Întâmplarea a făcut ca până zilele trecute să nu-mi fi căzut în mână nicio carte a prozatorului Mircea Gheorghe, chiar dacă, cel puţin una din cele patru publicate în ultimii ani a apărut la o editură prestigioasă (Partida de canastă, Polirom, 2005). Probabil nu aş fi văzut nici foarte recentul volum de proză scurtă O adevărată familie, dacă nu mi-ar fi fost trimis prin poştă, editura Adenium, la care a fost publicat, nefiind una de maximă vizibilitate. Şi ar fi fost păcat.
De la primele cuvinte, scriitura lui Mircea Gheorghe te captivează, te face sclavul ei. Povestitor înnăscut, nu făcut, Mircea Gheorghe ştie să conducă fraza cu mână sigură, fără preţiozităţi stilistice şi sofisticării narative menite să îl pună în încurcătură pe cititor. Autorul are (câte) o poveste de spus şi o spune cu toată simplitatea specifică unui om cu adevărat inteligent, necomplexat de postura de scriitor, lăsând întotdeauna cititorului un mic spaţiu de reflecţie, locul unei revelaţii menite să ofere o mai bună cunoaştere a caracterelor sau a cutumelor personajelor sale. Fiecare proză în parte contribuie la elaborarea unei fresce sociale de mari întinderi, a unei realităţi pe cale de a fi uitată (ultimii ani ai regimului comunist) sau a vieţii destul de prozaice a românilor care au ales să emigreze imediat după dramaticele evenimente din decembrie 1989.
Scurtele povestiri care alcătuiesc volumul O adevărată familie poartă semnele autenticităţii experienţei de viaţă a autorului. Nu întâmplător, acţiunea lor se derulează în România ultimilor ani ai regimului Ceauşescu, sau în Canada anilor de adaptare ai unui emigrant român. Pentru că, citind minuscula notă biografică de pe pagina de gardă a cărţii, aflăm că autorul, născut în anul 1943, a decis, imediat după căderea regimului comunist, la o vârstă deloc fragedă, să emigreze definitiv în Canada.
Din perioada „românească”, excelentă este povestirea Inspecţia de vară, un fel de Revizorul lui Gogol, a rebours. Un inspector de la judeţ, care trebuie să controleze o şcoală din mediul rural are parte de o primire demnă de călătorii care coboară într-o gară pustie din vestul sălbatic. Autorităţile îl ignoră, primarul prea ocupat cu treburile lui nu-şi arată chipul, este nevoit să parcurgă pe jos ce 12 kilometri până la şcoală, unde dă peste un învăţător-director de o factură foarte specială: un fel de Ceauşescu în miniatură, sau, dacă vreţi, un fel de Louis de Funés, scălâmbăindu-l pe fostul dictator comunist. Acesta îl primeşte pe inspector după protocolul pe care şeful statului îl acorda oaspeţilor de acelaşi rang, veniţi din lumea întreagă. Tonul povestirii te face să retrăieşti atmosfera sinistră a acelor ani: „ – Trăiască domnul inspector! Trăiască domnul învăţător! ţipă un băieţel cu o voce subţirică. – Ura, ura, ura! strigară ceilalţi agitând steguleţe tricolore din hârtie şi nişte pancarte micuţe cu chipul învăţătorului, pe care până atunci le ţinuseră, s-ar fi zis, ascunse. Apoi, ca la comandă, începuseră să cânte un marş, pe care inspectorul nu-l mai auzise niciodată. Avea o solemnitate stranie marşul, textul lui proslăvea conducerea înţeleaptă a învăţătorului, grija lui permanentă pentru progresul şcolii către cele mai înalte culmi ale învăţământului” (p. 29). Punctul culminant al ceremoniei de întâmpinare a inspectorului este atins în timpul discursului ţinut de învăţătorul-director. Mutatis mutandis el este un discurs şablon al lui Nicolae Ceauşescu, adaptat specificului şcolar: „Dragi elevi, vorbi învăţătorul după ce făcu iar semn să înceteze aclamaţiile. După cum ştiţi, sub conducerea înţeleaptă a cadrelor didactice, şcoala din satul nostru a obţinut în ultimii ani succese importante pe linia creşterii necontenite a nivelului învăţământului. Trebuie să menţionăm cu justificată mândrie, rezultatele deosebite ale...” (p. 30).
Finalul acestei inspecţii cu accente bufe, exemplare însă pentru spiritul „Epocii de aur” este, poate neaşteptat, dar nu mai puţin autentic. Austerul inspector, un om normal venit să-şi facă treaba pentru care este plătit, fără pasiuni şi excese, tehnic, pragmatic, operativ, chinuit de o tot mai acută durere de cap, se scufundă într-o melancolie progresivă, renunţă la orice tentativă de a mai controla ceva şi acceptă învins paharele cu vin, umplute cu promptitudine şi generozitate de săritorul său amfitrion. Până la urmă, întreaga povestire este un fel de alegorie despre felul în care retorica fără conţinut, nişte forme de manifestare la limita grotescului, înfruntarea cu entuziasm a simţului ridicolului, megalomania indecentă ucid spiritul critic şi dezarmează orice tentaţie de a impune nişte reguli ale normalităţii.
Alte proze fixează sarcastic chipurile unor „eroi ai revoluţiei” care, cu numai câteva zile înainte, făceau eforturi la limita decenţei de a intra în graţiile unor activişti pentru a se înscrie în partidul comunist, dar care imediat după căderea dictatorului îşi revendicau merite de mari luptători anticomunişti tocmai în baza nonapartenenţei lor la PCR, care nu mai apucase să fie oficializată.
La fel de incitante sunt şi relatările despre vieţile aventurierilor care s-au avântat să-şi caute norocul peste mări şi ţări, fără niciun fel de experienţă anterioară sau cunoaştere profundă a unei astfel de situaţii. Ei ajung în ţara străină (în cazul concret, Canada) cu mintea plină de visuri, iniţial trăiesc asemeni unor turişti, apoi încet, încet, banii încep să se termine, apariţia visatelor locuri de muncă bine plătite întârzie. Unii se complac să trăiască din ajutorul social, alţii îşi reduc mult din pretenţii, se acomodează firesc cu situaţia de a fi întreţinuţi de soţiile mai puţin pretenţioase în a-şi găsi un loc de muncă, dar tensiunile inevitabile care apar în familie determină multe cupluri să se despartă. Un fel de tristeţe melancolică, irizată însă de firicele fine de umor, dă nota dinstinctivă a acestor povestiri din diaspora.
Marea calitate a scriitorului Mircea Gheorghe stă în aceea că el nu se pretinde niciodată a fi altceva decât este: un prozator. Nu filosofează pe marginea întâmplărilor reproduse, nu încearcă să pară un moralist, nu se încurcă în parabole şi texte cu cheie. Povesteşte clar, simplu, luminos, pe înţelesul tuturor ceea ce vede şi aude, ca într-un film pe care spectatorul îl poate urmări relaxat cu o pungă pe popcorn în braţe. Nici o tendinţă moralizatoare nu agresează confortul de lectură al cititorului. Concluziile, atâtea câte rămân la sfârşitul volumului, îi aparţin în exclusivitate cititorului.
Scriitor român stabilit în Canada din anul 1990, Mircea Gheorghe este un autor de proză scurtă cu har, care a văzut multe şi ştie să povestească. Volumul său O adevărată familie, este o excelentă lectură de (încă) vacanţă.
Tudorel URIAN
Mircea Gheorghe, O adevărată familie, Editura Adenium,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu