Un pianist în jurul lumii

Un pianist în jurul lumii

Interviu cu Hiroko Minakami din Japonia, care va concerta pe 15 iunie la Iaşi, în cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei (FIE)

1.     Editura ADENIUM: Stimată Hiroko MINAKAMI, aţi concertat pe toate marile scene ale lumii. Veniţi acum în România, pentru un recital de pian în cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional al Educaţiei de la Iaşi. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru?

H.M. Mai întâi mulţumiri pentru invitaţie. Nu m-am aşteptat la aşa ceva, în primul rând pentru că Festivalurile Internaţionale sunt foarte selective. Trebuie să ai un nume ca să atragi atenţia. Iar lumea muzicală abundă în artişti consacraţi. Dar probabil s-a ţinut cont de faptul că pe lângă interpretările din marii clasici pe care le-am susţinut în concertele despre care pomeneaţi, în recitalul de la Iaşi voi prezenta şi câteva din propriile compoziţii.

2. E.A. Soţul dv. Dl Nicolae Sirius este scriitor de origine română. Cu siguranţă v-a vorbit despre cultura poporului nostru. Cum ne vedeţi pe noi, românii, prin prisma artei?

H.M. Trebuie să vă spun că prima discuţie pe care am purtat-o cu soţul meu a fost despre cultura română. Am fost dintotdeauna o admiratoare a compozitorilor George Enescu şi Ciprian Porumbescu. La fel cum am fost o admiratoare a dirijorului Celibidache, a pianiştilor Radu Lupu, Valentin Gheorghiu sau a sopranei Angela Gheorghiu, ca să dau câteva exemple. Despre Radu Lupu chiar am scris în cartea mea “Viaţa mea ca pianist”, pentru că felul lui de a interpreta anumite lucrări m-a inspirat. Culmea e că atunci când am căutat în România o profesoară de pian, am întâlnit-o pe Ana Iftinche care-l ştia foarte bine pe Radu Lupu. De la ea am luat lecţii de pian, timp de un an. Am invitat-o după aceea în Japonia unde i-am organizat multe concerte. A fost primită chiar de guvernatorul insulei Kyushu. Interesant este faptul că deşi era o pianistă desăvârşită, nu-i plăcea să concerteze. Prefera să profeseze. Dar... adevărul este că noi când încercăm să vorbim despre cultura unei ţări, uneori ne referim la domeniul nostru. În felul acesta nu nedreptăţim pe nimeni, dar ne identificăm într-un fel limitele. Cultura română are un trecut bogat şi o diversitate de invidiat. Sunt matematicieni, fizicieni, doctori de renume care ar trebui însă mediatizaţi cum trebuie.

3. E.A. Cum percepeţi diferenţa dintre culturile japoneză şi română. Există vreun fir roşu care le leagă?

H.M. Se pare că-i uşor să vorbim despre aceste diferenţe, pentru că România şi Japonia s-au dezvoltat în perioade istorice foarte puţin cunoscute nouă şi în forme foarte variate. Lucrul acesta are, însă, frumuseţea lui. Ce-ar fi ca toţi să fim la fel, iar culturile noastre să fie similare? Că undeva ar putea exista un fir roşu care ne-ar lega, nu trebuie negat înainte de a fi demonstrat contrariul. Depinde cât de vechi e acel ”fir roşu” şi cum a fost el acoperit în timp de forme culturale ce nu-i mai dau voie, într-un fel, să iasă la suprafaţă. Când, de exemplu, melodia Dragostea din Tei a formaţiei O-ZONE a ajuns la noi, a fost cântată de toată lumea şi mulţi spuneau că sună ca-n japoneză. Eu am făcut o rearanjare a acelei melodii şi-am înregistrat-o pe CD-ul ”Hiroko Rapsody” menţionându-l pe Dan Bălan compozitor. Noua interpretare melodică a fost prezentată şi la TV, pentru un anunţ comercial.
De ce sunetele acelei melodii păreau ca-n japoneză nimeni nu-şi putea explica.

4. E.A. Cum a apărut pasiunea pentru pian şi, în general, pentru muzică. Ce vă inspiră când compuneţi?

H.M. Pasiunea pentru pian a apărut demult. În cartea mea există o fotografie unde se vede că la vârsta de un an şi jumătare mă ridicasem în picioare şi încercam să ”muşc” din pian. Am cântat la început după ureche. Memoram şi redam. A venit vremea când a trebuit să ”înfrunt” publicul. Să concertez. Am avut foarte multe concerte până am afirmat că am debutat. Debutul este menit să demonstreze că eşti pe picioarele tale, este menit să te mulţumească.

Odată, însă, discutând cu o mamă care îşi pierduse copilul în tragedia nucleară care a avut loc la Hiroshima în urmă cu mulţi ani, am încercat să-i explic că o să se întâlnească din nou cu fiul ei, dar ea a părut foarte sceptică. Am compus o piesă care am crezut, că o va mulţumi şi, într-adevăr, aşa a fost. Melodia a stârnit interes şi ani la rând am fost invitată să deschid cu ea ceremonia de la Hiroshima. Este o piesă ne aminteşte ce s-a întâmplat şi cum să evităm asemenea dezastre. Cei mai curioşi s-au dovedit a fi străinii, care veneau la acest concert în număr foarte mare. Americanii, în special, se arătau interesaţi să afle dacă se pot reîntâlni cu cei dragi, după ce aceştia au părăsit scena vieţii.

5. E.A. Aţi încercat să le insuflaţi şi fiicelor dumneavoastră această pasiune sau pasiunea pentru dans a Eugeniei este o opţiune personală?

H.M. Nu cred că e bine să le impunem copiilor ce-am vrea noi să facă. Dar n-avem nicio scuză dacă nu le descoperim şi nu le recunoaştem aptitudinile. În general, aceste aptitudini diferă, cel puţin la prima vedere, cu ale părinţilor. Sara, de exemplu, joacă acum în Cenuşăreasa. Are unul din rolurile principale, câştigat prin concurs la una din cele mai prestigioase companii de balet de aici. Ar fi putut să fie model dar n-o interesează. Ce-o leagă de mine? Poate... muzica. Îi place muzica clasică, în mod deosebit.

Anna Eugenia a oscilat între actorie, dans clasic şi modern. Ce-o leagă de mine? De mică i-a plăcut pianul.

6. E.A. Cât este har şi cât este muncă din ceea ce reuşiţi să realizaţi în sfera muzicală?

H.M. Harul e ceva înnăscut. E ceea ce, practic, îţi arată ce direcţie trebuie să porneşti în viaţă. E acel ceva care nu te lasă să dormi liniştit dacă nu ţi-ai atins ţinta. Dar, amărăciunea e că harul nu e acelaşi lucru cu drumul parcurs. Aşa încât, întrebarea ”cât este har şi cât este muncă...?” nu poate avea răspunsul adecvat dacă nu recunoaştem că harul nu poate fi descris decât prin muncă.

7. E.A. Care este gândul pe care îl transmiteţi celor care vă aşteaptă la Iaşi? Dar organizatorilor acestui festival al educaţiei FIE?

H.M. Despre Iaşi mi-a vorbit întotdeauna soţul meu ca despre unul din cele mai importante centre culturale ale lumii. Deci, ce-aş putea să le transmit celor din Iaşi în afară de faptul că mă simt onorată c-o să am prilejul să-i cunosc?

În privinţa organizatorilor ar fi multe de spus. Am organizat foarte multe spectacole. Am invitat din Europa foarte mulţi interpreţi şi pot spune că ştiu, într-un fel, ce înseamnă un asemenea eveniment, mai ales că este vorba de un Festival Internaţional! 

Voi încerca să vă mulţumesc prin spectacolul pe care îl voi susţine la FIE!

Au consemnat: Adriana Nazarciuc şi Gabriel Cheşcu