Textul de fata este un extras din lucrarea “Je suis Charlie? Regandirea libertatii in Europa multiculturala” coordonata de Sorin Bocancea si aparuta la editura Adenium, din Iasi. Volumul a fost lansat la Salonul International de Carte Bookfest vineri, 22 mai 2015, la cafeneaua Literara Julius Meinl.
———————————————————————————–
In 7 ianuarie, doi imbecili masacrează cu arme Kalaşnikov o redacţie fără apărare. Practic, oricum o redacţie este fără apărare, căci o redacţie nu este un obiectiv militar, nicio universitate sau un metrou, o biserică sau două turnuri în Manhattan.
Intocmai din acest motiv a devenit ţinta acelor doi cretini siniştri. Din acest motiv au fost ucişi sau răniţi cei care se aflau în interior. Scopul era, pur şi simplu, de a face rău. Inainte de a fi ucişi la rândul lor. Cum se întâmplă de regulă cu autorii unor acte de acest gen. Dar nu cu toţi. Ne amintim încă de cazul unui alt imbecil, în Norvegia, care, doar el singur, a cauzat mai multe pagube, mai multe victime inocente decât cei doi omologi ai săi. Şi care riscă să mai petreacă mulţi ani încă în spatele gratiilor.
“Omologii” săi? Dar staţi puţin, nici măcar nu aveau aceeaşi cauză, deci nu ar fi normal să-i punem pe picior de egalitate.
Şi totuşi, o să o facem. O să o putem face pentru că aşa trebuie. Căci între un nebun furios de extrema dreaptă care trage cu mitraliera în adolescenţi care, pentru el, au făcut eroarea de a nu face parte din acelaşi partid cu el şi de a promova toleranţa, şi doi aiuriţi care pretind că ucid în numele unui monoteism, oricare ar fi acela, personal nu văd nicio diferenţă.
De fiecare dată când are loc o dramă de acest gen – şi, din păcate, trebuie să recunoaştem că sunt din ce în ce mai frecvente, mediatizarea având probabil un rol deloc de neglijat – nu putem evita nicicum succesiunea de “specialişti” care vin să se aglomereze pe micul ecran şi în paginile ziarelor noastre. Specialişti ai islamului, specialişti ai Orientului Mijlociu, specialişti ai neo-naziştilor, specialişti ai grupurilor de tineri neintegraţi din periferiile capitalelor, specialişti ai părinţilor lor, specialişti ai educaţiei, ai antisemitismului, ai terorismului, ai armelor Kalaşnikov, specialişti ai specialiştilor…Şi cu toţii vrând să bată fierul cât e cald pentru ca noi să înţelegem bine ceea ce nu pricepem încă.
charlie3
Ei bine, în realitate, nu e nimic de înţeles. Confruntat cu oroarea, omul invocă astăzi “specialiştii”, de la care speră să înţeleagă de ce a avut loc cutare tragedie, aşa cum altădată preoţii erau cei care, alături de profeţi şi precizătoare, erau cei care ofereau explicaţii nebuniilor lumii.
Dacaă terorismul ar fi existat în Antichitate, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ar fi avut un zeu propriu şi preoţi care să-l însoţească. Tot astfel, societăţile noastre ancestrale s-au dotat cu divinităţi şi preoţi pentru a sluji cultul războiului. Războiul, acest rău inventat din mii de bucăţi disparate de către om, şi care era incarnat de un zeu sau de o zeiţă, ca şi fecunditatea, furtunile, foamea. Chiar şi în societăţile iudeo-creştine am creat Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului. Iar dacă trei dintre ei sunt întruchipaţi de rele împotriva cărora nu putem face nimic, Foamea, Moartea, Ciuma (sau Timpul, în funcţie de tradiţie), al patrulea, el, nu este altul decât Războiul.
Deci trebuie să admitem că drama de la Charlie Hebdo nu este un rău al secolului. Din mai multe motive. Ceea ce ar fi, în schimb, un rău al secolului al fi presa. Presa, mereu în căutare de răspunsuri rapide la evenimente care nu ar trebui să dureze mai mult de o săptămână pe micul ecran, cel mult, că e vorba de un masacru într-o redacţie, un carnaj într-o universitate, sau un avion al cărui pilot se sinucide aruncând împreună cu el în moarte toţi pasagerii.
Atunci, pentru mine, cel puţin, întrebarea care ar trebui să se pună, nu este cea a motivelor politice sau religioase ale vinovaţilor. Fără excepţie, în afara baletului oferit de specialiştii evocaţi mai sus, avem dreptul, la fiecare atentat, la mari declaraţii vibrante din partea clasei politice, care ne asigură, cu emfază, că criminalii, de fapt, au ceva cu “stilul nostru de viaţă”. Cu “libertăţile” noastre, oricât de relative ar fi ele. Cu “valorile” noastre, care sunt pacea şi democraţia. A spune acest lucru înseamnă deja a-i onora. Nu sunt decât monştri, aşa cum umanitatea produce în permanenţă. In anumite epoci, erau inchizitori şi ardeau femeile un pic prea libere pe rug, invocând justiţia divină. Erau medici, ingineri, tehnicieni şi omorau zilnic în camerele de gazare mii de femei, copii sau bătrâni, invocând presupusa puritate a rasei lor. Erau comisari politici sau simpli membri ai plutoanelor de execuţie şi împuşcau ca pe bandă rulantă în pădurile din Est, invocând dictatura proletariatului şi zori care nu puteau decât să fie luminoase. Mulţi dintre ei erau preoţi din Tlaloc şi sacrificau mii de victime pe altarele colcâind în sânge din templele lor piramidale. Alţii înjunghiau cele mai frumoase tinere ale poporului lor pe vârfurile Anzilor pentru a place altor zei. Mai mulţi încă sugrumau sau tăiau gâtul bărbaţilor şi femeilor din nordul Europei. Dar întotdeauna având un motiv valabil: recolte abundante, dorinţa zeilor, fericirea absolută.
charlie2
Deci, nu, când intervine o grozăvie ca masacrul din redacţia Charlie Hebdo, nu libertatea de expresie este ţintită. In mod fundamental, când oameni înarmaţi organizează un complot care se va termina cu moartea a câteva zeci, sau sute sau mii de civili care, ei, căci e specific civililor, sunt dezarmaţi, este vorba de cu totul altceva. Ceva cu mult mai vechi, mai ancestral. Este impulsul nostru de Cain care îşi caută un Abel demn de martirizat. Restul nu e decât luciu politico-religios, nu e decât un pretext. Rezultatul final este oricum următorul: la un moment dat un grup de indivizi pierde controlul asupra a ceea ce considerăm umanitatea noastră. Iar acel grup social se reuneşte (în secret, uneori) şi decide că un alt oareşcare grup social trebuie să moară. Că e vorba de demnitari nazişti în jurul unei mese luxoase dintr-o vilă din Wannsee, de tineri din periferii pregătindu-se “să-l răzbune pe Profet” împuşcând jurnalişti şi desenatori, sau de preoţimea vreunei divinităţi anume care afirmă din senin că acea divinitate are o nevoie urgentă, imperioasă, de sânge, la origine declanşatorul este mereu o pulsiune. O dorinţă de crimă. Singura diferenţă este, între ei şi noi, între cei care trec la act şi vasta majoritate a oamenilor, este ceea ce face ca ei să treacă, întocmai, la acte. Iar specialiştii, ei, care se tot întrec să ne facă plăcere cu reflecţii profunde despre ceea ce face ca un om, mai mult decât un altul, să se transforme subit într-o bombă umană. Din păcate, în realitate, nu sunt sigur că putem determina acest lucru. Suntem cu toţii capabili de cele mai îngrozitoare acte ca şi de gesturile cele mai altruiste, şi nimic nu ne permite să înţelegem ce face ca unii să devină ucigaşi în serie, torţionari sau terorişti, în timp ce majoritatea continuă să-şi urască semenul în tăcere. Specialiştii – din nou – vor vorbi în acest caz de greutatea educaţiei, de capcana socială, de sentimentul de interiorizare sau de eşec. Incă o dată, toate acestea sunt iluzorii. Câte persoane care au impresia că au eşuat în viaţă se apucă de masacrarea semenilor?
După drama care a costat viaţa ziariştilor de la Charlie Hebdo, presa occidentală, şi cea franceză în primul rând, s-a dedat unei orgii, previzibile, de complacere şi bune sentimente. Mai mult, inevitabil, a avut loc o recuperare, acea înflorire de “Eu sunt”, pe pereţi, în ziare, în toate ţările. Luaţi ca ţinte de tirurile oarbe şi barbare ale separatiştilor ruşi la două săptămâni de la masacrul de la Charlie, ucrainenii au spus toţi “Eu sunt Volnovaka” sau “Eu sunt Mariupol”, locuri ale unor incidente extrem de sângeroase. Alţii vor spune azi “Eu sunt Kenya”, iar formula a fost lansată. Supramediatizată, ea şi-a pierdut tot sensul, dacă a avut vreodată unul.
charlie4
Personal, eu nu sunt Charlie şi nici nu aş putea fi. Nu m-am aflat, niciodată, neputincios, în faţa vreunei moace negre, ameninţătoare, a unei arme Kalaşnikov care să fi scuipat cu gloanţe pe mine, zguduindu-mi pieptul şi craniul, punând brusc capăt viselor mele, dorinţelor mele, rupându-mă brusc de braţele celor apropiaţi în numele unor aşa-pretinse ideologii religioase sau nu.
Nu, nimeni nu este Charlie. Formula a ieşit, gata pregătită, din biroul vreunui consultant în publicitate. Geneza sa nu mai are importanţă, ceea ce contează este că şi-a îndeplinit menirea cu viteza luminii. In trei cuvinte a devenit posibilă simbolizarea tragediei, denunţarea autorilor, şi ea – era suficientă pronunţarea acestei mantra foarte practice pentru a face înţeles un lucru, că nu cauţionăm asasinii. In spatele acestei formule magice, politicienii au putut face ceea ce le place: politică. Am văzut astfel câteva personaje nu foarte onorabile dând din coade pentru a se afla în primele rânduri ale “marşului republican”. Apoi, aceşti domni şi aceste doamne, după ce au mers doar câteva minute, s-au urcat în autobuzele lor, după ce au amuzat puţin galeria, abandonând în stradă un milion şi jumătate de persoane care au crezut că era de datoria lor să fie în acea zi Charlie.
Odată trecut şocul evenimentului, îmi pare rău dar trebuie să să spun că nu putem fi Charlie. Deoarece gândindu-ne bine – o reflecţie înspăimântătoare, sunt de acord – purtăm cu toţii în noi germenii acestei dureri a umanităţi, setei de masacru, a dorinţei de a distruge vieţi inocente doar pentru că este “uşor”.
Intrebaţi-vă ce a simţit oare copilotul avionului Airbus al GermanWings, în apropiere de munţii spre care se îndrepta dinadins, în timp ce, în spatele său, pilotul încerca cu disperare să deschidă uşa cabinei iar pasagerii urlau toată teroarea lor brută la ideea a ceea ce urma să se întâmple. Intrebaţi-vă. Ce a simţit? Bucurie? Un sentiment de putere aproape divină? Sau nimic? Dacă găsiţi răspunsul, şi dacă, timp de câteva fracţiuni de secundă, intraţi în gândurile sale bolnave, veţi înţelege atunci că a simţit exact ceea ce au simţit monştrii care au perpetuat masacrul de la Charlie Hebdo sau cei care au asasinat zeci de studenţi în Kenya. Căci este un Rău etern, pe care îl purtăm toţi în noi. Este atavic şi nu are nimic de-a face cu libertatea de expresie, şi nici măcar cu politica.
Suntem cu toţii Cain şi Abel.
Raymond Clarinard, redactor – şef adjunct la Courrier International, Paris