediului, siguranței cetățenilor ș.a.m.d., dar acestea nu reprezintă prioritățile aleșilor. Unica lor prioritate este lupta pentru putere. Această obsesie s-a văzut în modul lipsit de onestitate și de profesionalism prin care premierul Tudose a încercat să manipuleze cazul polițistului pedofil și corupția din poliție ca să atace ministrul de Interne, pentru a slăbi autoritatea președintelui PSD. Promovată în funcție pe criterii nonmeritocratice de către Dragnea, ministrul Carmen Dan a fost acuzată de premier că „a mințit” și i s-a cerut demisia. Respectiva a demonstrat că nu mințea și a răspuns că numai partidul care a pus-o în funcție poate să o demită. Până la urmă, Tudose a demisionat, dar asistăm la o degradare a luptei pentru putere, la capătul căreia nici nu mai contează cine câștigă în partid, ci numai cine pierde la nivel național. Cei guvernați, electoratul. Dacă actuala coaliție guvernamentală își va duce până la capăt mandatul și va continua să nu țină cont de interesele alegătorilor, atunci poate că la viitoarele alegeri vom asista la o alternanță guvernamentală, ca în 1996. Cu condiția să existe o participare record la vot a tuturor nemulțumiților. Altminteri, vom avea încă trei ani de proteste inutile, la capătul cărora rezultatul alegerilor le va permite actualilor guvernanți să rămână la putere, eventual într-o altă coaliție. Așa cum s-a mai întâmplat. www.revistatimpul.ro http://www.adenium.ro/carti/revista-timpul/ Sursa foto: Pagini de media

Jurnalistul Cezar Elisei - Calea mea. Dietă creștină și alimentație naturală

Îl putem cunoaște pe Dumnezeu? Îl putem simți? Categoric, da! – confirmă sub diferite forme, Cezar Elisei, în cartea „Calea mea. Dieta creștină și alimentația natură”, în curs de apariție la Adenium. Cum? Iubindu-l, în primul rând, dar și printr-o detașare benevolă de fericirea provenită exclusiv din latura materială a vieții. Adică inclusiv durerea, suferința, abținerile – ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Cezar relevă în mod deosebit și restricțiile benevole de la mâncare, care ne ajută să simțim divinul. Ne oferă rețete, testate de el însuși, în căldura (a)casei sale. Sănătoase și gustoase. Însă în mod cert, Dumnezeu nu există pentru noi dacă nu putem iubi. Cu cât dăruim mai mult, cu cât muncim, sau ne punem în slujba altcuiva, mai ales dacă are nevoie, cu atât mai lesne îl simțim pe Dumnezeu.

www.adenium.ro

Calea mea. Dieta creștină și alimentați anaturală - Cezar Elisei, jurnalist

Jurnalistul Cezar Elisei își caută calea. Fiecare dintre noi o facem. Nu toți ne punem însă sufletul pe tavă, cum a îndrăznit să o facă el. Bineînțeles că a bâjbâit dintru început; habar nu avea de unde să înceapă, ce să citească, cum să se documenteze și cum să învețe cel mai bine. Iar începutul cărții „Calea mea. Dietă creștină și alimentația naturală” redă foarte bine zbaterea de ani buni a lui Cezar, exact ca apele unui râu, până se așază în albia sa. Cum a început? Punându-și întrebări despre viața lui, despre ceea ce face. Apoi a realizat că lumea din afară nu îi putea oferi validarea și răspunsurile de care avea nevoie. Pentru că toate se află de fapt în sine însuși. Așa încât, acolo a început căutarea jurnalistului Cezar Elisei și tot acolo și-a găsit puterea de a deveni mai bun si mai înțelept. Cheia nu o vei găsi niciodată în shopping, în căutarea siluetei perfecte și nici măcar în descoperirea sufletului pereche. Important este să fii tu liniștit, în sinea ta.

http://www.adenium.ro/carte/calea-mea/

Evreica Ana Pauker a adus comunismul în România – mit sau realitate?

Evreica Ana Pauker a adus comunismul în România – mit sau realitate? (www.revistatimpul.ro) Petru Clej Publicat la: 27-12-2017

​ La un recent articol despre antisemitismul din România pe care l-am publicat într-o revistă bucureșteană, printre obișnuitele comentarii antisemite de subsol se număra unul care suna așa: „Nici noi, românii, nu uităm de Ana Pauker”. A devenit un reflex, nu neapărat antisemit, de a arunca toate relele comunismului timpuriu din România pe această comunistă evreică, a cărei ascensiune a fost la fel de fulgerătoare ca și căderea ei. Dar cât din această blamare are la bază fapte istorice incontestabile și cât reprezintă clișee bazate fi pe ignoranță sau din dorința de a găsi un țap ispășitor pentru abuzurile uriașe pe care regimul comunist, instaurat prin forța armelor la ordinul lui Stalin, le-a comis în primii ani de după cel de-al doilea război comunist? Este o întrebare la care a încercat să dea răspuns istoricul Robert Levy în cartea sa Ana Pauker – The Rise and Fall of a Jewish Communist, apărută în prima ediție în 2001 la University of California Press și în traducere (ediția a II-a), sub titlul Gloria şi decăderea Anei Pauker la editura Polirom, în 2016. În public, imaginea Anei Pauker este aceea a comunistei fanatice care a jucat un rol fundamental în impunerea stalinismului în România. Și într-adevăr, Levy scrie că Ana Pauker, descrisă de revista Time pe coperta din septembrie 1948 drept „cea mai puternică femeie în viață”, a fost de facto, chiar dacă nu de jure, singura femeie lider comunist la putere din istorie. Alte femei din mișcarea comunistă, precum Rosa Luxemburg și Dolores „La Passionaria” Ibárruri, nu au ajuns niciodată la putere, dar, spre deosebire de ele, numele Pauker este practic necunoscut în afara României. Iar în România au rămas vestite bancurile pe seama ei: Ana Pauker se plimba cu umbrela într-o zi însorită pe stradă în București. Întrebată de ce umblă cu umbrelă, ea a răspuns: „N-ai ascultat Radioul sovietic azi? La Moscova plouă!”. Levy spune că unul dintre propagandiștii comuniști din România a avut grijă să o prezinte după căderea ei, în 1952, drept „cea mai stalinistă dintre liderii partidului la acea vreme”, iar altul spunea că Ana Pauker „a excelat în implementarea stalinismului în România cât mai repede cu putință”. În ceea ce privește legătura ei cu evreii, prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, o descria pe Ana Pauker în 1949 astfel: „Fiica unui rabin care acum trăiește în Israel are în intenție distrugerea comunității evreiești din țara ei. Pentru ea, orice evreu este un fascist. Ea ar dori să aducă foametea în Israel pentru a micșora dorința evreilor de a veni aici”. Alt istoric spunea recent că Ana Pauker a ajuns să fie cunoscută drept „arhetipul urii de sine” printre evreii comuniști. O personalitate complexă Plecând de la aceste elemente relativ cunoscute, Levy a cercetat arhivele din perioada interbelică și cea comunistă și a stat de vorbă cu rudele Anei Pauker, în special cu fiica ei cea mai mare, Tatiana, și cu soțul acesteia, doctorul Gheorghe Brătescu, și a ajuns la concluzia că lidera comunistă era o personalitate mult mai complexă decât această caricatură care circulă în public. Născută la 13 decembrie 1893 la Codăești, Vaslui, ea provenea dintr-o familie de evrei ultrareligioși și săraci. Tatăl ei, Hersch Rabinsohn, era învățător și cantor (nu rabin, cum spunea Ben Gurion) pe lângă sinagoga din acest târg, iar Ana Pauker a primit o educație religioasă evreiască, pe care mai târziu în viață a folosit-o pentru a preda la o școală evreiască și pentru a acorda meditații particulare. În atmosfera antisemită prevalentă a vremii – evreii din România nu puteau obține naturalizarea decât printr-o lege cu caracter individual –, Ana Pauker, care a cunoscut pe pielea ei discriminarea antisemită, a fost atrasă de ideile de stânga și a devenit membră în 1915 a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. În 1918, l-a cunoscut pe soțul ei, Marcel Pauker, un comunist promițător și un evreu mult mai bine asimilat decât ea. Ana Pauker s-a alăturat Partidului Comunist din România la înființare în 1921 și a devenit rapid una dintre figurile proeminente printre femeile din acest minuscul partid. A fost arestată și condamnată de mai multe ori pentru activitățile ei comuniste și în perioada 1932-1934 a fost la Moscova pentru a fi instruită de Comintern – Interrnaționala Comunistă. Aici, Marcel Pauker, care avea veleități de lider al PC din România, a fost angrenat în lupte facționaliste și a căzut victimă epurărilor staliniste, fiind până la urmă condamnat la moarte și executat în 1938. Și aici Levy demontează primul mit despre Ana Pauker, acela că și-ar fi denunțat propriul soț. În fapt, istoricul american demonstrează că nu există nici o probă în sprijinul acestei acuzații și că ea nici nu a știut măcar de moartea lui Marcel (al cărui nume l-a păstrat pentru tot restul vieții) până mult mai târziu. Condamnată în 1936 la 10 ani închisoare pentru activități comuniste, Ana Pauker a făcut parte dintr-un schimb de deținuți pe 7 mai 1941 și a ajuns din nou la Moscova, întorcându-se la București pe 16 septembrie 1944 după ocuparea României de trupele sovietice. Ascensiune rapidă Ascensiunea ei a fost foarte rapidă și Levy spune că până la conferința PCR din octombrie 1945, ea a deținut funcția de secretar general. Atunci, ea însăși l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu Dej pentru postul de secretar general al partidului, fapt confirmat ulterior de Dej însuși, care o cita: „Dată fiind starea de înapoiere culturală a poporului nostru și prejudecățile puternice, mai ales cu privire la femei, ei vor spune: o femeie să conducă Partidul Comunist și încă o evreică ce s-a întors nu demult din Uniunea Sovietică?” și a adăugat: „cel mai potrivit dintre noi este Dej”. Când Ana Pauker i-a transmis ministrului de externe sovietic, Viaceslav Molotov, propunerea de numire a lui Dej drept lider al PCR la conferința națională, acesta i-a răspuns: „Ești o femeie isteață (umnița – n.a.)”. Dar chiar și fără a fi numită oficial lider al PCR, Ana Pauker avea o influență determinantă în conducere, adesea folosindu-se de aliații ei, ministrul de interne, Teohari Georgescu, și cel al finanțelor, Vasile Luca, punându-l adeseori în situații dificile pe liderul de jure, Dej. Pauker, în contradicție cu PCR Contribuția esențială a lui Levy este în dezvăluirea poziției ideologice a Anei Pauker în trei direcții esențiale: politica de recrutare în PCR, agricultura și problema emigrării evreilor din România în Israel. Levy demonstrează cu documente că, în contradicție cu linia PCR de după epurarea Anei Pauker și celor doi acoliți ai ei, aceasta a militat pentru deschiderea cât mai largă a porților partidului către clasa de mijloc și a avut o atitudine cel puțin ambiguă în privința epurărilor, inclusiv a celei a fostului ministru al justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. În ceea ce privește colectivizarea agriculturii (de care răspundea în partid), începută în 1949, Levy scrie că Ana Pauker s-a opus liniei dure promovate de Gheorghiu-Dej, care insista pentru folosirea forței împotriva țăranilor reticenți de a intra în colhozurile inspirate de la sovietici. În sfârșit, Levy aduce argumente în favoarea existenței unei atitudini favorabile a Anei Pauker față de emigrarea evreilor în Israel – Alia. Fratele ei, Zalman Rabinsohn a venit special în 1949 din Israel pentru a interveni pe lângă sora sa pentru liberalizarea completă a politicii statului român în domeniu. Ana Pauker l-a ținut însă prizonier în România și Rabinsohn nu s-a putut întoarce în Israel decât în 1955, la trei ani după căderea ei, iar emigrarea evreilor s-a oprit aproape complet după 1950, când antisemitismul lui Stalin a căpătat forme paranoice. Comunistă convinsă până la capăt Detectarea cancerului și operația la Moscova au slăbit-o mult pe Ana Pauker, iar după 1951 ea început să piardă lupta pentru putere cu Dej, care a obținut definitiv sprijnul lui Stalin. Ana Pauker a fost destituită din toate funcțiile în mai 1952 și a fost arestată pe 18 februarie 1953. A fost anchetată și, nerecunoscând niciuna dintre acuzațiile aduse, între care că ar fi divulgat secrete „inamicului” (Statele Unite) prin intermediul „Sionismului Internațional” (sună cunoscut, nu-i așa?), ar fi fost supusă unei torturi ușoare. Eliberată din închisoarea Malmaison în martie 1953, după moartea lui Stalin, Ana Pauker a mai fost ținută apoi în arest timp de o lună, într-o casă din Otopeni. Când unul dintre liderii de partid, Alexandru Moghioroș, a informat-o despre moartea lui Stalin, aceasta a izbucnit în plâns. „Nu plânge! Dacă Stalin mai era în viață, ai fi fost moartă acum”, i-a spus Moghioroș. Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta liderului comunist cehoslovac evreu, Rudolf Slánský, executat în 1952. Ea a trăit izolată până la moartea ei, în 1960, o nonpersoană părăsită de aproape toată lumea, în afară de familia ei și câțiva prieteni apropiați. Ana Pauker a rămas însă, potrivit apropiaților ei, o comunistă convinsă, deși nu și-a recunoscut niciodată vreo vină. La ceremonia de incinerare, familia a declinat oferta de intonare a Internaționalei, preferând Simfonia a III-a de Beethoven. Un semn de depărtare mai degrabă a familiei de comunism, decât al ei. „Căderea Anei Pauker a fost un pas semnificativ în procesul care a exclus orice apariție a unei conduceri reformiste în România (spre deosebire de Ungaria, Polonia și Cehoslovacia) și i-a dus pe cetățenii săi la soarta de a îndura greutăți extreme, care au culminat cu regimul Ceaușescu. Dacă nu de altceva, românii ar trebui să arunce o a doua privire asupra acestui lider enigmatic din trecutul lor”, încheie istoricul american această interesantă carte. http://www.revistatimpul.ro/view-article/3943 Sursa foto: Adevărul

Spiritul Timpului” – România & „the USA”

Spiritul Timpului” – România & „the USA”

Dan Pavel Publicat la: 20-12-2017 România este unul dintre puținele state criticate oficial de către administrația Donald Trump pentru derapajele democrației. Este un paradox: critica se petrece în Epoca Trump, în care democrația americană se confruntă cu cea mai gravă criză de la WW II încoace. Săptămânal, se fac noi pași în direcția subminării democrației de către un președinte care a pierdut votul popular. Pe plan internațional, administrația Trump este dezavuată de liderii democratici (în ultimul episod, premierul britanic Theresa May). US Congress desfășoară o anchetă privind amestecul serviciilor secrete rusești (FSB și GRU) în alegerile prezidențiale americane, în favoarea lui Trump. Comisia specială condusă de R. Mueller (fostul director al FBI) anchetează aceleași nereguli. Scandalul poate fi mai mare decât Watergate! Trump însă poate să iasă întărit din investigație. Tocmai în această perioadă tulbure s-au trezit liderii României să întărească relația specială cu the USA. Poate fi un bumerang strategic. Parțial, comunicatul State Department sesizează criza politică din România, unde forțele de la putere și din opoziție nu au ajuns la un consens privind reglementările puterii judecătorești. Din punct de vedere al consolidării democratice, România se află mult sub standardele unei Americi în criză democratică și pe drumul deconstruirii sistemului internațional realizat de Woodrow Wilson și întărit în ultimele șapte decenii. Legile justiției trebuie să fie rodul unui contract social între putere și opoziție, între guvernământ și societate. Coaliția PSD-ALDE vrea să corecteze disfuncționalități provocate de vechea guvernare celei de-a treia puteri în stat, însă unele dintre soluții sunt în favoarea actualei puteri. Există însă o mare problemă: nu este treaba Departamentului de Stat al SUA să se amestece în procesul legislativ din România! Și nici a ambasadorului SUA! Este o eroare grosolană, repetată de mai mulți ambasadori, încurajată din oportunism de către fostele guvernări; niște simpli funcționari de la State Department tratează România ca pe un stat bananier, o neocolonie. De altfel, la trei zile după comunicatul de la State Department, presa americană a anunțat că Trump este extrem de iritat de Rex Tillerson, the Secretary of State, personaj dubios, care are vechi legături cu Rusia și Putin; Casa Albă ar fi demarat planul de înlocuire a sa cu Mike Pompeo, directorul CIA. După două zile, Trump anunța că era vorba despre fake news. La fel a spus și înainte de eliminarea lui Steve Bannon. State Department este acuzat că funcționează sub standarde: nu au fost înlocuiți ambasadori nominalizați de Obama; în puncte-cheie decizionale nu au fost nominalizați experți. Dacă va fi o reformă, State Department trebuie să corecteze una dintre deficiențele legate de România: calitatea diplomatică a ultimilor ambasadori a fost pusă sub semnul întrebării de amestecul partizan în dubioasa politică autohtonă. Este în interesul național al României să beneficieze de umbrela de securitate NATO și de relația strategică specială cu SUA. Însă corectarea deficiențelor democratice din țara noastră prin presiune externă este contraproductivă; după cum soarta alegerilor americane nu trebuia decisă de amestecul extern al Rusiei. Nu trebuie acceptată presiunea din partea unui stat aflat într-un deficit democratic grav, condus de cel mai contestat lider din istoria SUA. Corectarea deficiențelor majore ale democrației românești trebuie făcută prin luptă politică, alegeri, implicarea societății civile în forme complexe și eficiente de participare politică, inclusiv o prezență masivă la vot. Protestele și manifestațiile nu sunt suficiente, mai ales după alegeri. Ar trebui să existe mii de grupuri de interese și de presiune care să apere și să promoveze interesele celor mai active și mai defavorizate categorii profesionale, sociale, de afaceri, comunitare. De la America democratică descrisă de Tocqueville ar trebui să învățăm că soliditatea democrației depinde de modul în care asociațiile voluntare ale cetățenilor își impun voința asupra instituțiilor birocratice ineficiente ale statului. Tot în America, după alegerea lui Trump, societatea civilă a renăscut. Și el va fi respins, în ultimă instanță. Sursa foto: Orem City Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Cartea mea a apărut, în sfârșit! (Dan Pavel)

Am fost onorat de prezentările făcute de Ana Blandiana și Stelian Tănase, pentru Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în postotalitarism. Chiar am avut noroc că a fost lansarea ieri, la prânz, pentru că seara Ana Blandiana a plecat în Mexic. De ce Ana Blandiana și Stelian Tănase? Pentru că îi admir de ani de zile pentru modul extrem de serios în care se afirmă ca scriitori. Ei chiar scriu tot timpul și publică frecvent (și mă refer la cărți), ceea ce îmi doream și eu. Poate că voi reuși de acum încolo să-mi termin cărțile. Ana Blandiana este unul dintre cei mai inteligenți cititori pe care i-am întâlnit în viață. A citit cartea mea din scoarță în scoarță și a înțeles mizele ei, imensul travaliu. Numai un mare scriitor poate să fie un cititor atât de profund. Ana Blandiana este o mare poetă, dar citește enorm istorie, cărți de politică, și face parte dintre puținii intelectuali care au influențat profund politica din această țară. Ana Blandiana și Romulus Rusan au fost cele mai importante surse pentru ”<> O istorie analitică a Convenției Democratice”, ei au fost insideri, iar fără Alianța Civică ar fi fost imposibilă victoria Convenției Democratice, în 1996. Cu Stelian Tănase am fost alături în cea mai importantă zi politică din viața mea, pe 21 decembrie 1989, la baricada de la hotel Intercontinental. Cu el am creat peste câteva săptămâni revista 22, a Grupului pentru Dialog Social. Apoi am creat împreună prima revistă de științe politice din România, Sfera Politicii. Stelian spune că Grajdurile lui Augias este cea mai bună carte a mea. Multumesc pentru apreciere. Dar socotesc că nu există o ierarhie, iar nici o altă carte nu poate fi mai bună decât Bibliopolis. La fel de bună, da. Multumesc Editurii Polirom, Grajdurile lui Augias este cea de-a cincea carte pe care o public la aceasta prestigioasă editură. Îi multumesc în special lui Adrian Șerban, care a moderat prezentarea de ieri. Îi multumesc de asemenea lui Giuliano Sfichi redactorul de carte, precum și doamnei Ema Stoleriu.

CORNELIU COPOSU interviu cu Dan Pavel

În ianuarie 1990, la sediul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), am făcut interviul cu președintele partidului, Corneliu Coposu. A apărut în nr.2, 1990, al revistei ”22”, pe care tocmai o înființasem, împreună cu Stelian Tănase, sub numele ”Partidul celor 71 de procente”. Fotografia a fost făcută de fotoreporterul Aurel Gârbovu, fostul meu coleg de la ”Viața studențească” și ”Amfiteatru”, unul dintre primii ziariști profesioniști pe care i-am angajat la ”22”. El a surprins inspirat șocul meu în momentul în care l-am cunoscut pe cel mai important om politic apărut după căderea comunismului. Coposu vorbea altfel și se comporta altfel, de parcă venea de pe altă planetă. Oricum, provenea dintr-o altă istorie și începuse să facă istorie, la capătul unui calvar de decenii, în care nimeni nu-i mai acorda nici o șansă. Am cunoscut multe personalități și personaje politice, în România, prin Europa sau în America, dar Corneliu Coposu a fost cel mai important om politic pe care l-am întâlnit. Am scris cartea despre Convenția Democratică inspirat în mare parte de întâlnirile din acei ani... Titlul interviului cu Corneliu Coposu era o referință la alegerile furate de comuniștii români, la ordinul comisarului sovietic Vîșinski. A fost extrem de provocatoare prima întâlnire, când am ajuns la PNȚCD, toți țărăniștii spuneau că era revista lui Silviu Brucan (el acordase sediul pentru GDS, în fosta clădire a unei organizații coordonate de Nicu Ceaușescu). Mi s-au oferit vreo șapte-opt nume cu care să fac interviu, din conducerea PNȚCD, dar eu am refuzat și am spus că nu plec de acolo decât dacă fac interviu cu șeful partidului. După nu știu câte ore, Corneliu Coposu m-a invitat în biroul său, unde nu erau nici mese, scaune, mobilier. A fost inceputul unei relații extraordinare, pentru că am avut parte de încrederea unui om care în acel moment îmi povestea despre faptul că era în continuare urmărit de foști securiști (citește interviul). Liderilor țărăniști le-am spus că ideea interviului nu venise de la GDS - de altfel, după publicarea interviului, anumiți ghedesiști (care s-a dovedit ulterior că erau foști colaboratori ai diferitelor instituții comuniste totalitare) mi-au reproșat că am făcut interviul cu acest ”reacționar”, ”pușcăriaș”, numit Corneliu Coposu, iar nu cu unul dintre liderii FSN. Le-am răspuns liderilor țărăniști că era pur și simplu ideea mea, că socoteam că reapariția partidelor istorice și a foștilor deținuți politici reprezenta cel mai important lucru petrecut după schimbarea de regim politic, iar în plus șefii GDS-ului îmi acordaseră mână liberă să fac revista. De altfel, eram la vremea aceea primul și singurul angajat al GDS, ajutat de colegi care făceau voluntariat, nici nu am avut salariu multă vreme, toți ceilalți aveau jobul lor, la fel ca înainte de revoluție. A fost primul interviu al lui Corneliu Coposu în câteva decenii, de la arestarea și condamnarea lui la închisoare. Ulterior, am republicat interviul în volumul Dan Pavel, ”Cine ce și de ce? Interviuri despre politică și alte tabuuri” (Iași: Polirom, 1998), care cuprinde interviuri cu americani (printre altele cu directorul CIA, fostul meu profesor din America), români, și un român-american (Vladimir Tismăneanu).