Teatrul lui Woody Allen
Stanca Ioana UrsuPublicat la: 22-01-2016
Woody Allen face parte din panteonul cinematografiei americane datorită celor 50 de filme realizate în tot atâţia ani, cele mai multe dintre ele semnate în tripla ipostază de regizor, scenarist şi actor.
Allen este, însă, în primul rând, scriitor, aşa cum declară în The Maturing of Woody Allen:„[...] dacă mi s-ar spune mâine că nu mai pot să fac filme, că nu aş mai primi bani, aş fi fericit să scriu teatru; şi dacă piesele mele nu ar mai fi puse în scenă, aş fi fericit doar să scriu proză; şi dacă nu aş fi publicat, tot aş fi fericit să scriu pentru generaţiile următoare” (www.maryellenmark.com/text/magazines/new%20york%20times%20magazine/904Z-000-027.html).
Şi-a început cariera scriind sketch-uri pentru emisiuni de umor, a performat în cluburile de stand up comedy, a publicat trei volume de proză scurtă, a scris douăsprezece piese de teatru și este colaborator al revistei The New Yorker. Prolificul autor, care a făcut o pasiune pentru tema blocajului artistic, vorbeşte într-un interviu din The Paris Reviewdespre abundenţa ideilor: „Nu am avut niciodată un blocaj. [...] Se întâmplă să am cinci idei şi abia aştept să le realizez pe toate. [...] Dar nu am avut vreodată sentimentul că inspiraţia mea a secat” (http://theparisreview.org/interviews/1550/the-art-of-humor-no-1-woody-allen).
Dacă filmele lui sunt inspirate de Bergman şi Fellini, piesele sale sunt tributare lui Cehov, Pirandello, Beckett, Williams şi Albee. Allen face îndrăzneţe exerciţii de reinterpretare ale unor piese semnate de dramaturgii săi preferaţi: Riverside Drive este o pastişă după The Zoo Story, în Old Saybrook un grup de personaje se revoltă împotriva creatorului lor, amintind de Şase personaje în căutarea unui autor, The Floating Light Bulb recreează atmosfera din Menajeria de sticlă. Dramaturgul experimentează mereu abordând farsa înDon’t Drink The Water şi Honeymoon Motel, comedia romantică în Play It Again, Sam!, comedia absurdă în piesele God, Death şi Death Knocks, musicalul în Buletts Over Broadway (adaptare a filmului cu acelaşi titlu), drama de familie în The Floating Light Bulbşi A Second Hand Memory. Participă alături de Elaine May şi David Mamet la proiectul teatral Death Defying Acts cu piesa Central Park West şi contribuie cu piesa Honeymoon Motel la proiectul Relatively Speaking împreună cu aceeaşi Elaine May şi Ethan Cohen. Regizează spectacolul Writer’s Block alcătuit din piesele scurte Riverside Drive şi Old Saybrook şi piesa A Second Hand Memory.
Allen se adresează unui public care înţelege trimiterile la filosofie, literatură, dramaturgie, pictură, muzică şi film. Vorbind despre publicul său, dramaturgul spune: „Numărul spectatorilor este irelevant pentru mine. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, dar să nu fiu nevoit să-mi schimb ideile ca să-i seduc. [...] secretul este să nu încerc să mă adresez unui număr mare de oameni, ci să încerc să fac cel mai bun lucru pe care pot eu să-l imaginez şi să sper, dacă acel lucru este cu adevărat bun, că oamenii vor veni să-l vadă” (http://theparisreview.org/interviews/1550/the-art-of-humor-no-1-woody-allen). Universul allenian este alcătuit dintr-un set de teme reluate obsesiv în toate textele sale – scenarii de film, piese de teatru sau proză scurtă. Divinitatea, moartea, psihanaliza, magia, relaţia de cuplu, adulterul consumat în cercul de apropiaţi, familia evreiască, artistul care şi-a pierdut inspiraţia sunt subiectele în care Allen găseşte infinite posibilităţi de reinterpretare ale acestora. Allen ia în derâdere apăsătoarele întrebări existenţiale, transformându-le în ironii absurde. Mizând pe contradicţia dintre gravitatea temelor şi abordarea ireverenţioasă a acestora, creează o nouă specie de umor pe care o stăpâneşte perfect, fără să lezeze sensibilităţile publicului.
Maestrul marelui ecran aduce în teatru schimbul de replici dintre actori şi audienţă, element familiar acestuia din experienţa de stand up comedy. Uneori şterge definitiv graniţa dintre public şi acţiunea de pe scenă, plasând personajele în sală, printre spectatori. Piesele lui Allen nu se îndepărtează de New York, oraşul care a devenit personaj în filmele sale. Evenimentele de pe scenă, cu neaşteptatele răsturnări de situaţii şi atmosfera de happening, urmează, parcă, ritmul capricios al jazzului, genul muzical ales pentru coloanele sonore ale filmelor sale.
Debutează în dramaturgie în anul 1966 cu piesa Don’t Drink The Water. Spectacolul a avut 600 de reprezentaţii, fiind și cel mai mare succes de public din cariera de dramaturg a lui Allen. Ecranizarea din 1969, cu scenariul modificat, nu a fost agreată de autor. Acesta a realizat o nouă ecranizare în 1994, pe care o regizează şi în care joacă rolul turistului american Walter Hollander. Don’t Drink The Water este un amestec seducător de comedie romantică, farsă despre spionaj, ironie la adresa regimurilor comuniste şi a clasicului turist american zgomotos şi pretenţios, cu personaje stereotipe create după modelulsitcom-ului. Titlul, aparent fără legătură cu acţiunea piesei, anunţă o situaţie periculoasă – avertismentul legat de apa potabilă este important pentru turiştii care călătoresc în afara lumii civilizate. Umorul facil este în ton cu filmele realizate în aceeaşi perioadă:What’s New Pussycat? (1965), What’s Up Tiger Lily? (1966), Take The Money And Run (1969),Bananas (1971). Play It Again, Sam! (1969) a fost un succes de critică şi l-a consacrat pe Woody Allen ca dramaturg, primind trei nominalizări la premiile Tony pentru regie şi roluri secundare. Piesa a fost ecranizată în anul 1972. Criticul de film Allen Felix, inadecvat social şi fizic, incapabil de relaţii normale, îşi petrece timpul în sălile de cinema sau scriind despre filmele vizionate. Felix, părăsit de soţie, cu ajutorul prietenilor încearcă să devină cuceritor, aidoma idolului său Humphrey Bogart, cu care are în comun faptul că „nu e prea înalt şi e destul de urât” (Allen, Woody, Play It Again, Sam!, Samuel French, New York, 1996, p. 56). Dramaturgul îl distribuie pe Bogart însuşi în rolul de confident al lui Felix, realizând amuzantul contrast dintre charisma legendei hollywoodiene şi complexele timidului personaj. În finalul care parodiază ultimele minute din Casablanca, dramoleta lui Felix capătă dimensiuni tragicomice. Acesta este gata să repete sacrificiul făcut de eroul din film şi să renunţe la Linda, obiectul pasiunii sale. Numai că, spre deosebire de protagonista filmului, Linda nu are nevoie de încurajarea amantului şi, după o scurtă aventură cu Felix, se întoarce din proprie iniţiativă la partenerul ei.
În 1975 scrie scenariul filmului Love and Death, pe care îl regizează şi în care joacă rolul principal, şi publică volumul de proză scurtă Without Feathers, care cuprinde piesele God,Death şi Death Knocks. Allen prelucrează în aceste texte teme pe care le va relua apoi în toate filmele până la Irrational Man, pelicula lansată în 2015: existenţa divinităţii, destinul şi moartea.
Acţiunea piesei God oscilează între Atena anului 500 î.Hr. şi New Yorkul postmodern. Începe în Grecia antică, în timpul unui festival de teatru la care Actorul şi Scriitorul vor să participe cu o piesă căreia îi lipseşte finalul. Apoi firul logic se rupe şi urmează o serie de episoade fragmentate. Allen construieşte aici o triplă perspectivă: grecii antici, care pun în scenă o piesă, sunt de fapt personaje într-o piesă jucată pe Broadway şi, împreună cu publicul, alcătuiesc distribuţia piesei God. Pe scenă se perindă personaje nesigure de rolurile lor. Woody Allen însuşi este somat să găsească o soluţie pentru piesa scăpată de sub control. Scriitorul şi Actorul sunt alter egouri ale lui Vladimir şi Estragon, Blanche DuBois părăseşte drama lui Tennessee Williams şi se refugiază în textul lui Allen, Stanley Kowalsky, cu celebrul său urlet „Stellaaa!”, şi Groucho Marx traversează scena. Corul din teatrul antic grec, element reluat în filmul Mighty Aphrodite (1995), se implică în desfăşurarea evenimentelor, oferind sfaturi personajelor. Allen explorează aici idei interesante despre construcţia personajului şi găseşte soluţii pe care le va folosi apoi în filme: ştergerea graniţelor dintre realitate şi fantezie şi amestecarea epocilor istorice. Anticlimaxul este o sursă inepuizabilă de umor în creaţia lui Allen: marile teme filosofice sunt însoţite de glume sau de elemente ale culturii urbane newyorkeze, într-un amestec savuros de replici schimbate între personajele antice şi cele contemporane.
Actorul: Asta ziceam. Dacă universul nu e raţional şi oamenii nu sunt lucruri stabilite? Atunci am putea să schimbăm finalul şi nu ar trebui să se supună unor reguli fixe. Mă înţelegi?
Scriitorul: Bineînţeles că nu. (Spre public) Îl înţelegeţi? E actor. Mănâncă la Sardi. […]
[…] Scriitorul: E libertatea haos? Hmmm… Asta-i grea. (Spre public) E libertatea haos? Are cineva specializarea principală în filosofie?
(O fată din public răspunde)
Fata: Eu.
Scriitorul: Cine-i acolo?
Fata: De fapt, specializarea principală e în sport, cea secundară e în filosofie” (Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p. 137).
Pentru finalul comediei Allen alege verdictul nietzschean. În lipsa inspiraţiei, scriitorul antic recurge la un deus ex machina, dar maşinăria proiectată să aducă divinitatea pe scenă nu funcţionează şi actorul care îl întruchipează pe Zeus moare.
Glumele pe seama marii treceri sunt elemente recurente în filmele, povestirile şi piesele lui Allen. Într-un interviu pentru Vanity Fair acesta spunea despre moarte: „Sunt absolut împotriva ei.” Ecou al creatorului său, Kleinmann, personajul principal din piesa Death, mărturiseşte: „Nu că mi-ar fi frică de moarte, dar aş vrea să nu fiu acolo când se întâmplă” (www.vanityfair.com/hollywood/2010/05/woody-allen-on-death-im-strongly-against-it). Kleinmann este suspectat ca ar fi comis nişte crime, apoi este absolvit de vină şi invitat să participe la căutarea asasinului misterios, pentru ca, în cele din urmă, să fie ucis de acesta. Aventura kafkiană a lui Kleinmann aminteşte de romanul Procesul, cu al cărui erou are în comun iniţiala numelui şi soarta tragică.
Allen a ecranizat piesa sub titlul Shadows and Fog în 1991. Filmul alb-negru – un tribut adus expresionismului – a beneficiat de o distribuţie impresionantă: Madonna, John Malkovich, Jodie Foster, John Cusack. Piesa Death Knocks este o parodie a filmului filosofic al lui Ingmar Bergman The Seventh Seal (1956). În filmul suedezului un cavaler cruciat provoacă moartea la un joc de şah pentru a câştiga timp. Woody Allen duce totul în derizoriu înlocuind şahul cu jocul de cărţi. În viziunea lui Allen moartea este un funcţionar conştiincios, aflat în delegaţie cu sarcini de serviciu precise, înscrise într-un document oficial. Aceasta cade în capcana abilului om de afaceri Nat Ackerman şi pierde la cărţi dreptul de a-i lua viaţa.
Allen a scris The Floating Light Bulb în 1981 pentru Vivian Beaumont Theater în perioada când făcea parte din consiliul consultativ al companiei teatrale, alături de Edward Albee şi Liviu Ciulei.
Piesa cvasi-autobiografică conţine două dintre temele preferate de autor: familia evreiască şi magia – „Becul plutitor” este numele unui număr de magie în vogă la începutul secolului XX. Urmărind structura Menajeriei de sticlă, Allen construieşte ocomedy drama inspirată de propriile experienţe din copilăria petrecută în Brooklin în această poveste a unei familii de emigranţi săraci pentru care visul american rămâne o iluzie. Paul, fiul timid, dominat de mama autoritară, este corespondentul Laurei din piesa lui Tennessee Williams. Trucul becului plutitor, alternativă la realitatea sumbră, înlocuieşte aici colecţia de piese din sticlă.
Central Park West, Riverside Drive şi Old Saybrook au fost publicate în volumul The One-Act Plays în anul 2003. Ultimele două sunt jucate în tandem sub titlul Writer’s Block (Blocaj). Piesele au în comun titluri care poartă numele unor zone exclusiviste din Manhattan şi Connecticut şi personaje aparţinând castei upper middle class newyorkeze, chinuite de lipsa inspiraţiei şi alcătuind cupluri aflate în criză.
Central Park West (1995), episod al spectacolului Death Defying Acts, este o ironie la adresa newyorkezilor bogaţi şi a dependenţei acestora de psihoterapie şi de shopping. Scena este dominată de la prima până la ultima replică de psihoterapeutul Phyllis, pivotul acţiunii şi rolul feminin cel mai ofertant din teatrul lui Allen. Phyllis foloseşte frazele ca pe nişte arme, provocând daune considerabile, astfel încât un pistol se dovedeşte inofensiv în comparaţie cu atacurile verbale ale acesteia.
Riverside Drive (2003) este învăluită în ceaţă la propriu şi la figurat. Scena are loc pe malul râului Hudson, într-o zi cenuşie şi rece, iar personajele sunt captive în situaţii neclare. Jim Swain, un scenarist care a avut cândva succes, trece printr-un blocaj al inspiraţiei şi încearcă să pună capăt unei relaţii extraconjugale. În aşteptarea amantei, căutând o formulă potrivită de despărţire, Jim se confruntă cu demonul său interior, care ia înfăţişarea unui homeless schizofrenic, cu un nume definitoriu: Fred Savage (sălbatic). Allen îi oferă publicului posibilitatea să privească piesa dintr-o altă perspectivă. Este posibil ca Savage să fie un vagabond real, un om educat, fost copywriter, care a pierdut totul din cauza bolii. Finalul rămâne la alegerea spectatorului: piesa poate să fie o comedie neagră – reluare a soluţiei din filmul Crimes and Missdemeanors – sau o incursiune în subconştientul lui Jim.
Piesa Old Saybrook (2003) începe ca o comedie de moravuri inspirată de mediul burghez din Connecticut, cu aluzii amuzante la dramaturgia rusă, însă se transformă pe parcurs într-o farsă absurdă, care anulează situaţia iniţială. Două cupluri de newyorkezi aflaţi într-o casă de vacanţă primesc vizita foştilor proprietari, un cuplu de nostalgici care dorește să revadă locuinţa. Primul punct de referință este descoperirea unei uşi secrete, urmată de mărturisirile incomode ale celor şase. Al doilea este apariţia lui Max, proprietarul real al casei, un autor dramatic care suferă un blocaj artistic. Părăsit de inspirație, acesta a lăsat o piesă neterminată, iar personajele abandonate l-au sechestrat în mansardă, obligându-l să le continue povestea.
Evadarea personajelor din ficţiune este tema filmului The Purple Rose of Cairo (1985) şi a povestirii The Kugelmass Episode. A Second Hand Memory, singura dramă din teatrul lui Allen, nu beneficiază de umorul dulce-amar din Becul plutitor. A fost pusă în scenă în 2004, dar dezavuată de criticii americani, care i-au reproşat dramaturgului reluarea subiectelor din filmele Hannah and Her Sisters (1986) şi Husbands and Wives (1992), fără să aducă ceva nou. Farsa Honeymoon Motel (2011), parte a spectacolului Relatively Speaking, reia tema adulterului consumat în cercul prietenilor şi rudelor prin alianţă. Nu lipsesc glumele despre psihanaliză – marcă inconfundabilă a umorului allenian.
Rabinul: Recunosc. Freud a fost un geniu. Cine altcineva ar fi putut să inventeze ora de cincizeci de minute (Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p. 106)?
Dramaturgul Woody Allen este o surpriză plăcută pentru public. Avându-şi originile în cluburile de stand up comedy, umorul lui este potrivit mai degrabă pentru spectacolullive, însă autorul a acceptat provocarea filmului şi a fost cucerit de posibilităţile tehnice oferite de acesta. Indiferent de mediul ales pentru a da viaţă personajelor sale, Allen rămâne un inegalabil creator de dialoguri comice, care le oferă spectatorilor acelaşi umor inteligent şi tăios.
Woody Allen abordează cu fermecătoare nonşalanţă teme despre care nu s-ar încumeta să vorbească nici un alt scriitor de comedii, ignorând regulile şi amuzându-şi publicul cu subiecte de thriller. Autorul însuşi vorbeşte despre amestecul de comedie şi tragedie din care rezultă brandul său de umor neconvenţional: „Cu asta mă tot joc de ceva vreme, încerc să realizez comedii care să aibă o dimensiune serioasă sau tragică. Şi asta nu-i uşor. [...] e foarte dificil să găseşti echilibrul într-o poveste în aşa fel încât să fie amuzantă şi totodată tragică sau patetică” (Bjorkman, Stig, Woody Allen on Woody Allen, Faber and Faber, London, 2004, p. 235).
Allen este, însă, în primul rând, scriitor, aşa cum declară în The Maturing of Woody Allen:„[...] dacă mi s-ar spune mâine că nu mai pot să fac filme, că nu aş mai primi bani, aş fi fericit să scriu teatru; şi dacă piesele mele nu ar mai fi puse în scenă, aş fi fericit doar să scriu proză; şi dacă nu aş fi publicat, tot aş fi fericit să scriu pentru generaţiile următoare” (www.maryellenmark.com/text/magazines/new%20york%20times%20magazine/904Z-000-027.html).
Şi-a început cariera scriind sketch-uri pentru emisiuni de umor, a performat în cluburile de stand up comedy, a publicat trei volume de proză scurtă, a scris douăsprezece piese de teatru și este colaborator al revistei The New Yorker. Prolificul autor, care a făcut o pasiune pentru tema blocajului artistic, vorbeşte într-un interviu din The Paris Reviewdespre abundenţa ideilor: „Nu am avut niciodată un blocaj. [...] Se întâmplă să am cinci idei şi abia aştept să le realizez pe toate. [...] Dar nu am avut vreodată sentimentul că inspiraţia mea a secat” (http://theparisreview.org/interviews/1550/the-art-of-humor-no-1-woody-allen).
Dacă filmele lui sunt inspirate de Bergman şi Fellini, piesele sale sunt tributare lui Cehov, Pirandello, Beckett, Williams şi Albee. Allen face îndrăzneţe exerciţii de reinterpretare ale unor piese semnate de dramaturgii săi preferaţi: Riverside Drive este o pastişă după The Zoo Story, în Old Saybrook un grup de personaje se revoltă împotriva creatorului lor, amintind de Şase personaje în căutarea unui autor, The Floating Light Bulb recreează atmosfera din Menajeria de sticlă. Dramaturgul experimentează mereu abordând farsa înDon’t Drink The Water şi Honeymoon Motel, comedia romantică în Play It Again, Sam!, comedia absurdă în piesele God, Death şi Death Knocks, musicalul în Buletts Over Broadway (adaptare a filmului cu acelaşi titlu), drama de familie în The Floating Light Bulbşi A Second Hand Memory. Participă alături de Elaine May şi David Mamet la proiectul teatral Death Defying Acts cu piesa Central Park West şi contribuie cu piesa Honeymoon Motel la proiectul Relatively Speaking împreună cu aceeaşi Elaine May şi Ethan Cohen. Regizează spectacolul Writer’s Block alcătuit din piesele scurte Riverside Drive şi Old Saybrook şi piesa A Second Hand Memory.
Allen se adresează unui public care înţelege trimiterile la filosofie, literatură, dramaturgie, pictură, muzică şi film. Vorbind despre publicul său, dramaturgul spune: „Numărul spectatorilor este irelevant pentru mine. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, dar să nu fiu nevoit să-mi schimb ideile ca să-i seduc. [...] secretul este să nu încerc să mă adresez unui număr mare de oameni, ci să încerc să fac cel mai bun lucru pe care pot eu să-l imaginez şi să sper, dacă acel lucru este cu adevărat bun, că oamenii vor veni să-l vadă” (http://theparisreview.org/interviews/1550/the-art-of-humor-no-1-woody-allen). Universul allenian este alcătuit dintr-un set de teme reluate obsesiv în toate textele sale – scenarii de film, piese de teatru sau proză scurtă. Divinitatea, moartea, psihanaliza, magia, relaţia de cuplu, adulterul consumat în cercul de apropiaţi, familia evreiască, artistul care şi-a pierdut inspiraţia sunt subiectele în care Allen găseşte infinite posibilităţi de reinterpretare ale acestora. Allen ia în derâdere apăsătoarele întrebări existenţiale, transformându-le în ironii absurde. Mizând pe contradicţia dintre gravitatea temelor şi abordarea ireverenţioasă a acestora, creează o nouă specie de umor pe care o stăpâneşte perfect, fără să lezeze sensibilităţile publicului.
Maestrul marelui ecran aduce în teatru schimbul de replici dintre actori şi audienţă, element familiar acestuia din experienţa de stand up comedy. Uneori şterge definitiv graniţa dintre public şi acţiunea de pe scenă, plasând personajele în sală, printre spectatori. Piesele lui Allen nu se îndepărtează de New York, oraşul care a devenit personaj în filmele sale. Evenimentele de pe scenă, cu neaşteptatele răsturnări de situaţii şi atmosfera de happening, urmează, parcă, ritmul capricios al jazzului, genul muzical ales pentru coloanele sonore ale filmelor sale.
Debutează în dramaturgie în anul 1966 cu piesa Don’t Drink The Water. Spectacolul a avut 600 de reprezentaţii, fiind și cel mai mare succes de public din cariera de dramaturg a lui Allen. Ecranizarea din 1969, cu scenariul modificat, nu a fost agreată de autor. Acesta a realizat o nouă ecranizare în 1994, pe care o regizează şi în care joacă rolul turistului american Walter Hollander. Don’t Drink The Water este un amestec seducător de comedie romantică, farsă despre spionaj, ironie la adresa regimurilor comuniste şi a clasicului turist american zgomotos şi pretenţios, cu personaje stereotipe create după modelulsitcom-ului. Titlul, aparent fără legătură cu acţiunea piesei, anunţă o situaţie periculoasă – avertismentul legat de apa potabilă este important pentru turiştii care călătoresc în afara lumii civilizate. Umorul facil este în ton cu filmele realizate în aceeaşi perioadă:What’s New Pussycat? (1965), What’s Up Tiger Lily? (1966), Take The Money And Run (1969),Bananas (1971). Play It Again, Sam! (1969) a fost un succes de critică şi l-a consacrat pe Woody Allen ca dramaturg, primind trei nominalizări la premiile Tony pentru regie şi roluri secundare. Piesa a fost ecranizată în anul 1972. Criticul de film Allen Felix, inadecvat social şi fizic, incapabil de relaţii normale, îşi petrece timpul în sălile de cinema sau scriind despre filmele vizionate. Felix, părăsit de soţie, cu ajutorul prietenilor încearcă să devină cuceritor, aidoma idolului său Humphrey Bogart, cu care are în comun faptul că „nu e prea înalt şi e destul de urât” (Allen, Woody, Play It Again, Sam!, Samuel French, New York, 1996, p. 56). Dramaturgul îl distribuie pe Bogart însuşi în rolul de confident al lui Felix, realizând amuzantul contrast dintre charisma legendei hollywoodiene şi complexele timidului personaj. În finalul care parodiază ultimele minute din Casablanca, dramoleta lui Felix capătă dimensiuni tragicomice. Acesta este gata să repete sacrificiul făcut de eroul din film şi să renunţe la Linda, obiectul pasiunii sale. Numai că, spre deosebire de protagonista filmului, Linda nu are nevoie de încurajarea amantului şi, după o scurtă aventură cu Felix, se întoarce din proprie iniţiativă la partenerul ei.
În 1975 scrie scenariul filmului Love and Death, pe care îl regizează şi în care joacă rolul principal, şi publică volumul de proză scurtă Without Feathers, care cuprinde piesele God,Death şi Death Knocks. Allen prelucrează în aceste texte teme pe care le va relua apoi în toate filmele până la Irrational Man, pelicula lansată în 2015: existenţa divinităţii, destinul şi moartea.
Acţiunea piesei God oscilează între Atena anului 500 î.Hr. şi New Yorkul postmodern. Începe în Grecia antică, în timpul unui festival de teatru la care Actorul şi Scriitorul vor să participe cu o piesă căreia îi lipseşte finalul. Apoi firul logic se rupe şi urmează o serie de episoade fragmentate. Allen construieşte aici o triplă perspectivă: grecii antici, care pun în scenă o piesă, sunt de fapt personaje într-o piesă jucată pe Broadway şi, împreună cu publicul, alcătuiesc distribuţia piesei God. Pe scenă se perindă personaje nesigure de rolurile lor. Woody Allen însuşi este somat să găsească o soluţie pentru piesa scăpată de sub control. Scriitorul şi Actorul sunt alter egouri ale lui Vladimir şi Estragon, Blanche DuBois părăseşte drama lui Tennessee Williams şi se refugiază în textul lui Allen, Stanley Kowalsky, cu celebrul său urlet „Stellaaa!”, şi Groucho Marx traversează scena. Corul din teatrul antic grec, element reluat în filmul Mighty Aphrodite (1995), se implică în desfăşurarea evenimentelor, oferind sfaturi personajelor. Allen explorează aici idei interesante despre construcţia personajului şi găseşte soluţii pe care le va folosi apoi în filme: ştergerea graniţelor dintre realitate şi fantezie şi amestecarea epocilor istorice. Anticlimaxul este o sursă inepuizabilă de umor în creaţia lui Allen: marile teme filosofice sunt însoţite de glume sau de elemente ale culturii urbane newyorkeze, într-un amestec savuros de replici schimbate între personajele antice şi cele contemporane.
Actorul: Asta ziceam. Dacă universul nu e raţional şi oamenii nu sunt lucruri stabilite? Atunci am putea să schimbăm finalul şi nu ar trebui să se supună unor reguli fixe. Mă înţelegi?
Scriitorul: Bineînţeles că nu. (Spre public) Îl înţelegeţi? E actor. Mănâncă la Sardi. […]
[…] Scriitorul: E libertatea haos? Hmmm… Asta-i grea. (Spre public) E libertatea haos? Are cineva specializarea principală în filosofie?
(O fată din public răspunde)
Fata: Eu.
Scriitorul: Cine-i acolo?
Fata: De fapt, specializarea principală e în sport, cea secundară e în filosofie” (Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p. 137).
Pentru finalul comediei Allen alege verdictul nietzschean. În lipsa inspiraţiei, scriitorul antic recurge la un deus ex machina, dar maşinăria proiectată să aducă divinitatea pe scenă nu funcţionează şi actorul care îl întruchipează pe Zeus moare.
Glumele pe seama marii treceri sunt elemente recurente în filmele, povestirile şi piesele lui Allen. Într-un interviu pentru Vanity Fair acesta spunea despre moarte: „Sunt absolut împotriva ei.” Ecou al creatorului său, Kleinmann, personajul principal din piesa Death, mărturiseşte: „Nu că mi-ar fi frică de moarte, dar aş vrea să nu fiu acolo când se întâmplă” (www.vanityfair.com/hollywood/2010/05/woody-allen-on-death-im-strongly-against-it). Kleinmann este suspectat ca ar fi comis nişte crime, apoi este absolvit de vină şi invitat să participe la căutarea asasinului misterios, pentru ca, în cele din urmă, să fie ucis de acesta. Aventura kafkiană a lui Kleinmann aminteşte de romanul Procesul, cu al cărui erou are în comun iniţiala numelui şi soarta tragică.
Allen a ecranizat piesa sub titlul Shadows and Fog în 1991. Filmul alb-negru – un tribut adus expresionismului – a beneficiat de o distribuţie impresionantă: Madonna, John Malkovich, Jodie Foster, John Cusack. Piesa Death Knocks este o parodie a filmului filosofic al lui Ingmar Bergman The Seventh Seal (1956). În filmul suedezului un cavaler cruciat provoacă moartea la un joc de şah pentru a câştiga timp. Woody Allen duce totul în derizoriu înlocuind şahul cu jocul de cărţi. În viziunea lui Allen moartea este un funcţionar conştiincios, aflat în delegaţie cu sarcini de serviciu precise, înscrise într-un document oficial. Aceasta cade în capcana abilului om de afaceri Nat Ackerman şi pierde la cărţi dreptul de a-i lua viaţa.
Allen a scris The Floating Light Bulb în 1981 pentru Vivian Beaumont Theater în perioada când făcea parte din consiliul consultativ al companiei teatrale, alături de Edward Albee şi Liviu Ciulei.
Piesa cvasi-autobiografică conţine două dintre temele preferate de autor: familia evreiască şi magia – „Becul plutitor” este numele unui număr de magie în vogă la începutul secolului XX. Urmărind structura Menajeriei de sticlă, Allen construieşte ocomedy drama inspirată de propriile experienţe din copilăria petrecută în Brooklin în această poveste a unei familii de emigranţi săraci pentru care visul american rămâne o iluzie. Paul, fiul timid, dominat de mama autoritară, este corespondentul Laurei din piesa lui Tennessee Williams. Trucul becului plutitor, alternativă la realitatea sumbră, înlocuieşte aici colecţia de piese din sticlă.
Central Park West, Riverside Drive şi Old Saybrook au fost publicate în volumul The One-Act Plays în anul 2003. Ultimele două sunt jucate în tandem sub titlul Writer’s Block (Blocaj). Piesele au în comun titluri care poartă numele unor zone exclusiviste din Manhattan şi Connecticut şi personaje aparţinând castei upper middle class newyorkeze, chinuite de lipsa inspiraţiei şi alcătuind cupluri aflate în criză.
Central Park West (1995), episod al spectacolului Death Defying Acts, este o ironie la adresa newyorkezilor bogaţi şi a dependenţei acestora de psihoterapie şi de shopping. Scena este dominată de la prima până la ultima replică de psihoterapeutul Phyllis, pivotul acţiunii şi rolul feminin cel mai ofertant din teatrul lui Allen. Phyllis foloseşte frazele ca pe nişte arme, provocând daune considerabile, astfel încât un pistol se dovedeşte inofensiv în comparaţie cu atacurile verbale ale acesteia.
Riverside Drive (2003) este învăluită în ceaţă la propriu şi la figurat. Scena are loc pe malul râului Hudson, într-o zi cenuşie şi rece, iar personajele sunt captive în situaţii neclare. Jim Swain, un scenarist care a avut cândva succes, trece printr-un blocaj al inspiraţiei şi încearcă să pună capăt unei relaţii extraconjugale. În aşteptarea amantei, căutând o formulă potrivită de despărţire, Jim se confruntă cu demonul său interior, care ia înfăţişarea unui homeless schizofrenic, cu un nume definitoriu: Fred Savage (sălbatic). Allen îi oferă publicului posibilitatea să privească piesa dintr-o altă perspectivă. Este posibil ca Savage să fie un vagabond real, un om educat, fost copywriter, care a pierdut totul din cauza bolii. Finalul rămâne la alegerea spectatorului: piesa poate să fie o comedie neagră – reluare a soluţiei din filmul Crimes and Missdemeanors – sau o incursiune în subconştientul lui Jim.
Piesa Old Saybrook (2003) începe ca o comedie de moravuri inspirată de mediul burghez din Connecticut, cu aluzii amuzante la dramaturgia rusă, însă se transformă pe parcurs într-o farsă absurdă, care anulează situaţia iniţială. Două cupluri de newyorkezi aflaţi într-o casă de vacanţă primesc vizita foştilor proprietari, un cuplu de nostalgici care dorește să revadă locuinţa. Primul punct de referință este descoperirea unei uşi secrete, urmată de mărturisirile incomode ale celor şase. Al doilea este apariţia lui Max, proprietarul real al casei, un autor dramatic care suferă un blocaj artistic. Părăsit de inspirație, acesta a lăsat o piesă neterminată, iar personajele abandonate l-au sechestrat în mansardă, obligându-l să le continue povestea.
Evadarea personajelor din ficţiune este tema filmului The Purple Rose of Cairo (1985) şi a povestirii The Kugelmass Episode. A Second Hand Memory, singura dramă din teatrul lui Allen, nu beneficiază de umorul dulce-amar din Becul plutitor. A fost pusă în scenă în 2004, dar dezavuată de criticii americani, care i-au reproşat dramaturgului reluarea subiectelor din filmele Hannah and Her Sisters (1986) şi Husbands and Wives (1992), fără să aducă ceva nou. Farsa Honeymoon Motel (2011), parte a spectacolului Relatively Speaking, reia tema adulterului consumat în cercul prietenilor şi rudelor prin alianţă. Nu lipsesc glumele despre psihanaliză – marcă inconfundabilă a umorului allenian.
Rabinul: Recunosc. Freud a fost un geniu. Cine altcineva ar fi putut să inventeze ora de cincizeci de minute (Allen, Woody, Without Feathers, Ballantine Books, 1985, p. 106)?
Dramaturgul Woody Allen este o surpriză plăcută pentru public. Avându-şi originile în cluburile de stand up comedy, umorul lui este potrivit mai degrabă pentru spectacolullive, însă autorul a acceptat provocarea filmului şi a fost cucerit de posibilităţile tehnice oferite de acesta. Indiferent de mediul ales pentru a da viaţă personajelor sale, Allen rămâne un inegalabil creator de dialoguri comice, care le oferă spectatorilor acelaşi umor inteligent şi tăios.
Woody Allen abordează cu fermecătoare nonşalanţă teme despre care nu s-ar încumeta să vorbească nici un alt scriitor de comedii, ignorând regulile şi amuzându-şi publicul cu subiecte de thriller. Autorul însuşi vorbeşte despre amestecul de comedie şi tragedie din care rezultă brandul său de umor neconvenţional: „Cu asta mă tot joc de ceva vreme, încerc să realizez comedii care să aibă o dimensiune serioasă sau tragică. Şi asta nu-i uşor. [...] e foarte dificil să găseşti echilibrul într-o poveste în aşa fel încât să fie amuzantă şi totodată tragică sau patetică” (Bjorkman, Stig, Woody Allen on Woody Allen, Faber and Faber, London, 2004, p. 235).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu