Portretul parvenitului

- Mama, care e mai exact portretul unui parvenit?

Mă încrunt nițel, privindu-mi fiul printre gene, mormăind un „hm” surd ce s-ar traduce mai exact printr-un... „de unde până unde?”

- Știi, mama, „Ciocoii vechi și noi”, ai lui Filimon... încearcă el să mă ajute.

Aha, deci! Vorbim de teme, mă dezmeticesc cu repeziciune. Și gândul îmi fuge la personajul cu nume grăitor, Dinu Păturică.
Dau fuga la raftul bibliotecii și dintre cărțile ce mă urmăresc zilnic cuminți încă din anii de liceu, așteptând să le mai mut doar atunci când șterg praful, extrag Nicolae Filimon, după ce le-am alintat în treacăt pe toate cu o atingere jucăușă a degetelor, ca atunci când încerci curios claviatura unui pian, în speranța de a nu le supăra chiar de tot cu ignoranța mea lipsită de orice discreție.

Căutăm amândoi înfrigurați în cărticica aleasă și după ce o răsfoim cu frunțile apropiate și bombănind, portretul parvenitului de care aveam nevoie ne reiese cam așa:

Dinu Păturică este ambițios, viclean, brutal și grosolan în acțiunile sale, obsedat de ascensiune socială. Pentru a urca pe scena ierarhică își pune în acțiune o imaginație diabolică.
Pentru a evidenția josnicia arivismului, autorul se folosește în construcția personajului de multă ipocrizie, dar și o inteligență malefică pe măsură.
Păturică este primit în casele postelnicului Tuzluc, el adoptă masca supușeniei și a umilinței, iar acest prim pas pe „pământul făgăduinței" îl face optimist: „am pus mana pe pâne și pe cuțit".

Dar să parvii pe scara socială nu e suficient doar atât: Păturică se ocupă serios de „educațiunea" sa, de învățarea limbii grecești, dând dovadă de o „silință extraordinară" în citirea cărților, între care „Principele" lui Machiavelli. Depune efort susținut pentru „a deveni perfect in arta ipocriziei", în practicile parvenirii, folosind furtul, minciuna, abuzul, înșelătoria, falsificarea, făcându-și complici din eventualii oponenți.

Este un maestru al disimulării; își ascunde cu o extraordinară stăpânire de sine adevăratele intenții, făcându-se iubit și prețuit de credulul său stăpân. Este avid de bani, sadic și lipsit de scrupul; administrează averea postelnicului numai în folos personal, falsificând documente financiare, mărind dările țăranilor, iar când aceștia nu-i pot satisface setea diabolică de bani, îi pedepsește cu cruzime, prin unealta sa docilă, Neagu Rupe-Piele: îi unge cu păcură, îi leagă de copaci și-i lasă pradă viespilor și țânțarilor, îi spânzură cu capul în jos, le bate țepușe sub unghii.

Ambițios peste măsură, comercializează dregătorii, falsifică bani și bijuterii, ia mită, fură cu nerușinare, iar când stăpânul său e complet sărăcit îl aruncă în stradă și se căsătorește cu fosta lui amantă, Chera Duduca, pe care o folosește ca momeală pentru viitorii parteneri în tenebroasele afaceri.

Doar că declinul personajului va fi brusc și la fel de spectaculos ca și ascensiunea acestuia. În urma revoltei țăranilor care vin la palat cu „rogojina aprinsă-n cap și jalba-n proțap" ca să dezvăluie lungul șir de nelegiuiri comise de ciocoi, domnitorul pământean, Grigore Ghica, poruncește întemnițarea lui în ocna părăsită de la Telega, unde moare, într-o mizerie cutremurătoare.

Nu i-a plăcut fiului meu acest portret. Deloc. Nu i-a plăcut ce înseamnă mai exact parvenit.
Iar eu stau și mă întreb în barbă: „Filimoane, Filimoane, cât de vechi sau cât de noi or fi ciocoii ăștia ai tăi?”

Adriana Nazarciuc