Aurora Georgescu: Poveste adevărată din Seara de Ajun

A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.

Aurora Georgescu este o cunoscută autoare de cărți pentru copii. La Adenium a publicat volumele: „Anotimpurile” (ilustrații de Șerban Andreescu), „Poezioare mici-mici” (ilustrații de Mirela Pete) și „Iarna cu Moș Crăciun” (ilustrații de Șerban Andreescu). Iată amintirea cea mai frumoasă, legată de Crăciun, trăită de doamna Aurora Georgescu:

Poveste adevărată din Seara de Ajun

Mi-am trăit copilăria cu atâta intensitate, încât o revăd pe toată ca şi cum aş zări-o printr-o fereastră deschisă… simt în nări parfumul sărbătorilor de iarnă din vremea aceea şi nu-mi pot stăpâni nici zâmbetul nostalgic, nici lacrima de dor. Sunt atâtea amintiri, dar dintre toate rămâne regină cea mai de pomină Seară de Ajun a Crăciunului pe care am trăit-o vreodată.

Măiţa- cum îi spuneam eu şi sora mea, bunicuţei materne– orbise cu mulţi ani în urmă, dar i se ascuţiseră atât de mult celelalte simţuri,  încât era impresionant de activă şi reuşea să facă lucruri accesibile în aparenţă numai văzătorilor.

Ei bine, pentru seara aceea de ajun, Măiţa împodobise casa parcă mai frumos ca niciodată. Pentru bradul nostru de Crăciun a ales cel mai luminos loc, doar că la decorarea lui ne-a adunat pe toţi ai casei îndemnându-ne ca în timp ce-l împodobim să ne punem dorinţe pentru noi şi neapărat pentru cei dragi. A fost o atmosferă plină de bucurie şi căldură sufletească şi-mi amintesc că atunci am cântat toţi „O brad frumos” aproape tot timpul cât am pus globuleţele. Nu se poate uita aşa ceva.

În rest, totul a aranjat singură: discret şi cu eleganţă atârnase ici şi colo crenguţe de brad cu fundiţe roşii, globuleţe şi îngeraşi decupaţi, steluţe şi ghirlande multicolore, săculeţi ornamentali plini cu batoane de scorţişoară, vanilie şi coji de fructe uscate, iar pe masa acoperită cu o faţă de masă brodată, strălucitor de albă, pusese farfurii cu prăjituri şi cozonac. Din loc în loc, câte o căndeluţă aprinsă proiecta pe pereţi jocuri de umbre şi lumini dând impresia că, în acele clipe, se ţesea o vrajă care urma să ne ducă pe tărâmul poveştilor. Totul era gata! Mama ne îmbrăcase curat cu ce aveam mai bun şi mai frumos şi, ca şi ceilalţi din casă, se lăsase cuprinsă de emoţia noastră ce creştea cu fiecare clipă, fiindcă ştiam că Moş Crăciun va colinda toată noaptea să aducă daruri copiilor, ştiam că va ajunge şi la noi cu siguranţă, dar  la ce oră, când şi cum nu ştiam. Patul era făcut, dar nici eu şi nici sora mea nu vroiam să ne culcăm. Ca să ne mai ostoiască nerăbdarea Măiţa ne-a luat lângă brăduţ şi a început să cânte cu noi „Moş Crăciun cu plete dalbe”. Deodată, mama ne-a chemat să venim repede afară să vedem o minune. Am alergat şi ce să vezi? În întunericul nopţii, în faţa porţii deschise se vedea o trăsurică! O trăsurică ce nu putea fi decât a lui Moş Crăciun, fiindcă era roşie cu steluţe sclipitoare, iar în faţa ei, jos pe pământ erau nişte hamuri cu clopoţei aurii ca şi cum atunci ar fi fost deshămaţi renii şi duşi undeva să se odihnească! Şi eu şi sora mea priveam parcă împietrite de emoţie, dar am dat buzna imediat înapoi  când mama ne-a arătat fereastra deschisă:

- Moş Crăciun e la noi!

Când am intrat în cameră totul părea o feerie: toate lumânărelele erau aprinse şi sub brad o mulţime de cutii legate cu fundiţe multicolore ne aşteptau, semn clar că Moş Crăciun a intrat pentru o clipă şi le-a lăsat pentru noi. Am alergat din nou afară cu gândul să-l găsim, dar poarta era închisă şi trăsurica dispăruse. Şi cum ar fi putut fi altfel? Cum să ajungă Moş Crăciun la toţi copii dacă ar întârzia la fiecare?

Eeeiiii, dar miracolul abia acum urma…

Fericite, ne desfăceam pachetele bucurându-ne şi arătându-le părinţilor şi bunicilor. Măiţa a oftat prelung când i-am spus fără să-mi dau seama:

- Vezi, Măiţă, ce frumoasă este păpuşa mea?

Măiţa a oftat lung, m-a cuprins cu braţele şi lacrimi grele i s-au rostogolit pe obraji, spunând încet:

- Nu am cum să văd, puiule!

Mi-a părut atât de rău că-i provocasem suferinţă, încât am început şi eu să plâng şi într-un gest de disperare i-am dus păpuşa aproape de ochi strigând printre lacrimi:

- N-am vrut să te necăjesc, dar eu vreau să vezi, trebuie să vezi.

- Şi eu vreau, puiul meu, dar dacă aşa vrea Dumnezeu…

- Nu, nu, nu-i adevărat! Nimeni nu vrea să suferi.

Dar tocmai în clipa în care mama vroia să spună ceva, să depăşim cumva momentul, Măiţa şi-a desprins brusc braţele din jurul meu, şi ducându-le, la ochi a strigat tare: ZĂRESC!!!

Am amuţit toţi! Este indescriptibil momentul. Niciun cuvând nu poate reproduce uimirea, bucuria care a urmat. Nimeni nu a mai dormit în noaptea aceea şi nici nu am fi putut, fiindcă emoţia ce ne cuprinsese pe toţi era mult prea mare. Am comentat, am cântat colinde şi cântece de Crăciun, am fost fericiţi. Măiţa vedea ca printr-o ceaţă deasă, fără să distingă culori, dar se putea altfel orienta şi aşa a rămas până în ultima clipă a vieţii ei, mulţi ani mai târziu… Şi-am înţeles că Spiritul Crăciunului există şi că miracolele sunt totuşi posibile! În timp, medicii  cărora le-am povestit, au explicat ca fiind una din multele capacităţi ale corpului uman, încă neexplorate atât cât să dea răspunsuri. Pentru noi însă, întâmplarea aceasta a rămas ca un MIRACOL al VIEŢII pus în mişcare de PUTEREA DRAGOSTEI în noaptea de Crăciun.

Să credem, deci, în puterea dragostei și în existența miracolelor și să ne bucurăm de sărbătoarea care va veni în scurt timp.