Chiril si cocorul

de Angelica LAMBRU

A fost odatǎ ca niciodatǎ, cǎ, dacǎ n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odatǎ un vânǎtor pasionat pe nume Don Giovanni. Într-o zi, a prins un cocor dolofan şi ducându-se acasǎ, i-a spus bucǎtarului sǎu, pe nume Chiril:

- În seara aceasta vor veni la cinǎ câţiva prieteni foarte dragi, aşa cǎ te rog sǎ te strǎduieşti sǎ gǎteşti cât mai bine acest minunat exemplar.

Friptura era aproape gata când, în bucǎtǎrie, a intrat o servitoare de care Chiril era foarte îndrǎgostit.

- Mâncarea aceasta miroase grozav! Dǎ-mi sǎ gust mǎcar o bucǎţicǎ şi voi accepta sǎ fiu logodnica ta.

Iar Chiril i-a dat copanul întreg.

Când invitaţii au gustat din cocor, s-au întrecut în vorbe de laudǎ. Giovanni şi-a dat seama, însǎ, ca pǎsǎrii îi lipsea un picior şi s-a supǎrat foarte tare:

Cum a fost posibil sǎ facǎ aşa ceva, Chiril? Când invitaţii au plecat acasǎ, vânǎtorul l-a chemat pe bucǎtar:

- Ce-ai fǎcut cu copanul care îi lipsea cocorului?

- Cocorul avea doar un picior, domnule.

- Crezi ca n-am vǎzut niciodatǎ un cocor?

Chiril tot insista şi insista ìn minciuna lui, aşa cǎ Giovanni i-a ordonat:

- Pregǎteşte-te, mâine în zori vom merge sǎ vedem cine are dreptate. Dacǎ e de partea mea, vei regreta amarnic ce-ai fǎcut.

Mort de fricǎ, bietul Chiril n-a putut sǎ închidǎ un ochi toatǎ noaptea. Au pornit înainte de rǎsǎritul soarelui. Odatǎ cu primele raze, au ajuns la un lac şi au vǎzut un stol de cocori dormind. Stǎteau cu toţii într-un picior.

- Aveam dreptate! Cocorii au doar un picior! a strigat Chiril.

- Nu e adevǎrat! a ţipat don Giovanni.

Atunci, cocorii, speriaţi, au pus şi celǎlalt picior în pǎmânt şi apoi şi-au luat zborul.

- Acum ce mai ai de spus? a adǎugat don Giovanni.

Chiril, tremurând, i-a rǎspuns:

- Cocorul pe care l-aţi vânat dumneavoastrǎ, era adormit…

Atunci don Giovanni a izbucnit în râs, uimit de rǎspunsul isteţ al lui Chiril şi l-a iertat, cu condiţia sǎ-i facǎ un tort mare de ciocolatǎ pe care sǎ scrie, cu litere subţiri, de frişcǎ: “Cocorii au douǎ picioare!”.

Gânduri din fotoliu

Sunt sigur că nu v-aţi putut abţine să nu zâmbiţi, poate chiar aţi şi râs când aţi văzut deznodământul poveştii. Ne lasă un gust de căpşuni cu frişcă, pentru că s-a terminat cu bine, pentru că don Giovanni a fost mărinimos şi nu l-a pedepsit pe Chiril pentru gogonata sa minciună. Cei optimişti vor spune că bucătarul a ieşit basma curată datorită isteţimii lui, dar Povestitorul, care ştie cât rău poate face o minciună nerecunoscută la timp, vă dă un sfat:

Pe cât sunt de lungi şi de subţiri picioarele cocorilor, pe atât sunt de scurte şi de împiedicate picioarele minciunii. Cine dintre noi n-a spus niciodată vreo minciunică ca să iasă din vreo încurcătură?  Important este să ne recunoaştem la timp, greşeala, şi să nu înaintăm pe cărarea din ce în ce mai îngustă a minciunii, atunci când suntem prinşi cu… cioara vopsită! Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată! Cealaltă jumătate, mai puţin plăcută, a consecinţelor asumate, trebuie să o acceptăm cu calm, curaj şi seninătate.