Adenium Start 2016: lista finaliștilor

La începutul acestui an Adenium a lansat cea de-a IV-a ediție a Concursului de Debut „Adenium Start”, pentru următoarele genuri literare: poezie, proză, literatură pentru copii. Pentru fiecare gen din concurs, vor fi declarate câștigătoare, la începutul lunii octombrie, volumele care vor obține cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriului, iar editarea lor va începe imediat după anunțarea învingătorilor. Juriul va fi format din: Gabriel Cheșcu (redactor-șef al Editurii Adenium, președintele juriului), Adriana Nazarciuc (director general Adenium – literatură pentru copii), Bogdan Crețu (proză, poezie) și Radu Vancu (proză, poezie). Adenium le mulțumește tuturor celor care au răspuns provocării lansate și care au trimis manuscrise. Lista manuscriselor finaliste este următoarea: Secțiunea Proză: „I have to be cruel…”, „Who was born in a house full of pain”, „Moștenirea babei Stoltz”. Secțiunea Poezie: „Scânteile riscă și uneori reușesc”, „Mă simt ca și cum am fi cu toții insule…”, „Din tot ce scriu…”. Secțiunea Literatură pentru copii: „A fost odată”, „Povești firoscoase…”. Scopul acestui concurs este să descopere și să promoveze autori valoroși, care încă nu au publicat în volum, oferindu-le posibilitatea să debuteze și sprijinul integral în procesul de promovare. Volumele premiate vor fi lansate la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, care se va desfășura în toamnă, la București, iar autorii câștigători vor primi câte 50 de exemplare din cărțile lor pentru propria activitate de promovare. Ca rezultat al primelor trei ediții ale Concursului de Debut, Editura Adenium a publicat zece volume de proză, poezie și literatură pentru copii: Laptele negru al mamei, autor Cosmin Leucuța, Varză, autor Beatris Serediuc, Maldororiana, autor Ana Ionesei, Desant, e-xilul colecționarei de fluturi, autor Adriana Noxi Rotaru, De unde stau eu pot vedea cerul, autor Ioana Duță, Flăcări, foc, arderi interioare în raportul verbal-vizual, autor Simona Ardelean, Funeral of Hearts, autor Edith Negulici, Secretul fetei frumoase, autor Dorina-Grațiela Aolăriți, Vrum-vrum, autor Cristina Frîncu. www.adenium.ro

„Privesc Timpul ca pe un un alter-ego, un Timp de netrăit în absența celor pe care îi prețuiești”. Interviu cu Daniel Șandru

„Privesc Timpul ca pe un un alter-ego, un Timp de netrăit în absența celor pe care îi prețuiești” * dialog cu prof. univ. dr Daniel Șandru, președintele juriului campaniei „Oamenii Timpului”

O întâlnire cu președintele unui juriu, mai ales al unei campanii de anvergură așa cum este „Oamenii Timpului”, te poate duce cu gândul la o discuție purtată pe un ton distant, ce poate semăna mai mult cu o prezentare a unui regulament, a criteriilor în baza cărora vor fi acordate premiile și mai puțin la un dialog relaxat, așa cum a fost cu prof. univ. dr. Daniel Șandru. Ca președinte al juriului campaniei „Oamenii Timpului”, ne-a explicat, pe un ton prietenos, cum a început totul și unde se dorește să se ajungă. Am creionat împreună un tablou la care vor fi adăugate tușe la fiecare ediție a proiectului, ajuns la a treia prezență pe o scenă deschisă la Iași, extinsă apoi la nivel național și peste graniță, în Republica Moldova și Ucraina. - Ați fost președinte al juriului încă de la prima ediție a campaniei „Oamenii Timpului”. Ce v-a determinat să lansați un astfel de proiect? - Trebuie să mărturisesc că ideea i-a aparținut colegei mele Adriana Nazarciuc, care este președintele Asociației Revistei „Timpul”, imediat ce am preluat coordonarea acestei prestigioase publicaţii (care în 2016 împlinește 140 de ani de la lansare – n.a), în ianuarie 2014. Ideea a apărut după câteva numere ale publicației pe care le-am realizat împreună și pe care le-am coordonat. Venise momentul ca „Timpul” să poată fi cunoscută mai mult decât ceea ce înseamnă publicistică în zona culturală contemporană, o impunea și tradiţia istorică. Doamna Adriana Nazarciuc a găsit de cuviinţă că ar trebui să organizăm un eveniment mai mare. Anterior au existat premiile Revistei „Timpul”, un eveniment local, dar noi ne-am dorit să fie de anvergură. Aşa a apărut această idee de competiție a valorilor care ar fi trebuit să fie jurizată cumva din afara Iașului. Fie că vorbim despre spațiul cultural sau academic ori mai mult despre cel politic, există această obișnuință ca oamenii să se premieze între ei, să se omagieze între ei și ne-am zis că nu vrem să facem un astfel de traseu competițional între valori, ci ar trebui să fie creditate și prin anvergura unui juriu național. - Mulți se întreabă de ce este nevoie de un astfel de demers. - Eu cred că trebuie, în primul rând, să ne reconsiderăm valorile în toate domeniile de excelență – cum sunt la noi cele 10 în care acordăm premii – literatură, arte, educație și cercetare, memorie și istorie, jurnalism, societate civilă, tinere valori, diplomaţie publică, sănătate și antreprenoriat, considerându-le ca fiind piloni fundamentali ai oricărei comunități. Am considerat că ar trebui să redimensionăm cumva spațiul axiologic românesc câtă vreme acești 26 de ani de tranziție sunt precedați, după cum bine știm, de mai bine de 45 de ani de totalitarism. Spațiul valoric a fost foarte bulversat, a fost cumva cu susul în jos dacă ar fi să invoc o sintagmă folosită de Hegel. Am crezut și credem că este momentul, mai cu seamă pentru că ne aflăm în preajma împlinirii a 100 de ani de la formarea statului român modern, apariției unui demers care să implice, pe de o parte, așa cum spune și sloganul campaniei, preluarea trecutului, premierea prezentului și pregătirea viitorului. În spate există o simbolistică întreagă legată de publicație, de Revista „Timpul”, care ne-a determinat să plasăm în prezent valori care recuperează trecutul, dar care pregătesc într-un fel și viitorul. - Cine poate fi un „om al timpului”? - Oricine îndeplinește criteriile de excelență anunțate de juriu. Scopul acestei campanii este să descoperim oameni de valoare în comunitățile în care activează, care fac ca lucrurile să meargă înainte, în cele zece domenii amintite. Asta nu înseamnă că ignorăm proiectele care au o anvergură mult mai mare decât o permite spațiul prezentului pentru că, pe lângă cei zece premii la cele zece categorii, în fiecare an am acordat și vom oferi în continuare premii speciale. Anul trecut, la împlinirea a 20 de ani de la fondarea editurii Polirom, una dintre cele mai importante din țară și pe care o avem la Iași, din fericire, am acordat un astfel de premiu special. Avem în vedere atât proiecte, cât și personalități și credem că această competiție, extinsă la nivel național, va putea creiona repere pentru societatea romînească. Inițial, campania a avut o dimensiune locală, apoi regională, și credem că va putea creiona repere pentru societatea românească. - Mi-ați anticipat întrebarea. Cum ați reușit să o extindeți la nivel național și peste granița țării? Campania „Oamenii Timpului” a ajuns deja în Republica Moldova și Ucraina. - Au fost foarte multe discuții, iar creativitatea colegilor care au lucrat în acest proiect sau care îl susțin și-a spus cuvântul. Totul a vizat modalitatea de organizare, în principal. Este teribil de dificil, multă muncă și nu aș vrea să creadă cineva că sunt foarte mulți oameni implicați. Avem alături redacția Revistei „Timpul” și colaboratorii ei, editura Adenium, care ne sprijină, voluntarii care au venit alături de noi în fiecare an. Munca de organizare a presupus stabilirea unui regulament, componența juriului, ceea ce împlică lucrul în spatele scenei, configurarea unei strategii. Nu mai puțin important este procesul de fundraising pentru că este nevoie de finanțare pentru ca un astfel de demers să existe. Toată această muncă de organizare s-a văzut pusă în situația de a se adapta evoluției proiectului. Inițial a avut o dimensiune locală, la ediția din 2014, și ne gândeam ca în fiecare an să mergem pe câte o regiune istorică pentru ca în 2018, la centenar, să ajungem în toată țara. Lucrurile nu au stat așa, iar timpul nu a mai avut răbdare. Anul trecut, ediția s-a extins în cele șase județe ale Regiunii de Nord-Est, la Chișinău și Cernăuți, pentru ca în acest an să ajungă la nivel național. A apărut apoi această idee ca în campanie să existe opt centre de monitorizare, coordonate de opt manageri locali, care să filtreze, într-o primă instanță, propunerile, să le documenteze și să contribuie în acest mod la un proces de jurizare mai riguros astfel încât nominalizații și, la final, premianții să fie pe deplin legitimi. - Cum au evoluat nominalizările de-a lungul celor două ediții? - Cred că din punctde vedere axiologic al valorii lucrurile sunt foarte clare - au câștigat cei mai buni dintre cei înscriși în cursă. În primul an, redacția Revistei „Timpul” a făcut nominalizările la cele zece categorii, din care ulterior juriul i-a ales pe finaliști. Am schimbat perspectiva în 2015, când am lansat și platforma www.oameniitimpului.ro pentru ca publicul din cele șase județe ale Regiunii de Nord-Est, din Chișinău și Republica Moldova să poate propune candidaturi. În acest context nu a mai fost o simplă etapă de jurizare, așa cum se întâmplase într-un an anterior, când juriul a trebuit să aleagă premianții dintre cei nominalizați, desigur în baza unor dosare documentate, ci au fost două etape – o fază de prejurizare, în care în baza propunerilor, 800 câte au fost anul trecut, au rămas în cursă nominalizații, urmând iar în faza finală, când juriul s-a întâlnit la Iași în ședință comună, cu o zi înainte Galei, dintre cei rămași în cursă, 80 câți au fost anul trecut, să fie extrași premianții. - Cum vă descurcați cu atâtea candidaturi? - E copleșitor, pe de o parte, pentru că anul trecut au fost foarte multe propuneri, dar pe de altă parte este și îmbucurător când vezi, de la un an la altul, că societatea românească, în pofida tuturor etichetelor care i s-au pus de-a lungul timpului și mai ales în ultimul sfert de veac, chiar produce valori. Există o calibrare care aduce în atenție excelența în toate domeniile vieții sociale. - Este important să vorbim cât mai mult despre aceste lucruri fiindcă altfel comunitatea nu le-ar cunoaște. Sunt oameni cu realizări, dar sunt acoperiți de o perdea fină de mister fie că vor, fie că nu vor, iar noi nu am ajuns până la ei. - Tocmai asta ne-am propus noi, să-i aducem în scenă pe oamenii care, de regulă, stau deoparte dar care oferă valoare și care contribuie la mersul înainte al fiecărei comunități,de la medici până la tineri antreprenori, de la tineri scriitori până la tinere valori, de la jurnaliști, până la oameni care mergând în spațiul public, național și internațional, fac exercițiul de diplomație publică pentru România și pentru comunitatea din care provin. - Ați cunoscut persoane care nu au fost nominalizate, dar ar fi meritat să fie premiate? - Evident că sunt, nu ne putem aroga ideea că am descoperit deja tot ce ce putea în oricare dintre domenii în toți acești doi ani. În mod evident nu este așa și din acest motiv publicul trebuie implicat foarte mult pentru că nu avem noi, cei de la Iași, cum să știm care sunt valorile de la Craiova sau de la Suceava, Baia Mare sau Cluj. Atunci am apelat la sprijinul colegilor noștri care au devenit manageri zonali, oameni implicați în comunitățile lor. Cred că putem indica la acest moment două profile ale acestor manageri zonali - pe de o parte sunt jurnaliști, pe de altă parte sunt tineri universitari, cu o bună scanare a spațiului comunității. Ei știu cel mai bine și au și rolul de a impulsiona publicul din acele comunități pentru a face propuneri, ulterior noi urmând să le documentăm şi, în funcție de criteriile regulamentului, să le prezentăm juriului național. - Vorbim în acest proiect despre Valoare și Sens. Ce este, din punctul dvs de vedere, Valoarea? - Voltaire spunea, la un moment dat, că «Este important să-ți cultivi singur grădina». Este o metaforă aici, iar sensul pe care eu îl extrag este de a-ți face bine treaba ca membru al comunității, al familiei, de ce nu, mai cu seamă în zona profesională. - Doar pentru comunitate, pentru noi, ca indivizi, nu? - Sigur că există o formă de îmbogățire în contextul în care știi că poți oferi mai mult, fie că vorbim de comunitate, de familie, de mediul profesional în care activezi. Este o formă de îmbogățire care se revarsă și asupra ta. Nu cred că există profesionist care să nu se bucure de rezultatele muncii sale, dar ceea ce face din valoare o posibilitate de a te raporta și la ceilalți e faptul că oferi de la tine celor din jur. Este un joc dialectic foarte important – în măsura în care suntem piese din comunitatea din care provenim, o comunitate care ne inculcă din faza de socializare primară până în cea de socializare matură valorile în care credem, anumite credințe, o anumită perspectivă asupra vieții, avem și noi datoria de a oferi comunității valorile în care credem și rezultatele noastre profesionale. - Practic este vorba despre un echilibru între a oferi și a primi. - Da și îmi amintesc de numele cărții unui sociolog, Marcel Mauss, «Eseu de dar». El spunea, și antropologic făcând această analiză, că există o permanentă permutare între cel care oferă și cel care la rândul său poate oferi astfel încât în acest mod se poate construi lumea. Or, acești oameni, aceste personalități pe care încercăm să le descoperim merită cu prisosință reverența noastră câtă vreme oferă comunității aceste valori despre care discutăm. - Nu pot să evit și gândul despre non-valoare. E clar că nu putem face să dispară, dar cum am putea-o limita, izola? - Ca multe fenomene care țin de social, există în diferite grade mai mari sau mai mici și aici intervine diferența dintre spațiile sociale. Există și lucruri care nu se înscriu în aria valorilor. Nu putem spera la o eliminare totală a non-valorii. Nu cred că ar trebui ignorată, dar nici să ocupe prime time. Cred că mai curând este important să evidențiem lucrurile bune. Până la urmă, și în acest exercițiu de ierarhizare, de departajare a valorilor de non-valori intervine, până la urmă, și fondul nostru subiectiv. Depinde de noi înșine cum ne plasăm – ne asumăm, așa cum încercăm s-o facem noi, cei care organizam campania „Oamenii Timpului”, să ne orientăm exclusiv pe evidențierea valorii. - Spuneați cândva că sunteți un comentator al realității moderne. Ce vă place și ce nu vă place la realitatea de acum? - Sunt foarte multe lucruri care nu îmi plac în societatea românească. Atunci când afirmam acest lucru, că sunt un comentator și că încerc, cu onestitate intelectuală, să mă îndrept spre analiza realității eram ceva mai tânăr și cred ceva mai revoltat. Între timp, mărturisesc că în plan subiectiv lucrurile s-au mai așezat, dar asta nu înseamnă că nu mă irită sau nu mă revoltă în continuare unele lucruri, însă încerc să înțeleg de ce se întâmplă așa. De o bună bucată de vreme pot să-mi dau seama că dacă în urmă cu zece ani spuneam că tot ceea ce se întâmplă rău astăzi în societatea românească este cauzat de perioada totalitară, mi-am dat seama că mă înșel. Citind memorii, jurnale, cărți de referință istorice cu referire la ceea ce a fost în ante-comunism îmi dau seama că răul exisa în societatea românească cu mult timp înainte de apariția comunismului. Acest tip de regim totalitar a venit pe un teren gata pregătit. - Nimic nu este întâmplător. - Da și să nu uităm că înainte de comunism au existat în România cel puțin trei regimuri măcar autoritare - cel al regelui Carol al II-lea, instaurat prin modificarea Constituției și scoaterea în afară a partidelor politice și existența unui singur partid, pe model fascist, statul național legionar, care a produs o catastrofă la nivel simbolic și politic în România interbelică, și nu mai puțin dictatura mareșalului Antonescu. Mai devreme, în secolul al XIX-lea vom vedea că tarele societății pe care le regăsim și astăzi erau prezente într-un stadiu germinal. - Astăzi altfel prezente. - Vorbim și de un altfel de societate, una tehnologică. Mediul comunicațional este infinit mai dezvoltat, dar anumite lucruri, cum ar fi, spre exemplu, maniheismul social există. Era și în spațiul românesc, cel puțin din a doua jumătate a secolului XIX, funcționa la fel și atunci ca și astăzi – există cei buni și cei care se află întotdeauna împotrivă sunt cei răi. Acest maniheism nu produce decât o scindare în societatea românească și plecând de aici, ca să mă întorc la filozofia proiectului „Oamenii Timpului”, ideea nu este să scindăm, ci să unim. - Așa ajungem la ideea de Model. Se vorbește tot mai mult despre lipsa de modele. Credeți că este adevărată? - Societatea românească a fost cu adevărat bulversată după ceea ce s-a întâmplat în 1989 și era cumva firesc ca lucrurile să se așeze într-un ritm mai lent sau mai rapid. Din punct de vedere strict social vorbind, da, lucrurile pot fi văzute în acest fel și cred că au evoluat și cine spune că era mai bine înainte greșește. De obicei, oamenii trecuți de o anumită vârstă spun asta ca un fel de compensare, un fel de nostalgie după tinerețe. Și noi vom fi nostalgici după tinerețea noastră. Pe lângă asta, mulți invocă și unele beneficii materiale pe care le-au pierdut în «capitalismul sălbatic» de după 1989. A fost și o bulversare axiologică – s-au amestecat valorile. În 1990, apoi imediat după, cine nu dădea din coate rămânea în afara jocului și chiar așa s-a întâmplat pentru mulți. Și totuși, anumite modele au existat și s-au coagulat în timp. Problema este una care ține în primul rând de educație și nu aș arăta direct spre școală, ci mai întâi spre familie. Valorile fundamentale sunt inculcate unui individ în familie, pornind de la cele religioase și până la cele comunitare, de la simplul fapt de a învăța să dai «Buna ziua» până la a spune «Mulțumesc», de a adopta o anumită conduită până la a avea anumite preferințe în zona culturală. Nu degeaba se vorbeşte în limbaj popular despre cei 7 ani de acasă, care sunt foarte ușor de determinat sociologic pentru că arată socializarea primară, în care se formează nucleul fundamental a ceea ce va deveni individul ca membru al comunității. - Acesta este un prim palier. - Ulterior intervin și altele, cum ar fi școala. Chiar și în școală lucrurile au fost alterate. Gândiți-vă numai la câte reforme au fost în ultimii 26 de ani, luate de la capăt. Am fost cumva între mitul Anei lui Manole și mitul lui Sisif. Sigur că, vorba lui Camus, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit că tot duce o piatră pe vârful muntelui și aceasta prăbușindu-se, însă lucrurile acestea au alterat profund mecanismul de funcționare nu doar al sistemului educațional, ci și al valorilor românești. Eu nu îmi pot imagina cum, spre exemplu, unii colegi de-ai mei care aveau note mediocre în facultate au ajuns profesori la catedre din licee. S-ar putea să aibă har didactic, dar cunoștințele alterează comportamentul lor pedagogic. Atunci vedem cum în cei 26 de ani s-au succedat multe astfel de generații, iar astăzi constatăm că lucrurile sunt teribil de alterate de la limbajul care este folosit în școli, de la modul în care vorbim limba română, și până la tipurile de atitudini și de comportament. - Ce este de făcut? - Cred că, și aici spun ca profesor, avem o responsabilitate extraordinară noi, cei de la catedră. Problema este că în mediul academic, fie că vorbim despre cel de stat ori cel privat, vin cumva oameni deja formați. La 19-20 de ani există deja o cristalizare a comportamentului, a atitudinilor, a ceea ce își doresc să facă în viață. E mult mai dificil, dar nu imposibil, să-i reformatăm acolo unde constatăm că există deficiențe sau probleme. Am o admirație foarte mare față de educatori și învățători. Ei pun bazele a ceea ce vor deveni tinerii. - Am vorbit de model la general, ca o definiție. Aș trece în plan personal și v-aș întreba dacă ați avut modele în viață. - Da, ca oricare dintre noi. Am avut și modele pe care le-am întâlnit în cărți, dar și modele pe plan familial. Unul mi-a fost dat de către părinți, apoi bunica mea dinspre tată. A fost un model de devoțiune și rezistență în fața unor vicisitudini ale istoriei, a fost prizonieră după terminarea celui de-al doilea război mondial. Am și scris despre povestea ei. Am avut modele printre profesori și, nu mai puțin, între colegii mei. - Aveți un CV impresionant. Ați fost considerat un model? Pentru cine ați dori să fiți? - În primul rând pentru copiii mei. Asta m-ar bucura pe deplin. CV-ul s-a construit de la sine, sunt lucruri pe care le-am făcut în timp. Dincolo de munca efectivă pe care am întreprins-o e meritul cadrului în care m-am aflat. În aceeași măsură e meritul studenților mei, al colegilor și nu mă refer la cei din universtate, ci și la cei pe care i-am întâlnit în variatele contexte sociale în care m-am aflat. Tot timpul m-am bucurat că am avut de la cine învăța. Noica spunea că o școală în care profesorul nu învață de la elevi nu poate fi numită școală. Poate și firea mea curioasă sau tendințele permanente de perfecționism, o autocritică pe care o port cu mine, dar și capacitatea de a autoironie pe care o am și teama de ridicol m-au determinat ca de la fiecare om cu care am intrat în contact și pe care l-am considerat că poate valoriza existențele din jurul său să iau câte ceva. Le datorez ceea ce sunt foarte multor oameni, plecând de la părinții mei, colegii și prietenii mei, nu mai puțin familia. Acel CV impresionat adus în discuție este unul colectiv, îmi place teribil tot ceea cefac în plan profesional. - Campania „Oamenii Timpului” este orientată și către tineri. Lor ar trebui să le vorbim mereu despre valoare. Ce vă place la Tinerii Timpului? Aveți și dvs un adolescent al Timpului. - Îmi place această efuziune pe care o regăsești în cazul copiilor, tinerilor. Este un entuziasm specific vârstei, care mă molipsește, mă face să revin la multe dintre proiectele pe care imaginativ le-am avut când aveam vârstele lor. De altfel, am și scris o carte de povești pentru copii, dedicată fiului meu, în care vorbesc, într-un joc al fantasticului și realului, despre copilăria lui. Scriind această carte am rememorat momentele copilăriei sale și practic m-am reîntors la propria mea copilărie. A existat mereu această contagiune în apropierea tinerilor, altfel nu aș fi profesor. Mă bucur de fiecare dată când un tânăr își dorește să se implice într-un proiect, mă consultă în diverse probleme. Este important ca tinerii să fie canalizați, nu în sensul unei manipulări pedagogice, ci în sensul de jaloane și de posibilitatea de alege. - Cum îi ajută pe tineri un proiect precum „Oamenii Timpului”? - Vorbim despre două paliere - în primul rând de cel al implicării organizaționale. Încă de la prima ediție am avut bucuria să lucrăm cu Asociația Studenților Jurnaliști, care formează o echipă minunată. La cea de-a doua ediție am avut alături și liceeni, și studenți. Acesta ar fi un prim palier și vedem că le place proiectul, învață să valorizeze ceea ce noi încercăm să propunem în spațiul public. Pe de altă parte, avem și această secțiune Tinere Valori, pe care o jurizăm în cadrul campaniei și care ne-a făcut bucuria să aducem pe scena Teatrului Național din Iași adolescenți care cu siguranță vor avea o carieră de succes. E o bucurie să poți lucra cu tinerii, să poți intra în contact cu ei, să cunoști noi valori pe care societatea le readuce pe scenă. Există speranță și acest lucru este foarte bun. - Îmbucurătoare este și perspectiva. Acum cunoști un copil, care va deveni un tânăr, apoi un adult de valoare. Timpul nu stă pe loc - M-aș bucura ca peste 20 de ani, să zicem, campania să fie consolidată și să existe o comunitate de prestigiu „Oamenii Timpului”. Vorbesc despre tineri care intră astăzi intră în competiție, câștigă premiul, iar peste mai mulți ani vor deveni nume consacrate ale culturii roâmești. - Vorbind de poveste, dacă timpul s-ar schimba într-un personaj, cum vi l-ați imagina? - Citesc în aceste zile un jurnal absolut tulburăr, al teoreticianului literar și scriitor Matei Călinescu. Este un jurnal copleșitor pentru că îți aduce în față stările, momentele, gândurile, raportate la timp ale unui om care știe că în curând va muri. În 2007 a fost diagnosticat cu o boală în fază terminală, iar scrierile sale sunt realmente covârșitoare. Cred că timpul nostru, «timpul ce ni s-a dat», ca să citez titlul unui volum al Anei Bentoniu, poate reprezenta un alter-ego al nostru, în funcție de cum îl trăim. Este timpul care, dincolo de dimensiunile temporale, trecut-prezent-viitor, îți poate arăta, dacă ai onestitatea necesară să te privești în oglindă, lucrurile care te-au marcat, pe care le-ai făcut greșit, și mergând pe ideea că este important să încercăm să înlăturăm erorile, să proiectăm faptele astfel încât acestea să nu se mai repete. Îl văd ca pe un alter-ego, ca pe un timp pe care îl pot trăi într-o manieră intimă, privată, și despre care cred că este de netrăit în absența celorlați pe care îi iubești, la care te raportezi, în care ai încredere, în care investești suflet, ceilalți care te ajută să-ți împlinești visele. Interviu realizat de Maria Poinescu

Daniel Șandru, editorial în ultimul număr al TIMPULUI: Iașul istoric și cultural ca preambul al Centenarului

Discuțiile legate de apropiata sărbătorire a României Centenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preocupe, cred, cel puțin reprezentanții – deopotrivă administrativi, academici și intelectuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici s-a dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compensație” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcția României moderne. Desigur că, pe această temă, există lucrări academice prestigioase, după cum există eforturi instituționale de întreținere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate într-o zonă de nișă. Să ne-nțelegem: nu sunt adeptul festivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spațiu public în care politicienii sunt obișnuiți să transforme orice rememorare istorică sau culturală într-un exercițiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel național, evenimentele organizate cu prilejul sărbătoririi Centenarului nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, niscaiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restaurarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgență. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflectăm cu atenție la prezent și mai cu seamă la viitor. Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în procesul de construcție a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 2016-2018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari. Nu discursul naționalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să ocupe aici podiumul, ci reflecția sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecția pragmatică a viitorului, astfel încât, ca și în urmă cu aproape 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și generator al unui proiect de țară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fundamental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiți ca, atunci când apar referințe la acest statut, să-l înțelegem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a renașterii speranței. E cazul așadar ca Iașul să-și asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor împlini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autoritățile statului român s-au mutat aici, dată fiind ocuparea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știința mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înțeleg, nimeni nu s-a arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcționat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituțiile fundamentale ale statului român.

Introducere în lumea minunată a seriei de cărți O inimă de Broscuță

Emanuel Copilaș: Mai există o dimensiune religioasă a proiectului european?

Iulia Badea Guéritée, Alexandu Ojică (coord.), Dialogul religiilor în Europa unită, Iași, Adenium, 2015 Lucrarea coordonată de către Iulia Badea Guéritée și Alexandu Ojică are la bază o temă milenară, fără doar și poate: în sensul cel mai general al termenilor, este vorba despre relațiile dintre religie și societate în Europa. Numeroșii colaboratori –Horia Roman Patapievici, Vasile Boari, Lucian Dîrdală, Constantin Necula, Craig Willy, Constantin Sturzu, Phillipe Perchoc, László Tökés, Bogdan Tătaru-Cazaban, Iulian Nistea, Simeon Mureșan, Raymond Clarinard, Cristian Unteanu, Sorin Șelaru, Anca Manolescu, Denis Müller, Madeea Axinciuc, Vasile Sebastian Dâncu, Michael Shafir, Eugen Tănăsescu, Valeriu Ghilețchi, Lluis, Alemany Giner, Jean-Luc Mouton, Refi Ergun, Marc Antoine Costa de Beauregard, Viorel Ioniță, Victor Opaschi, Constantin Pătuleanu, Radu Carp, Mirel Bănică, Mihail Neamțu, Radu Magdin, Mihai Mădălin Parfeni, Andrei Pleșu, Theodor Baconschi, Nathalie de Senneville-Leenhardt, Oleg Serebrian, Cristina Hermeziu, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Iuliana Alexa – mulți dintre aceștia consacrați deja în spațiul public, formulează, într-o lucrare foarte eclectică din punct de vedere științific, puncte de vedere și concluzii referitoare la modalitățile în care religia continuă să influențeze sau nu proiectul european contemporan. Dincolo de extrema diversitate a subiectelor, inevitabilă atunci când se are în vedere o temă atât de generoasă, mi-a reținut atenția ceea ce s-ar putea numi expansiunea conștiinței sociale a religiosului în spațiul comunitar. Astfel, Raymond Clarinard critică extrem de vehement Europa contemporană, pe care o consideră „o bișniță între bancheri și finanțe” sau o „curte de școală cacofonică în care pretinșii fruntași și-au însușit dreptul de a-i pedepsi pe presupușii codași”, în timp ce Sorin Șelaru observă contradicția care își face deseori loc, la nivelul Uniunii Europene, între interesele economice și cele sociale, generale, ultimele promovate prin însăși misiunea universală a bisericii creștine (p. 111, 144). O Europă în care se regăsesc și sunt reprezentați tot mai puțini dintre cetățenii săi devine progresiv o Europă autoritar neoliberală care, dublată de procesul de secularizare, se transformă într-un proiect lipsit de suflet. Ori, tocmai asupra acestui îngrijorător deznodământ atrag atenția autorii în lucrarea de față, din perspective cum nu se poate mai diferite. Dar ce presupune, în cele din urmă, respiritualizarea Europei și recâștigarea sufletului acesteia? A existat el vreodată, în cadrul unei mitice vârste de aur, sau este în curs de configurare? Iată întrebări ale căror răspunsuri, departe de a fi definitive, trasează miza dezbaterilor contemporane despre religie. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger au observat, acum mai bine de un deceniu, că atât religia, cât și politica seculară de inspirație iluministă, pot dezvolta, prin eliminarea referințelor exterioare, diferite tipuri de „patologii”. În absența unui dialog sincer și constructiv între cele două părți, religia se transformă în dogmatism autoritar, iar democrația politică în diferite variante de totalitarism. Cum rămâne însă cu sufletul european? Cei mai mulți dintre colaboratorii volumului par să subscrie la ideea că religiozitatea Europei, cel puțin pe coordonate creștine, ține de domeniul trecutului. Prezentul ar avea ca obiective temperarea procesului secularizator și, la fel de important, oferirea unui răspuns pe măsură provocărilor pe care le-ar ridica religia islamică, a cărei vitalitate, spre deosebire de creștinism, este departe de a se fi diminuat. Dar poate că viitorul religiei ține mai puțin de păstrarea acesteia în niște cadre discursive premoderne de cele mai multe ori, cât de reactulizarea ei pe coordonatele prezentului. Iar asta se poate face fără a abandona misiunea universală religiei, fără retragerea ei într-un paseism lipsit de perspectivă sau, așa cum s-a întâmplat în cazul ortodoxiei est-europene, în naționalisme virulente. Religia autentică nu este posibilă decât în interiorul unei comunități. Iar cu cât respectiva comunitate devine mai liberă, mai incluzivă, mai tolerantă, mai dedicată binelui comun, fără a neglija componenta ireductibilă a acestuia, binele individual – cu atât este ea mai religioasă. Pentru Hegel, religiosul este ceva imanent, nu ceva metafizic, o posibilitate care ghidează libertatea luând forma necesității. Atunci când omul va înțelege că, la scara istoriei, el este, odată ce a experimentat cunoașterea, Dumnezeu, întreaga devenire însemnând astfel răscumpărarea păcatului originar prin și mai multă cunoaștere, proces care relevă practic natura divină a umanității per ansamblu – atunci religia va putea renunța în sfârșit la metafore, miracole și la exacerbarea sentimentalismului, devenind acel întreg rațional și în același timp spiritualizat care ne orientează, chiar dacă mai mult involuntar decât voluntar, existența. Dar atâta timp cât religia nu se disociază în mod hotărât de superstiții, de prejudecăți și de abordări punitive, ea nu va reuși să convingă, nu va fi niciodată pe deplin interiorizată și va rămâne, așa cum plastic se exprima Hegel în ale sale prelegeri filozofice, „prizoniera finitului”, a intelectului imersat definitiv în orizontul vieții de zi cu zi, neatins de infinitatea emancipatorie a rațiunii. Pentru a fi cu adevărat religios, omul nu trebuie să urmeze ritualuri complicate sau să cultive mefiența față de comunități diferite, cu forme de spiritualitate proprii, ci doar să conștientizeze, împreună cu ceilalți, propria infinitate în cadrul unei lumi care a încetat astfel să îi mai fie străină, exterioară. Numai că această luare în posesie a lumii de către om este la rândul său infinită.

Democrație și cultură politică. O relație problematică

Vasile Brașovanu, Calitatea democrației și cultura politică în România, Iași, Adenium, 2015 Cronică de Emanuel Copilaș Lucrarea tânărului cercetător Vasile Brașovanu nu își propune o amplă analiză științifică a legăturilor dintre democrație și cultură politică, ci doar o succintă trecere în revistă a complexității conceptuale și empirice a unei astfel de problematici ancorată, spre final, în contextul specificităților civice românești. Autorul începe prin identificare a trei modele de democrație clasice. Democrația directă, ateniană, care excludea majoritatea covârșitoare a populației, dar a cărei amintire simbolică a manifestat o puternică forță regenerativă, adaptându-se la contextele politice moderne, apoi democrația reprezentativă ca poliarhie, așa cum a fost teoretizată paradigma de către politologul Robert Dahl, adică un sistem politic bazat pe binomul contestare-participare unde drepturile cetățenilor de a lua parte în amblele tipuri de activități sunt cât mai puțin îngrădite și, în sfârșit, democrația consociațională a lui Arendt Lijphart, pentru care sistemele electorale plurale, nu cele majoritare, sunt cele mai în măsură să garanteze o cultură și un comportament politic unitar în cadrul unor societăți inevitabil și iremediabil diverse. O discutare mai detaliată a celor trei modele democratice ar fi fost de dorit, pe lângă includerea în cadrul demersului și a modelului clivajelor, propus de Martin Lipset și Stein Rokkan, a democrației distributive teoretizată de John Rawls sau a democrației radicale, așa cum apare ea la Jürgen Habermas sau la Ernesto Laclau. 254-493-calitatea-democratiei-si-cultura-politica-in-romaniaÎn ceea ce privește cultura politică, autorul preia modelul clasic al lui Gabriel Almond și Sidney Verba, care disting între o cultură politică de tip parohial, în care nu există nici informare, nici implicare civică, o cultură politică de tip dependent, în care informarea există, dar participarea cetățenească la deciziile colective este de cele mai multe ori pasivă, respectiv o cultură politică de tip participativ, unde cetățenii informați, alcătuind o veritabilă societate civilă, se informează și participă activ la procesul politic. Autorul nu uită să menționeze, pe urmele lui Sidney și Verba, că cele trei tipuri de cultură politică sunt mai degrabă tipuri ideale weberiene, ele coexistând, în diferite proporții, în cadrul fiecărei societăți în parte. Mai departe, autorul tratează subiecte ca socializarea politică, capitalul social, societatea civilă și cetățenia activă, inventariind interdependența complexă dintre aceste concepte și modalitățile prin intermediul cărora reușesc să articuleze sau nu comportamente politice specifice. Participarea politică este tratată în manieră preponderent individuală, ținând cont de „caracteristicile cetățenilor” și excluzând deliberat din ecuație contextul economic și social (p. 8). Problema este că un astfel de cetățean abstract, izolat în raport cu mediul în care s-a format, are destule șanse să devină un cetățean realmente „responsabil”, dar multe șanse să fie culpabilizat în manieră inadecvată pentru lipsa sa de cultură politică în momente cheie. Cultura politică nu poate fi însă arbitrar separată de contextul economic și social al cărui produs este, în definitiv: tratarea ei ca punct de reper absolut conduce aproape inevitabil la concluzii fragile și, în general, pesimiste. Chiar dacă analiza efectivă a culturii politice românești ocupă aproximativ un sfert din lucrare, aceasta este dublată în schimb de numeroase și utile date empirice. Bazându-se pe distincția operată de către Ronald Inglehart între valori materiale și postmateriale, autorul ajunge la concluzia că protestele politice din România contemporană sunt animate mai degrabă de valori materiale, reliefând absența unui nive de trai decent și eșecul ideologiei tranziției postcomuniste. Cele post-materiale, în primul rând ecologiste, devin la rândul lor, mai ales în ultimii ani, tot mai vizibile. Ținând cont de gradul ridicat de încredere pe care românii îl au în Biserică și Armată, autorul caracterizează cultura politică românească drept una parohială. Cred că avem de-a face însă mai degrabă cu o cultură politică dependentă, în care cetățenii nu sunt neapărat neinformați, ci doar relativ reticenți în a-și face cunoscute opiniile în spațiul public prin intermediul unor campanii de mobilizare sau a acțiunilor de protest, cultură politică în care au apărut în ultimii ani tot mai multe breșe participative. Viitorul civic al României nu este unul neapărat pesimist, întocmai ca viitorul intelectual și profesional al autorului care, ținând cont de vârsta pe care o are și de domeniul științific complex și solicitant în care se aventurează, oferă cititorilor o lucrare onestă, coerentă și promițătoare.

Vrei să fii student la medicină?

COMUNICAT DE PRESĂ

Reducere de 20% pentru orice volum „Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate”, comandat de pe site-ul Adenium în perioada 12-22 iulie

În perioada 12-22 iulie, Adenium te ajută să te pregătești pentru admiterea la facultate și oferă o reducere de 20% din prețul volumului Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate, apărut în colecția Discendo.

Scrisă de doi cunoscuți profesori ieșeni, Mircea Nedea și Nița Nedea, cartea constituie un instrument de lucru care facilitează interpretarea logică a fenomenelor și a noțiunilor din manualele alternative, structurarea și sistematizarea adecvată a acestora. Perfect pentru sistematizarea și recapitularea cunoștințelor, volumul este un ajutor important pentru cei care se pregătesc să susțină examenul de admitere la Facultatea de Medicină.

Pentru a putea comanda de pe site-ul Adenium va trebui să vă creați un cont, să puneți în coșul virtual cărțile care vă interesează și să finalizați comanda.

Promoția este valabilă doar în perioada 12-22 iulie și doar pentru comenzile de pe site-ul Adenium- www.adenium.ro.