| Intră acum în aventură și bucură-te de ce ți-am pregătit: 10 volume de excepție la preț de 5 |  |
| (Literatură) | |
| Intra pe pagina speciala de pe site-ul Adenium, dedicata Colectiei O inima de Broscuta, joaca-te si poti castiga o reducere de 50% din pretul celor 10 volume aparute pana acum. Fii parte din aventura unei povesti pentru toate varstele. | |
Povestea Colectiei O inima de Broscuta a inceput din dragoste pentru cei mici si pentru literatura. Odata ca niciodata, autorul, Gheorghe Virtosu, si-a dorit sa le deschida copiilor usa fermecata spre tainele lumii, sa le ofere parintilor si bunicilor bucuria de a le citi povesti cu adevarat minunate, care sa-i faca sa viseze frumos si sa prinda curajul de a-si indeplini aceste visuri. Cartile copilariei ne formeaza, devin parte din felul nostru de a fi, de a gandi si de a trai.
Incarcata de meditatii asupra rostului si momentelor-cheie ale vietii, cu personaje pe cat de jucause si dornice de a castiga simpatie, pe atat de animate de semnificatii si de responsabilitati spirituale, lumea O inima de Broscuta este lumea lui IMPREUNA. O inima de Broscuta este o serie de carti dominate de sensibilitate, de magie, de frumusete, pana in cele mai mici detalii. Povestea magica creionata de Gheorghe Virtosu este completata cu ilustratii originale si apare in conditii grafice de exceptie.
Intra pe site, joaca-te, intra in aventura alaturi de indragitele personaje ale colectiei si cele zece volume de exceptie ale seriei O inima de Broscuta pot fi ale tale la un pret redus cu 50%. Aventura continua! Intra in joc!
http://www.adenium.ro/o-inima-de-broscuta/
 | |
marți, 8 martie 2016
Intră acum în aventură și bucură-te de ce ți-am pregătit: 10 volume de excepție la preț de 5
luni, 29 februarie 2016
Valentin Meiu, creatorul trofeelor „Oamenii Timpului”: „Am fost un rebel și-un răsfățat al Iașului”
Valentin Meiu, creatorul trofeelor „Oamenii Timpului”: „Am fost un rebel și-un răsfățat al Iașului”
Adina ScutelnicuPublicat la: 29-02-2016
Sculptorul și profesorul Valentin Meiu este unul dintre personajele celebrei boeme de la Corso, de altădată. Mare iubitor de libertate, artistul a fost un rebel al generației sale, un protestatar și-un contestatar al regimului comunist. S-a urcat pe mese, a strigat, l-a maimuțărit pe Ceaușescu, și-a proclamat independența în moduri neobișnuite, dar forma supremă de protest a fost aceea că nu s-a lăsat înregimentat în marea masă a clasei muncitoare. A cioplit monumente funerare în marmură, dar a săpat și gropi în cimitir, recitând din Shakespeare. Marea parte a tinereții însă, și-a petrecut-o la Corso, pe Lăpușneanu, ca răsfățat al Iașului, înjurând „bătrânii”. Evenimentele din 1989 aveau să-i aducă cea mai mare bucurie pe care a trăit-o vreodată, dar și o mare dezamăgire. Artistul avea să realizeze că nu Ceaușescu stă în calea fericirii sale, ci el însuși. Ei înșiși, de fapt, fiindcă legăturile din grupul său de prieteni s-au destrămat și fiecare a încercat, mai mult sau mai puțin scrupulos, să-și folosească oportunitățile și să-și urmărească interesele. Trist și singur, sculptorul s-a pus și mai vârtos pe băut. Dar totul s-a oprit într-o zi din mai 1997, când a avut o revelație mistică ce i-a schimbat total viața. Din acel moment, Valentin Meiu a redevenit el însuși. Este profesor de desen, compoziție și modelaj la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, unde îndrumă pașii tinerei generații de artiști, iar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în atelier, sculptând.
Fac abstracție de tot ce știu despre dumneavoastră și vă întreb direct: cine sunteți, domnule Valentin Meiu?
M-am născut în 1955 la Tecuci, unde am făcut și liceul, apoi am dat la Arte, la București. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu sculptor, încă de când eram mic. Sculptor sau aviator. Am avut dintotdeauna o mare nevoie de libertate și, mă gândesc acum, cele două profesii la care aspiram au în comun libertatea. Cu toate că îmi doream foarte mult să ajung sculptor, am intrat la facultate abia după cinci ani, la Iași. În acea vreme admiterile erau infernale, erau câteva sute de candidați pe trei-patru locuri. Se spune că se intra pe pile; se poate, dar toți cei care intrau erau foarte buni. Am absolvit sculptura în 1983 și am primit repartiție la Bârlad, ca profesor de desen. M-am dus la post, dar n-am stat mult, mi-am terminat stagiatura și am venit în Iași.
Tot ca profesor de desen?
Nu! În Iași am făcut tot felul de munci necalificate, dar nu aveam stare, nu aveam răbdare să rămân multă vreme într-un loc. Nu suportam să lucrez, voiam să fiu liber.
Ce fel de munci ați făcut?
Păi, fel de fel… am săpat și gropi în cimitir. Săpam și recitam din Shakespeare; eram un rebel. De fapt, nu un rebel, eram rebelul rebelilor. Am lucrat și într-un atelier de monumente funerare. Acel stagiu mi-a prins bine. Acolo am învățat să simt piatra.
Care este materialul dumneavoastră preferat, cu ce vă place să lucrați?
Cel mai bine rezonez cu marmura, cu piatra. Am făcut foarte multe lucrări până în 1995, lucrări pe care le vindeam la Coral, la magazinul de artă și antichități al lui Corneliu Simionescu. Am lucrat mult, dar am pierdut urma multor lucrări; nici poze nu am cu sculpturile mele.
Ce anume vă displăcea la muncă? Fiindcă, de lucrat tot ați lucrat. Ați sculptat foarte mult în perioada dinaintea evenimentelor din 1989.
Nu-mi plăcea să fiu angajat. Nu mi-a plăcut programul, înregimentarea: „Hai, toată lumea face acum asta!” nu era stilul meu. Mie îmi plăcea să mă trezesc fără ceas, să-mi beau cafeaua, să stau să meditez, să cuget… de-astea. Îl și uram pe Ceaușescu și nu voiam să fiu sluga lui. Așa aveam impresia, că sunt sluga lui. Și protestam. Beam și foarte mult în perioada aceea. Eram o gașcă de rebeli, mergeam la Corso, pe Lăpușneanu și făceam toate nebuniile. Mă urcam pe mese și declamam din cuvântările lui Ceaușescu, îl imitam. Mă știa lumea ca pe-un cal breaz. Generația mea a fost mai rea decât precedenta. Îi înjuram pe cei „bătrâni”, aveam impresia c-o să facem și-o să dregem, dar, cumva, ne-am pierdut.
Cum adică v-ați pierdut? Mulți sunteți artiști cunoscuți.
Promiteam mult, dar aveam senzația, eu, cel puțin, că nu mă pot manifesta din cauza lui Ceaușescu. Nu era chiar așa. Se făceau lucruri bune și în perioada comunistă, trebuia doar să fii puțin atent.
Ce s-a întâmplat după 1989?
Când a fost Revoluția m-am bucurat extraordinar de tare, poate doar dacă l-aș vedea pe Hristos m-aș mai bucura așa. Venise vremea fericirii și-a libertății, ni s-au deschis drumurile, așa am perceput atunci acele momente. Ulterior, aveam să-mi dau seama că nu regimul stătuse în fața libertății și fericirii mele, ci eu însumi. Eu, nu Ceaușescu, eram vinovat de nefericirea mea. Gașca noastră s-a spart și-am fost uluit că foștii prieteni s-au călcat în picioare. Am început să beau și mai rău. Eram ca apostolul Pavel înainte de-a merge pe drumul Damascului.
Cum s-au terminat excesele și extravaganțele?
Prin mai 1997 o făcusem rău de tot de oaie și-am simțit dorința de-a pleca. Și chiar am plecat. M-am dus la Belcești, unde fusesem chemat să scriu pisania bisericii. Am stat în casa epitropului și, nu în prima noapte, în a doua, am citit o carte despre Hristos. În noaptea aceea am simțit mâna divinității. Am trecut efectiv de la agonie la extaz. Absolut incredibil a fost faptul că-mi năvăleau în minte toate lucrurile frumoase din trecut, inclusiv un episod din clasa a IV-a, când devenisem atât de religios încât mi-am speriat părinții. Vara anului 1997 am trăit-o cu o bucurie extraordinară. Îmi amintesc că mă pregăteam pentru Salonul Artis și aveam în atelier o bucată de marmură cât un fotoliu. Mă tot uitam la ea și mă gândeam: „Doamne, tu ești sculptor, eu sunt un biet cioplitor”. Nu mai știu ce idee îmi trecuse prin minte, dar am făcut o gaură în marmură. Apoi încă trei. Eram bulversat și mi-am zis c-am stricat bunătate de material. A doua zi, intru în atelier și mă uit cum arată bucata de marmură. Deodată, o răstorn și îmi dau seama că este o inimă, iar cele patru găuri sunt cele patru camere, atriile și ventriculele, și mi-am amintit că în timp ce făceam găurile în marmură am spus că am o inimă de piatră și că nu mai simt frumusețea. Pentru mine, acesta a fost un semn că trăirile speciale din acea noapte de mai, revelația, a fost realitate. Sculptura numită „Inima” este una dintre lucrările cele mai dragi mie.
Cum lucrați, aveți anumite tabieturi, ritualuri?
Toți avem anumite „ritualuri”. Nu superstiții, ci ritualuri care vin din interior. Artistul are un suflet bogat, sensibil, care exprimă. Dacă n-are ce spune, dacă n-are ce să dea celorlalți, nu e artist. Eu lucrez pe baza unor schițe sau a unor modelaje, dar de multe ori lucrarea îmi este dictată de forma pietrei. Trebuie să vezi ce este în interior. Să vezi dincolo de aparențe. Am fost șocat la un moment dat când, trecând pe lângă un supermarket, în Tătărași, am văzut un afiș imens cu o icoană. Nu înțelegeam ce legătură este între icoană și magazinul respectiv. De fapt, era o reclamă cu imaginea unor pâini.
Ce puteți spune despre trofeul Oamenii Timpului?
Lucrarea este realizată din trei plăcuțe de alamă, de doi milimetri grosime, sudate între ele. Cele trei plăcuțe amintesc structura trihotomică a omului: trup, suflet și duh. Statueta reprezintă un om-luptător puternic și stabil, apărat de scuturi de protecție; pe cel din față este gravat OT (Oamenii Timpului – n.r.). Mai departe, las privitorul să interpreteze.
De 17 ani sunteți profesor la Liceul „Octav Băncilă” din Iași. Cum de ați optat pentru catedră?
Am ajuns la catedră oarecum întâmplător, în 1999. În perioada aceea, sculptorul Gheorghiță era inspector la Inspectoratul Școlar Județean. A venit la atelier și mi-a spus că are un post pentru mine la Tomești. Mi-a zis să mă pregătesc, fiindcă anul următor voi preda la „Băncilă”; așa i-a spus și directoarei de la școala din Tomești. Așa a fost, dar am susținut o grămadă de examene; un coșmar. La început mi-era frică.
De ce anume vă era frică?
De elevi. Eram timorat. De câteva ori chiar m-am gândit să plec din învățământ. Nu eram obișnuit să interacționez cu cei tineri, nu știam cum.
Până la urmă cum i-ați „prins” pe elevi?
Păi, cred că, de fapt, ei m-au prins pe mine, nu eu pe ei.
Cum sunt elevii de astăzi?
Sunt extraordinari, am avut promoții foarte talentate, elevi foarte buni, cu vână de sculptor. Sunt mândru de ei!
Ce înseamnă „vână de sculptor”?
Înseamnă să-ți placă munca, mirosul de atelier. Eu am un fel de „test al atelierului”: îi aduc la mine și-i las în pace să văd ce fac. Pe cei care sunt aplecați spre sculptură îi vezi din prima. Sunt iscoditori, se uită la lucrări, le iau, le sucesc. Pun mâna pe materiale, întreabă de una, de alta. Iau bucățele de lut și le modelează, dau de treabă mâinilor, nu stau. Testul ăsta nu dă greș.
Acum, că am aflat ce face profesorul Meiu, poate-mi spuneți și ce face sculptorul Meiu?
Sculptorul Meiu lucrează. Pregătește o expoziție personală care va avea loc la galeriile „Tonitza”. Sper să fie un eveniment frumos.
http://www.revistatimpul.ro/view-article/2993
Cariatida
Fac abstracție de tot ce știu despre dumneavoastră și vă întreb direct: cine sunteți, domnule Valentin Meiu?
M-am născut în 1955 la Tecuci, unde am făcut și liceul, apoi am dat la Arte, la București. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu sculptor, încă de când eram mic. Sculptor sau aviator. Am avut dintotdeauna o mare nevoie de libertate și, mă gândesc acum, cele două profesii la care aspiram au în comun libertatea. Cu toate că îmi doream foarte mult să ajung sculptor, am intrat la facultate abia după cinci ani, la Iași. În acea vreme admiterile erau infernale, erau câteva sute de candidați pe trei-patru locuri. Se spune că se intra pe pile; se poate, dar toți cei care intrau erau foarte buni. Am absolvit sculptura în 1983 și am primit repartiție la Bârlad, ca profesor de desen. M-am dus la post, dar n-am stat mult, mi-am terminat stagiatura și am venit în Iași.
Tot ca profesor de desen?
Nu! În Iași am făcut tot felul de munci necalificate, dar nu aveam stare, nu aveam răbdare să rămân multă vreme într-un loc. Nu suportam să lucrez, voiam să fiu liber.
Ce fel de munci ați făcut?
Păi, fel de fel… am săpat și gropi în cimitir. Săpam și recitam din Shakespeare; eram un rebel. De fapt, nu un rebel, eram rebelul rebelilor. Am lucrat și într-un atelier de monumente funerare. Acel stagiu mi-a prins bine. Acolo am învățat să simt piatra.
Care este materialul dumneavoastră preferat, cu ce vă place să lucrați?
Cel mai bine rezonez cu marmura, cu piatra. Am făcut foarte multe lucrări până în 1995, lucrări pe care le vindeam la Coral, la magazinul de artă și antichități al lui Corneliu Simionescu. Am lucrat mult, dar am pierdut urma multor lucrări; nici poze nu am cu sculpturile mele.
Bufnița
Ce anume vă displăcea la muncă? Fiindcă, de lucrat tot ați lucrat. Ați sculptat foarte mult în perioada dinaintea evenimentelor din 1989.
Nu-mi plăcea să fiu angajat. Nu mi-a plăcut programul, înregimentarea: „Hai, toată lumea face acum asta!” nu era stilul meu. Mie îmi plăcea să mă trezesc fără ceas, să-mi beau cafeaua, să stau să meditez, să cuget… de-astea. Îl și uram pe Ceaușescu și nu voiam să fiu sluga lui. Așa aveam impresia, că sunt sluga lui. Și protestam. Beam și foarte mult în perioada aceea. Eram o gașcă de rebeli, mergeam la Corso, pe Lăpușneanu și făceam toate nebuniile. Mă urcam pe mese și declamam din cuvântările lui Ceaușescu, îl imitam. Mă știa lumea ca pe-un cal breaz. Generația mea a fost mai rea decât precedenta. Îi înjuram pe cei „bătrâni”, aveam impresia c-o să facem și-o să dregem, dar, cumva, ne-am pierdut.
Cum adică v-ați pierdut? Mulți sunteți artiști cunoscuți.
Promiteam mult, dar aveam senzația, eu, cel puțin, că nu mă pot manifesta din cauza lui Ceaușescu. Nu era chiar așa. Se făceau lucruri bune și în perioada comunistă, trebuia doar să fii puțin atent.
Ce s-a întâmplat după 1989?
Când a fost Revoluția m-am bucurat extraordinar de tare, poate doar dacă l-aș vedea pe Hristos m-aș mai bucura așa. Venise vremea fericirii și-a libertății, ni s-au deschis drumurile, așa am perceput atunci acele momente. Ulterior, aveam să-mi dau seama că nu regimul stătuse în fața libertății și fericirii mele, ci eu însumi. Eu, nu Ceaușescu, eram vinovat de nefericirea mea. Gașca noastră s-a spart și-am fost uluit că foștii prieteni s-au călcat în picioare. Am început să beau și mai rău. Eram ca apostolul Pavel înainte de-a merge pe drumul Damascului.
Visul lui Iacob
Cum s-au terminat excesele și extravaganțele?
Prin mai 1997 o făcusem rău de tot de oaie și-am simțit dorința de-a pleca. Și chiar am plecat. M-am dus la Belcești, unde fusesem chemat să scriu pisania bisericii. Am stat în casa epitropului și, nu în prima noapte, în a doua, am citit o carte despre Hristos. În noaptea aceea am simțit mâna divinității. Am trecut efectiv de la agonie la extaz. Absolut incredibil a fost faptul că-mi năvăleau în minte toate lucrurile frumoase din trecut, inclusiv un episod din clasa a IV-a, când devenisem atât de religios încât mi-am speriat părinții. Vara anului 1997 am trăit-o cu o bucurie extraordinară. Îmi amintesc că mă pregăteam pentru Salonul Artis și aveam în atelier o bucată de marmură cât un fotoliu. Mă tot uitam la ea și mă gândeam: „Doamne, tu ești sculptor, eu sunt un biet cioplitor”. Nu mai știu ce idee îmi trecuse prin minte, dar am făcut o gaură în marmură. Apoi încă trei. Eram bulversat și mi-am zis c-am stricat bunătate de material. A doua zi, intru în atelier și mă uit cum arată bucata de marmură. Deodată, o răstorn și îmi dau seama că este o inimă, iar cele patru găuri sunt cele patru camere, atriile și ventriculele, și mi-am amintit că în timp ce făceam găurile în marmură am spus că am o inimă de piatră și că nu mai simt frumusețea. Pentru mine, acesta a fost un semn că trăirile speciale din acea noapte de mai, revelația, a fost realitate. Sculptura numită „Inima” este una dintre lucrările cele mai dragi mie.
Inima
Cum lucrați, aveți anumite tabieturi, ritualuri?
Toți avem anumite „ritualuri”. Nu superstiții, ci ritualuri care vin din interior. Artistul are un suflet bogat, sensibil, care exprimă. Dacă n-are ce spune, dacă n-are ce să dea celorlalți, nu e artist. Eu lucrez pe baza unor schițe sau a unor modelaje, dar de multe ori lucrarea îmi este dictată de forma pietrei. Trebuie să vezi ce este în interior. Să vezi dincolo de aparențe. Am fost șocat la un moment dat când, trecând pe lângă un supermarket, în Tătărași, am văzut un afiș imens cu o icoană. Nu înțelegeam ce legătură este între icoană și magazinul respectiv. De fapt, era o reclamă cu imaginea unor pâini.
Ce puteți spune despre trofeul Oamenii Timpului?
Lucrarea este realizată din trei plăcuțe de alamă, de doi milimetri grosime, sudate între ele. Cele trei plăcuțe amintesc structura trihotomică a omului: trup, suflet și duh. Statueta reprezintă un om-luptător puternic și stabil, apărat de scuturi de protecție; pe cel din față este gravat OT (Oamenii Timpului – n.r.). Mai departe, las privitorul să interpreteze.
De 17 ani sunteți profesor la Liceul „Octav Băncilă” din Iași. Cum de ați optat pentru catedră?
Am ajuns la catedră oarecum întâmplător, în 1999. În perioada aceea, sculptorul Gheorghiță era inspector la Inspectoratul Școlar Județean. A venit la atelier și mi-a spus că are un post pentru mine la Tomești. Mi-a zis să mă pregătesc, fiindcă anul următor voi preda la „Băncilă”; așa i-a spus și directoarei de la școala din Tomești. Așa a fost, dar am susținut o grămadă de examene; un coșmar. La început mi-era frică.
De ce anume vă era frică?
De elevi. Eram timorat. De câteva ori chiar m-am gândit să plec din învățământ. Nu eram obișnuit să interacționez cu cei tineri, nu știam cum.
Până la urmă cum i-ați „prins” pe elevi?
Păi, cred că, de fapt, ei m-au prins pe mine, nu eu pe ei.
Cum sunt elevii de astăzi?
Sunt extraordinari, am avut promoții foarte talentate, elevi foarte buni, cu vână de sculptor. Sunt mândru de ei!
Ce înseamnă „vână de sculptor”?
Înseamnă să-ți placă munca, mirosul de atelier. Eu am un fel de „test al atelierului”: îi aduc la mine și-i las în pace să văd ce fac. Pe cei care sunt aplecați spre sculptură îi vezi din prima. Sunt iscoditori, se uită la lucrări, le iau, le sucesc. Pun mâna pe materiale, întreabă de una, de alta. Iau bucățele de lut și le modelează, dau de treabă mâinilor, nu stau. Testul ăsta nu dă greș.
Acum, că am aflat ce face profesorul Meiu, poate-mi spuneți și ce face sculptorul Meiu?
Sculptorul Meiu lucrează. Pregătește o expoziție personală care va avea loc la galeriile „Tonitza”. Sper să fie un eveniment frumos.
http://www.revistatimpul.ro/view-article/2993
Ce-ar fi să-ți începi primăvara citindu-l pe Creangă?
COMUNICAT DE PRESĂ
Ce-ar fi să-ți începi primăvara citindu-l pe Creangă?
În perioada 1-13 martie ai 30% reducere pentru orice volum inspirat din Creangă comandat de pe site-ul Adenium: www.adenium.ro
Adenium te provoacă să îți începi primăvara citindu-l pe Creangă. Comandă albumele de benzi desenate Povești și Amintiri din Copilărie sau volumul Capra cu trei iezi și alte povești în versuri și le primești cu o reducere de 30%. Promoția este valabilă pentru titlurile specificate comandate de pe site-ul Adenium, www.adenium.ro, în perioada 1-13 martie 2016.
Povești. Album de benzi desenate conține adaptări în benzi desenate după câteva din poveștile lui Ion Creangă: Punguța cu doi bani, Capra cu trei iezi, Dănilă Prepeleac, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbincă și Povestea lui Harap-Alb. Scenariul este ingenios și amuzant, iar ilustrațiile sunt realizate de Șerban Andreescu.
Tot hazul, farmecul, efervescența Amintirilor lui Creangă sunt transpuse în benzi desenate în Amintiri din copilărie. Povestiri. Pentru că aventurile lui Nică sunt grozave și orice puști din zilele noastre are nevoie să afle cum să se distreze de-adevăratelea! Ediție de lux cu desene superbe, semnate de Șerban Andreescu.
Reinterpretarea realizată de Lidia Batali în Capra cu trei iezi și alte povești în versuri este ilustrată cu imagini semnate de Adrian Barbu și completată cu un minidicționar explicativ al regionalismelor și arhaismelor, foarte util micilor cititori.
Adenium vă propune mai mult decât o lectură și deschide poarta magică prin care orice puști al zilelor noastre va călători în timp, în Țara Copilăriei Adevărate, unde însuși Creangă, povestitorul, îi va întâmpina așa cum numai el știe să o facă.
http://www.adenium.ro/carte/amintiri-din-copilarie-povestiri-benzi-desenate/
luni, 22 februarie 2016
Demnitate umană contra libertate de exprimare. Cazul toleranței față de diferențele de grup
Demnitate umană contra libertate de exprimare. Cazul toleranței față de diferențele de grup
Tudor Ionuț, www.revistatimpul.roPublicat la: 22-02-2016
„Demnitatea umană îndeplinește funcția unui seismograf care înregistrează ceea ce este constitutiv unei ordini legale – și anume, acele drepturi pe care cetățenii unei comunități politice și le atribuie atunci când sunt capabili să se respecte reciproc ca membri ai unei asocieri voluntare de persoane libere și egale.” (Jürgen Habermas)
Introducere
Puține proiecte de lege au suscitat în ultima perioadă atâta agitație/gâlceavă precum inițiativa legislativă a președintelui PSD, Liviu Dragnea, de „asigurare a toleranței față de diferențele de grup”[1]. Nu vom relua multiplele atacuri la adresa propunerii, dar acestea pot fi grupate pe câteva linii directoare: legea este o tentativă de limitare a libertății de exprimare, având posibil corolar sancționarea afirmațiilor de pe rețelele de socializare (probabil cea mai des exprimată nemulțumire); propunerea face parte dintr-o strategie politicianistă a dublului standard (dincolo de conținut, PSD-ul dedublează în stilul clasic al regimului comunist: în spatele protecției demnității nu rezidă decât o tentativă de control și îngrădire a democrației); proiectul nu este necesar, existând deja reglementări în materie.
Argumentul nostru va avea următorul traseu: vom urmări consacrarea legislativă a demnității umane și a toleranței, atât din punct de vedere intern, cât și internațional, vom analiza conținutul legii, căci se pare că acesta nu a fost dezbătut deloc, vom sesiza dacă există vreo noutate legislativă sau doar o reiterare inutilă a unei reglementări deja existente, ulterior vom introduce în discuție un concept mai larg al demnității umane, de natură politică, pentru a ne permite să sesizăm interrelaționarea epistemologică și axiologică dintre dreptul la demnitate și libertatea de exprimare.
1. Consacrarea legislativă a demnității umane
Conform Constituției României, „demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme” (art. 1, alin. 3). În plus, demnitatea este corelată libertății de exprimare în art. 30, alin. 6: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Consacrarea constituțională nu este o particularitate locală, nenumărate alte state prevăzând-o, unele chiar mai accentuat, e.g. Constituția Germaniei dedică întreg primul articol demnității umane și drepturilor omului: „Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului” (alin. 1).
Codul Civil conține de asemenea o referință la demnitatea umană. Codul Civil actual aduce ca noutate o consacrare expresă: „Art. 72. – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”. Mai important este faptul că art. 252 instituie o formă generică de ocrotire a personalității umane, prin care orice persoană are dreptul la apărarea vieții sale, a integrității fizice, a demnității și a altor drepturi.
Trebuie să amintim Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, datorită proximității cu demnitatea. Discriminarea este concepută drept „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.
Jurisprudența Curții Constituționale este utilă clarificărilor legale. În Decizia nr. 1576 din 7 decembrie 2011, s-a statuat că „demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane” și o „valoare intrinsecă a ființei umane”[2].
2. Protecția demnității grupurilor defavorizate: conținutul legii
În mare, proiectul de lege dorește instituirea unei protecții juridice a demnității umane și a garantării toleranței față de diferențele de grup (art. 1 și art. 2, alin. a și b). Toleranța este strict limitată și delimitată de prevederile Constituției României (art. 3). Acesta conține o reglementare extensivă a promovării demnității umane și toleranței, articolele fiind grupate în trei categorii-destinatare: sistemul educațional (art. 4-7), administrația publică și funcționarii publici (art. 8-14) și mass-media (art. 15).
Pentru obținerea rezultatelor vizate în lege se va înființa Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, ce va opera în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având multiple atribuții (literele a-n ale alin. 1 din art. 16), vor fi introduse cursuri de promovare a demnității umane și toleranței în învățământul preuniversitar (art. 18), se va concepe un Ghid de bune practici (art. 20-23), precum și alte măsuri de natură administrativă privind activitatea funcționarilor publici (art. 24-26).
Inițial, legea prevedea sancțiuni de natură contravențională, amenda fiind aplicată de Departament, în mod diferențiat relativ la subiectul pasiv asupra căruia se răsfrânge acțiunea de defăimare socială, asupra unei persoane fizice sau asupra unui grup social. Foarte important era art. 20, prin care persoana care se considera vizată putea formula instanței acordarea de despăgubiri, restabilirea situației anterioare defăimării sociale și anularea situației create prin discriminare, ceea ce făcea ca natura juridică a instituției să fie una hibridă, atât contravențională, cât și reparatoriu-compensatorie, precum funcția răspunderii delictuale din dreptul civil.
3. Domeniu nou de reglementare?
În contextul legal actual, o primă formă de apărare a demnității umane o reprezintă răspunderea delictuală, art. 1349, conform căreia „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Sintagma „drepturi și interese legitime ale persoanei” vizează atât pe cele patrimoniale (evaluabile în bani), cât și pe cele nepatrimoniale, prevăzute la art. 252. Mecanismul procedural este următorul: persoana lezată în drepturile sale cheamă în judecată pe autorul faptei. Dacă reușește să demonstreze existența prejudiciului și a legăturii între acesta și autor, atunci va fi angajată răspunderea delictuală în sarcina pârâtului, care va fi obligat fie la o reparare în natură a prejudiciului, fie la una prin contra-echivalent. De obicei, instanța impune atât încetarea acțiunilor care determină acțiunea prejudiciabilă, cât și acordarea de daune-interese sub formă compensatorie, cunoscute generic sub denumirea de daune morale. Acesta este dreptul comun în materie.
Pentru situațiile în care sunt implicate diferite forme de discriminare, este aplicabilă Ordonanța nr. 137/2000. Aceasta are un conținut mult mai complex decât ceea ce este prevăzut la art. 252 din Codul Civil. Ea include nenumărate contravenții pentru situații discriminatorii, inclusiv atingeri ale demnității prin: „Orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia” (art. 15). Fiind o lege specială, completează dreptul comun în materie, suplinind acele reglementări absente din legea generală, și se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.
Pentru comparație, proiectul de lege definește demnitatea umană ca valoare intrinsecă a oricărei ființe umane ce decurge din integritatea sa fizică și psihică și din capacitatea sa de a judeca și de a acționa în cadrul societății, după propriile alegeri, indiferent de diferențele individuale sau de apartenența la un grup social (art. 1, lit. a), iar toleranțadrept manifestarea unui tratament egal față de orice persoană, indiferent de grupul din care face parte ( art. 1, lit. b).
Dacă Ordonanța este elaborată pentru a sancționa printr-o interdicție expresă toate formele de discriminare și încălcare a demnității umane, proiectul definește un conținut pozitiv, indicând maniera de concepere a demnității și a toleranței. Cu alte cuvinte, legea leagă ceea ce este deja în legislație cu o semnificație pe care Curtea Constituțională a clarificat-o ulterior. Poate părea puțin lucru, dar din punct de vedere juridic este o subliniere necesară (contrar limbajului comun, terminologia juridică tinde către termeni preciși, fără echivoc, preferabil prezenți deja în legislație). În plus, justițiabilii se pot prevala în pretențiile lor civile, dacă aleg calea dreptului comun, de semnificația pe care proiectul ar impune-o.
În al doilea rând, ținta proiectului este de a avea impact asupra domeniilor educativ și administrativ, chestiuni pe care Ordonanța nu le are în vedere. Dacă măsura este fără rezerve bine venită în mediul școlar, la nivel administrativ putem detecta o dublă articulație: atât educativă, funcționarilor aducându-li-se la cunoștință sensul legii transpus în Ghid, cât și administrativ-sancționatorie, funcționarii publici putând fi trași la răspundere pentru acțiunile lor de încălcare a demnității umane. Astfel, întregului aparat administrativ va trebui să i se implementeze setul de principii etice și de criterii obiective pe care Ghidul le va prevedea. Indubitabil, legea este o armă cu două tăișuri, iar ceea ce este cert e faptul că arma se găsește în mâna cetățeanului.
4. Semnificația valorică a demnității
Când în 2006, posterior lui „9/11”, Bundestagul german a conceput o lege privind securitatea aeronautică, ce prevedea posibilitatea distrugerii în aer a avioanelor deturnate de teroriști pentru a evita pericolul la adresa unui număr mai mare de persoane la sol, Curtea Constituțională Federală a declarat-o neconstituțională[3]. Curtea a reținut că datoria statului este de a respecta demnitatea umană a pasagerilor și primează asupra protecției victimelor potențiale ale atacurilor teroriste[4].
Încălcarea oricărui drept sau libertate prin invocarea securității naționale nu poate fi susținută pentru că încalcă demnitatea umană. Maxima pe care o putem desprinde de aici este fiat dignitas, pereat mundus. Rădăcinile imperativului categoric kantian sunt adânc înfipte în această concepție. De fapt, demnitatea umană subîntinde toate drepturile și libertățile, inclusiv cea de exprimare.
Deși conceptul de demnitate este consacrat în nenumărate legislații și tratate internaționale de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost corelat dintotdeauna drepturilor omului ca expresie a rezistenței la despotism, opresiune și umilință[5]. Istoria lungă a violării demnității umane, de la condiții sociale precare, tratament discriminatoriu la locul de muncă, în special pentru femei, discriminarea străinilor, a minorităților culturale, religioase, lingvistice sau de rasă, până la expulzarea imigranților și a persoanelor în căutare de azil, și-a găsit în cele din urmă variate forme de consacrare legislativă. Demnitatea a fost „principiul matriceal” al drepturilor fundamentale[6], catalizatorul euristic pentru generații succesive de drepturi ale omului. Prima generație cuprinde drepturile civile și politice, cea de-a doua drepturile economice și sociale, iar ultimele drepturile solidarității.
Afirmarea drepturilor omului este intrinsec legată de concepția politică a liberalismului, datorită căruia a putut fi afirmată în prima etapă ideea inviolabilității persoanei, a comerțului liber, libertății religioase și a dreptului democratic la participare politică[7]. Ideea o găsim transpusă în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789, în care art. 4 prevede că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societății pentru a se bucura de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului codifică materialul legal și politic al ultimelor două secole conform unei anumite logici. Drepturile considerate a fi „nucleul dur” al drepturilor consacrate sunt dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente, interdicția sclaviei, interdicția neretroactivității legii penale și interdicția discriminării[8]. Acestea beneficiază de protecție absolută, prin comparație cu drepturile cărora li s-a conferit protecție relativă, statele putând să le aducă limitări în anumite condiții, motiv pentru care sunt numite drepturi condiționate, unde includem libertatea de exprimare. Deși este considerată o libertate esențială ce ne permite comunicarea fără limitare a opiniilor și a informațiilor, ingerința statelor este permisă atunci când sunt necesare măsuri specifice unei societăți democratice de asigurare a securității naționale, prevenirii infracțiunilor, protecției reputației și drepturilor persoanelor etc[9].
Acest scurt istoric al consacrării drepturilor omului ne indică o anumită ordine a priorităților, drepturile omului nefiind în bloc libertăți absolute la dispoziția cetățenilor împotriva actelor dăunătoare ale statelor, fiind modelate și modelând la rândul lor tradițiile juridice în care operează.
Dacă modelul C.E.D.O. este un reper juridic, doctrina politică nu este unitară în privința modelului explicativ. Pentru T.H. Marshall, libertățile individuale sunt libertatea personală, libertatea de expresie, gândire și credință, dreptul de proprietate, de a contracta liber și de a beneficia de o justiție imparțială, cele politice vizează drepturi de participare la exercițiul puterii politice, ca membru al unui corp învestit cu autoritate politică sau ca elector al unui membru dintr-un asemenea corp, iar cele sociale în spectrul de drepturi de la o formă minimă de bunăstare economică și securitate până la dreptul de a împărtăși moștenirea socială și a trăi o viață civilizată conform standardelor prevalente în societate[10]. Dar, venind dinspre spațiul anglo-american, în care sistemul juridic este de common law, Marshall nu reține aparatul conceptual abstract continental, drepturile fiind privite fragmentar, ca o treptată dobândire și consacrare individuală de libertăți. Ideea unui principiu abstract, al demnității, în lumina căruia drepturile să fie concentrate, este neinteligibil pentru un gânditor din acest spațiu. Probabil aici putem încadra afirmația ambasadorului S.U.A., pentru care libertatea de exprimare este supremă.
5. Demnitate versus libertatea de exprimare – o falsă dihotomie
Este indubitabil că libertatea de exprimare este indispensabilă unei societăți democratice[11], motiv pentru care intră în categoria generică a „drepturilor fundamentale”, neexistând justificări în îngrădirea sa. De fapt, dacă privim îndeaproape, această libertate vizează posibilitatea comunicării umane. Dar libertatea de exprimare nu deține o dimensiune normativă prin sine (precum putem depista în privința dreptului la viață, de pildă), nefiind capabil să instituie un drept subiectiv. Hegelian vorbind, negativitatea sa este tocmai pozitivul, adică libertatea. În absența unei determinări concrete, libertatea de exprimare este virtual infinită și nu poate fi un drept. Acesta este și motivul pentru care știința dreptului vorbește de libertate de exprimare, nu de drept la exprimare.
Dar care este legătura dintre demnitatea umană și libertatea de exprimare dintr-o perspectivă axiologică? Dacă acceptăm că „ideea demnității umane este chinga conceptuală care leagă moralitatea respectului egal pentru toate persoanele cu dreptul pozitiv (dreptul în vigoare, explicația noastră) și legiferarea pozitivă de asemenea manieră că interpunerea lor poate da naștere unei ordini politice fundamentate pe drepturile omului…”[12], atunci înseamnă că demnitatea umană reprezintă pragul absolut al evaluării și conceperii tuturor drepturilor și libertăților. Nici nu se pune problema ca o valoare să fie contrară demnității, ci trebuie să concepem relația sub forma unui test (similar raționamentelor în common law): conferă această valoare aceeași protecție precum o face demnitatea? Sau, similar: se ridică această valoare la nivelul impus de demnitatea umană?[13]
Astfel, dacă drepturile și libertățile au ca referință demnitatea, acestea nu i se pot contra-opune.
Totuși, de ce avem tendința de a interpreta relația sub forma unei dihotomii? Consider că un răspuns ține de înțelegerea ideii de justiție, datorată în bună măsură preeminenței în mass-media a cazurilor penale (deși în mod nejustificat, doar circa o pătrime din cauzele pe rol fiind de natură penală), precum și asocierea oricărei legi (și a eficacității legii) cu pedeapsa și persoana autorului. Dacă privim mai îndeaproape, sistemul juridic, în special cel de factură privatistă (ce privește relațiile între părți), se prezintă ca un imens vademecum pentru practici coerente și acțiuni care ne feresc de daune și sancțiuni. Generic, norma juridică are încastrată în esența ei prevenția, nu pedeapsa. Dreptul este și ar trebui să fie dominat de perspectiva viitorului, ca faptele dăunătoare să nu se mai petreacă, ca autorii acestora să nu le mai comită, ca prejudiciile provocate să fie reparate astfel încât cei păgubiți să nu sufere pierderile. În schimb, accentul pică pe persoana vinovatului, pe trăsăturile morale ale acestuia, pe natura sa „coruptă”, pe gravitatea faptei etc. Cu alte cuvinte, în loc ca privirea societății să fie îndreptată către victime, aceasta rămâne cramponată pe autori. În cazul de față, pare că același reflex punitiv a motivat luările de poziție în presă. Deodată, toți ne-am văzut pasibili de amenzi pentru injurii pe facebook.
Una dintre problemele legii este de fapt ideologică, neoconservatorii[14][15] sesizând dimensiunea progresistă a acesteia, afiliind-o corectitudinii politice[16]. Dacă în opinia neoconservatorismului formele de emancipare și de promovare a toleranței, drepturilor omului și egalității pot fi reunite peiorativ sub sintagma „corectitudine politică”, atunci este de neînțeles cum atât liberalii, cât și social-democrații, care încă își mai propun să rețină sub auspicii normative câte ceva din progresismul Luminilor, nu-și apropriază o astfel de inițiativă. Expectanțele unei asemenea propuneri de lege ar fi venit mai degrabă din partea liberalilor (sau, mai nou, a liberalilor din cadrul liberalilor), căci acestea sunt tipurile de valori pe care ideologia lor le-a promovat de-a lungul istoriei. După cum am văzut mai sus, burghezia a fost forța care a impus, împotriva conservatorilor, o noțiune generică de drepturi ale omului, inviolabilitate a persoanei, dreptul la un proces echitabil etc. Chiar și așa, inițierea legii din partea social-democrației este explicabilă, eforturile de conturare a drepturilor minorităților sau categoriilor defavorizate fiind una dintre mărcile definitorii ale acestei ideologii[17].
Concluzii
Pentru cei care nu acceptă sofisme de tipul ad hominem, în care persoana cântărește mai greu decât argumentele sale, Liviu Dragnea nu este Liviu Dragnea, ci devine o instanță auctorială ca oricare alta. Astfel, ideea unei protecții a demnității omenești ar trebui luată în considerație cu mare atenție, indiferent de cine o inițiază. Zgomotul de fond privind o posibilă încălcare a libertății de exprimare a determinat omiterea unei mize mai profunde. Recuzabil este faptul că o astfel de lege ar putea avea un impact major asupra societății nu în calitate de instanță represivă, ca și cum efectul unei legi decurge doar din sancțiunile pe care le impune, ci prin dimensiunea ei prospectivă: modelând sistemul educațional și cel administrativ în sensul unei respectări a demnității umane se poate determina un impuls în consolidarea respectului reciproc, a întăririi legăturii dintre guvernanți și guvernați, a reiterării supremației legii și manifestării spiritului democratic.
Inițial, proiectul de lege prevedea sancțiuni contravenționale. Ceea ce s-a omis cu ușurință este faptul că, în mod normal, cetățenii s-ar fi putut prevala de acest remediu legal (împreună cu art. 20, care dădea posibilitatea unei acțiuni în daune civile), în special de către cei din medii defavorizate (nu neapărat persoane discriminate), împotriva persoanelor ale căror afirmații au un puternic impact public. Inutil să mai spunem că ținta unor asemenea sancțiuni ar fi fost în primul rând politicienii. Nici nu poate fi reținută opinia Centrului de Resurse juridice, care apreciază că inițiativa paralizează posibilitatea sancționării politicienilor pentru afirmații discriminatorii[18]. Cum domeniul de reglementare nu se suprapune, după cum am văzut mai sus, afirmația este inexactă, victimele având posibilități suplimentare de acțiune.
În altă ordine de idei, este posibil ca un concept de tipul demnitate umană să reprezinte, dintr-o altă perspectivă, doar o reiterare a unei noțiuni metafizice. Totuși, dreptul, care codifică și recodifică metafizica conform propriilor necesități, solicită permanent fundamente pentru a-și susține și consolida formele de protecție, remediile, drepturile și libertățile concrete. De aceea, nu există nici o contradicție flagrantă între o lume postfundaționistă și principii de sorginte metafizică. Protecțiile juridice nu dispar în absența principiilor metafizice care odinioară le justificau. Conceptele tari de care dispunem în prezent – demnitate, cetățenie, drepturi ale omului – putem să le concepem pragmatic operative, dar în același timp contingente. Lecția rortiană[19] nu trebuie să ne scape, suntem capabili să eliminăm formele de totalitarism și intoleranță atunci când operăm modificarea conceptuală de rigoare. Ironia pragmatistă acceptă demnitatea[20]atâta timp cât servește scopului emancipator pentru care a fost concepută. Atunci când în istoria umanității ceva de genul încălcării demnității umane va dispărea, atunci ne putem dispensa și de demnitate. Dar, în circumstanțele globale actuale, avem nevoie mai mult decât oricând de o clarificare a valorilor și a standardelor etice indispensabile societăților noastre. Or, conceptul de demnitate folosește acestui scop și reprezintă în contextul actual o contingență absolut necesară.
Introducere
Puține proiecte de lege au suscitat în ultima perioadă atâta agitație/gâlceavă precum inițiativa legislativă a președintelui PSD, Liviu Dragnea, de „asigurare a toleranței față de diferențele de grup”[1]. Nu vom relua multiplele atacuri la adresa propunerii, dar acestea pot fi grupate pe câteva linii directoare: legea este o tentativă de limitare a libertății de exprimare, având posibil corolar sancționarea afirmațiilor de pe rețelele de socializare (probabil cea mai des exprimată nemulțumire); propunerea face parte dintr-o strategie politicianistă a dublului standard (dincolo de conținut, PSD-ul dedublează în stilul clasic al regimului comunist: în spatele protecției demnității nu rezidă decât o tentativă de control și îngrădire a democrației); proiectul nu este necesar, existând deja reglementări în materie.
Argumentul nostru va avea următorul traseu: vom urmări consacrarea legislativă a demnității umane și a toleranței, atât din punct de vedere intern, cât și internațional, vom analiza conținutul legii, căci se pare că acesta nu a fost dezbătut deloc, vom sesiza dacă există vreo noutate legislativă sau doar o reiterare inutilă a unei reglementări deja existente, ulterior vom introduce în discuție un concept mai larg al demnității umane, de natură politică, pentru a ne permite să sesizăm interrelaționarea epistemologică și axiologică dintre dreptul la demnitate și libertatea de exprimare.
1. Consacrarea legislativă a demnității umane
Conform Constituției României, „demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme” (art. 1, alin. 3). În plus, demnitatea este corelată libertății de exprimare în art. 30, alin. 6: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Consacrarea constituțională nu este o particularitate locală, nenumărate alte state prevăzând-o, unele chiar mai accentuat, e.g. Constituția Germaniei dedică întreg primul articol demnității umane și drepturilor omului: „Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului” (alin. 1).
Codul Civil conține de asemenea o referință la demnitatea umană. Codul Civil actual aduce ca noutate o consacrare expresă: „Art. 72. – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”. Mai important este faptul că art. 252 instituie o formă generică de ocrotire a personalității umane, prin care orice persoană are dreptul la apărarea vieții sale, a integrității fizice, a demnității și a altor drepturi.
Trebuie să amintim Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, datorită proximității cu demnitatea. Discriminarea este concepută drept „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.
Jurisprudența Curții Constituționale este utilă clarificărilor legale. În Decizia nr. 1576 din 7 decembrie 2011, s-a statuat că „demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane” și o „valoare intrinsecă a ființei umane”[2].
2. Protecția demnității grupurilor defavorizate: conținutul legii
În mare, proiectul de lege dorește instituirea unei protecții juridice a demnității umane și a garantării toleranței față de diferențele de grup (art. 1 și art. 2, alin. a și b). Toleranța este strict limitată și delimitată de prevederile Constituției României (art. 3). Acesta conține o reglementare extensivă a promovării demnității umane și toleranței, articolele fiind grupate în trei categorii-destinatare: sistemul educațional (art. 4-7), administrația publică și funcționarii publici (art. 8-14) și mass-media (art. 15).
Pentru obținerea rezultatelor vizate în lege se va înființa Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, ce va opera în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având multiple atribuții (literele a-n ale alin. 1 din art. 16), vor fi introduse cursuri de promovare a demnității umane și toleranței în învățământul preuniversitar (art. 18), se va concepe un Ghid de bune practici (art. 20-23), precum și alte măsuri de natură administrativă privind activitatea funcționarilor publici (art. 24-26).
Inițial, legea prevedea sancțiuni de natură contravențională, amenda fiind aplicată de Departament, în mod diferențiat relativ la subiectul pasiv asupra căruia se răsfrânge acțiunea de defăimare socială, asupra unei persoane fizice sau asupra unui grup social. Foarte important era art. 20, prin care persoana care se considera vizată putea formula instanței acordarea de despăgubiri, restabilirea situației anterioare defăimării sociale și anularea situației create prin discriminare, ceea ce făcea ca natura juridică a instituției să fie una hibridă, atât contravențională, cât și reparatoriu-compensatorie, precum funcția răspunderii delictuale din dreptul civil.
3. Domeniu nou de reglementare?
În contextul legal actual, o primă formă de apărare a demnității umane o reprezintă răspunderea delictuală, art. 1349, conform căreia „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Sintagma „drepturi și interese legitime ale persoanei” vizează atât pe cele patrimoniale (evaluabile în bani), cât și pe cele nepatrimoniale, prevăzute la art. 252. Mecanismul procedural este următorul: persoana lezată în drepturile sale cheamă în judecată pe autorul faptei. Dacă reușește să demonstreze existența prejudiciului și a legăturii între acesta și autor, atunci va fi angajată răspunderea delictuală în sarcina pârâtului, care va fi obligat fie la o reparare în natură a prejudiciului, fie la una prin contra-echivalent. De obicei, instanța impune atât încetarea acțiunilor care determină acțiunea prejudiciabilă, cât și acordarea de daune-interese sub formă compensatorie, cunoscute generic sub denumirea de daune morale. Acesta este dreptul comun în materie.
Pentru situațiile în care sunt implicate diferite forme de discriminare, este aplicabilă Ordonanța nr. 137/2000. Aceasta are un conținut mult mai complex decât ceea ce este prevăzut la art. 252 din Codul Civil. Ea include nenumărate contravenții pentru situații discriminatorii, inclusiv atingeri ale demnității prin: „Orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia” (art. 15). Fiind o lege specială, completează dreptul comun în materie, suplinind acele reglementări absente din legea generală, și se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.
Pentru comparație, proiectul de lege definește demnitatea umană ca valoare intrinsecă a oricărei ființe umane ce decurge din integritatea sa fizică și psihică și din capacitatea sa de a judeca și de a acționa în cadrul societății, după propriile alegeri, indiferent de diferențele individuale sau de apartenența la un grup social (art. 1, lit. a), iar toleranțadrept manifestarea unui tratament egal față de orice persoană, indiferent de grupul din care face parte ( art. 1, lit. b).
Dacă Ordonanța este elaborată pentru a sancționa printr-o interdicție expresă toate formele de discriminare și încălcare a demnității umane, proiectul definește un conținut pozitiv, indicând maniera de concepere a demnității și a toleranței. Cu alte cuvinte, legea leagă ceea ce este deja în legislație cu o semnificație pe care Curtea Constituțională a clarificat-o ulterior. Poate părea puțin lucru, dar din punct de vedere juridic este o subliniere necesară (contrar limbajului comun, terminologia juridică tinde către termeni preciși, fără echivoc, preferabil prezenți deja în legislație). În plus, justițiabilii se pot prevala în pretențiile lor civile, dacă aleg calea dreptului comun, de semnificația pe care proiectul ar impune-o.
În al doilea rând, ținta proiectului este de a avea impact asupra domeniilor educativ și administrativ, chestiuni pe care Ordonanța nu le are în vedere. Dacă măsura este fără rezerve bine venită în mediul școlar, la nivel administrativ putem detecta o dublă articulație: atât educativă, funcționarilor aducându-li-se la cunoștință sensul legii transpus în Ghid, cât și administrativ-sancționatorie, funcționarii publici putând fi trași la răspundere pentru acțiunile lor de încălcare a demnității umane. Astfel, întregului aparat administrativ va trebui să i se implementeze setul de principii etice și de criterii obiective pe care Ghidul le va prevedea. Indubitabil, legea este o armă cu două tăișuri, iar ceea ce este cert e faptul că arma se găsește în mâna cetățeanului.
4. Semnificația valorică a demnității
Când în 2006, posterior lui „9/11”, Bundestagul german a conceput o lege privind securitatea aeronautică, ce prevedea posibilitatea distrugerii în aer a avioanelor deturnate de teroriști pentru a evita pericolul la adresa unui număr mai mare de persoane la sol, Curtea Constituțională Federală a declarat-o neconstituțională[3]. Curtea a reținut că datoria statului este de a respecta demnitatea umană a pasagerilor și primează asupra protecției victimelor potențiale ale atacurilor teroriste[4].
Încălcarea oricărui drept sau libertate prin invocarea securității naționale nu poate fi susținută pentru că încalcă demnitatea umană. Maxima pe care o putem desprinde de aici este fiat dignitas, pereat mundus. Rădăcinile imperativului categoric kantian sunt adânc înfipte în această concepție. De fapt, demnitatea umană subîntinde toate drepturile și libertățile, inclusiv cea de exprimare.
Deși conceptul de demnitate este consacrat în nenumărate legislații și tratate internaționale de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost corelat dintotdeauna drepturilor omului ca expresie a rezistenței la despotism, opresiune și umilință[5]. Istoria lungă a violării demnității umane, de la condiții sociale precare, tratament discriminatoriu la locul de muncă, în special pentru femei, discriminarea străinilor, a minorităților culturale, religioase, lingvistice sau de rasă, până la expulzarea imigranților și a persoanelor în căutare de azil, și-a găsit în cele din urmă variate forme de consacrare legislativă. Demnitatea a fost „principiul matriceal” al drepturilor fundamentale[6], catalizatorul euristic pentru generații succesive de drepturi ale omului. Prima generație cuprinde drepturile civile și politice, cea de-a doua drepturile economice și sociale, iar ultimele drepturile solidarității.
Afirmarea drepturilor omului este intrinsec legată de concepția politică a liberalismului, datorită căruia a putut fi afirmată în prima etapă ideea inviolabilității persoanei, a comerțului liber, libertății religioase și a dreptului democratic la participare politică[7]. Ideea o găsim transpusă în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789, în care art. 4 prevede că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societății pentru a se bucura de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului codifică materialul legal și politic al ultimelor două secole conform unei anumite logici. Drepturile considerate a fi „nucleul dur” al drepturilor consacrate sunt dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente, interdicția sclaviei, interdicția neretroactivității legii penale și interdicția discriminării[8]. Acestea beneficiază de protecție absolută, prin comparație cu drepturile cărora li s-a conferit protecție relativă, statele putând să le aducă limitări în anumite condiții, motiv pentru care sunt numite drepturi condiționate, unde includem libertatea de exprimare. Deși este considerată o libertate esențială ce ne permite comunicarea fără limitare a opiniilor și a informațiilor, ingerința statelor este permisă atunci când sunt necesare măsuri specifice unei societăți democratice de asigurare a securității naționale, prevenirii infracțiunilor, protecției reputației și drepturilor persoanelor etc[9].
Acest scurt istoric al consacrării drepturilor omului ne indică o anumită ordine a priorităților, drepturile omului nefiind în bloc libertăți absolute la dispoziția cetățenilor împotriva actelor dăunătoare ale statelor, fiind modelate și modelând la rândul lor tradițiile juridice în care operează.
Dacă modelul C.E.D.O. este un reper juridic, doctrina politică nu este unitară în privința modelului explicativ. Pentru T.H. Marshall, libertățile individuale sunt libertatea personală, libertatea de expresie, gândire și credință, dreptul de proprietate, de a contracta liber și de a beneficia de o justiție imparțială, cele politice vizează drepturi de participare la exercițiul puterii politice, ca membru al unui corp învestit cu autoritate politică sau ca elector al unui membru dintr-un asemenea corp, iar cele sociale în spectrul de drepturi de la o formă minimă de bunăstare economică și securitate până la dreptul de a împărtăși moștenirea socială și a trăi o viață civilizată conform standardelor prevalente în societate[10]. Dar, venind dinspre spațiul anglo-american, în care sistemul juridic este de common law, Marshall nu reține aparatul conceptual abstract continental, drepturile fiind privite fragmentar, ca o treptată dobândire și consacrare individuală de libertăți. Ideea unui principiu abstract, al demnității, în lumina căruia drepturile să fie concentrate, este neinteligibil pentru un gânditor din acest spațiu. Probabil aici putem încadra afirmația ambasadorului S.U.A., pentru care libertatea de exprimare este supremă.
5. Demnitate versus libertatea de exprimare – o falsă dihotomie
Este indubitabil că libertatea de exprimare este indispensabilă unei societăți democratice[11], motiv pentru care intră în categoria generică a „drepturilor fundamentale”, neexistând justificări în îngrădirea sa. De fapt, dacă privim îndeaproape, această libertate vizează posibilitatea comunicării umane. Dar libertatea de exprimare nu deține o dimensiune normativă prin sine (precum putem depista în privința dreptului la viață, de pildă), nefiind capabil să instituie un drept subiectiv. Hegelian vorbind, negativitatea sa este tocmai pozitivul, adică libertatea. În absența unei determinări concrete, libertatea de exprimare este virtual infinită și nu poate fi un drept. Acesta este și motivul pentru care știința dreptului vorbește de libertate de exprimare, nu de drept la exprimare.
Dar care este legătura dintre demnitatea umană și libertatea de exprimare dintr-o perspectivă axiologică? Dacă acceptăm că „ideea demnității umane este chinga conceptuală care leagă moralitatea respectului egal pentru toate persoanele cu dreptul pozitiv (dreptul în vigoare, explicația noastră) și legiferarea pozitivă de asemenea manieră că interpunerea lor poate da naștere unei ordini politice fundamentate pe drepturile omului…”[12], atunci înseamnă că demnitatea umană reprezintă pragul absolut al evaluării și conceperii tuturor drepturilor și libertăților. Nici nu se pune problema ca o valoare să fie contrară demnității, ci trebuie să concepem relația sub forma unui test (similar raționamentelor în common law): conferă această valoare aceeași protecție precum o face demnitatea? Sau, similar: se ridică această valoare la nivelul impus de demnitatea umană?[13]
Astfel, dacă drepturile și libertățile au ca referință demnitatea, acestea nu i se pot contra-opune.
Totuși, de ce avem tendința de a interpreta relația sub forma unei dihotomii? Consider că un răspuns ține de înțelegerea ideii de justiție, datorată în bună măsură preeminenței în mass-media a cazurilor penale (deși în mod nejustificat, doar circa o pătrime din cauzele pe rol fiind de natură penală), precum și asocierea oricărei legi (și a eficacității legii) cu pedeapsa și persoana autorului. Dacă privim mai îndeaproape, sistemul juridic, în special cel de factură privatistă (ce privește relațiile între părți), se prezintă ca un imens vademecum pentru practici coerente și acțiuni care ne feresc de daune și sancțiuni. Generic, norma juridică are încastrată în esența ei prevenția, nu pedeapsa. Dreptul este și ar trebui să fie dominat de perspectiva viitorului, ca faptele dăunătoare să nu se mai petreacă, ca autorii acestora să nu le mai comită, ca prejudiciile provocate să fie reparate astfel încât cei păgubiți să nu sufere pierderile. În schimb, accentul pică pe persoana vinovatului, pe trăsăturile morale ale acestuia, pe natura sa „coruptă”, pe gravitatea faptei etc. Cu alte cuvinte, în loc ca privirea societății să fie îndreptată către victime, aceasta rămâne cramponată pe autori. În cazul de față, pare că același reflex punitiv a motivat luările de poziție în presă. Deodată, toți ne-am văzut pasibili de amenzi pentru injurii pe facebook.
Una dintre problemele legii este de fapt ideologică, neoconservatorii[14][15] sesizând dimensiunea progresistă a acesteia, afiliind-o corectitudinii politice[16]. Dacă în opinia neoconservatorismului formele de emancipare și de promovare a toleranței, drepturilor omului și egalității pot fi reunite peiorativ sub sintagma „corectitudine politică”, atunci este de neînțeles cum atât liberalii, cât și social-democrații, care încă își mai propun să rețină sub auspicii normative câte ceva din progresismul Luminilor, nu-și apropriază o astfel de inițiativă. Expectanțele unei asemenea propuneri de lege ar fi venit mai degrabă din partea liberalilor (sau, mai nou, a liberalilor din cadrul liberalilor), căci acestea sunt tipurile de valori pe care ideologia lor le-a promovat de-a lungul istoriei. După cum am văzut mai sus, burghezia a fost forța care a impus, împotriva conservatorilor, o noțiune generică de drepturi ale omului, inviolabilitate a persoanei, dreptul la un proces echitabil etc. Chiar și așa, inițierea legii din partea social-democrației este explicabilă, eforturile de conturare a drepturilor minorităților sau categoriilor defavorizate fiind una dintre mărcile definitorii ale acestei ideologii[17].
Concluzii
Pentru cei care nu acceptă sofisme de tipul ad hominem, în care persoana cântărește mai greu decât argumentele sale, Liviu Dragnea nu este Liviu Dragnea, ci devine o instanță auctorială ca oricare alta. Astfel, ideea unei protecții a demnității omenești ar trebui luată în considerație cu mare atenție, indiferent de cine o inițiază. Zgomotul de fond privind o posibilă încălcare a libertății de exprimare a determinat omiterea unei mize mai profunde. Recuzabil este faptul că o astfel de lege ar putea avea un impact major asupra societății nu în calitate de instanță represivă, ca și cum efectul unei legi decurge doar din sancțiunile pe care le impune, ci prin dimensiunea ei prospectivă: modelând sistemul educațional și cel administrativ în sensul unei respectări a demnității umane se poate determina un impuls în consolidarea respectului reciproc, a întăririi legăturii dintre guvernanți și guvernați, a reiterării supremației legii și manifestării spiritului democratic.
Inițial, proiectul de lege prevedea sancțiuni contravenționale. Ceea ce s-a omis cu ușurință este faptul că, în mod normal, cetățenii s-ar fi putut prevala de acest remediu legal (împreună cu art. 20, care dădea posibilitatea unei acțiuni în daune civile), în special de către cei din medii defavorizate (nu neapărat persoane discriminate), împotriva persoanelor ale căror afirmații au un puternic impact public. Inutil să mai spunem că ținta unor asemenea sancțiuni ar fi fost în primul rând politicienii. Nici nu poate fi reținută opinia Centrului de Resurse juridice, care apreciază că inițiativa paralizează posibilitatea sancționării politicienilor pentru afirmații discriminatorii[18]. Cum domeniul de reglementare nu se suprapune, după cum am văzut mai sus, afirmația este inexactă, victimele având posibilități suplimentare de acțiune.
În altă ordine de idei, este posibil ca un concept de tipul demnitate umană să reprezinte, dintr-o altă perspectivă, doar o reiterare a unei noțiuni metafizice. Totuși, dreptul, care codifică și recodifică metafizica conform propriilor necesități, solicită permanent fundamente pentru a-și susține și consolida formele de protecție, remediile, drepturile și libertățile concrete. De aceea, nu există nici o contradicție flagrantă între o lume postfundaționistă și principii de sorginte metafizică. Protecțiile juridice nu dispar în absența principiilor metafizice care odinioară le justificau. Conceptele tari de care dispunem în prezent – demnitate, cetățenie, drepturi ale omului – putem să le concepem pragmatic operative, dar în același timp contingente. Lecția rortiană[19] nu trebuie să ne scape, suntem capabili să eliminăm formele de totalitarism și intoleranță atunci când operăm modificarea conceptuală de rigoare. Ironia pragmatistă acceptă demnitatea[20]atâta timp cât servește scopului emancipator pentru care a fost concepută. Atunci când în istoria umanității ceva de genul încălcării demnității umane va dispărea, atunci ne putem dispensa și de demnitate. Dar, în circumstanțele globale actuale, avem nevoie mai mult decât oricând de o clarificare a valorilor și a standardelor etice indispensabile societăților noastre. Or, conceptul de demnitate folosește acestui scop și reprezintă în contextul actual o contingență absolut necesară.
[1] Vom lua ca reper ultima modificare a proiectului de lege, din data de 15.02.2016:http://www.cdep.ro/presa/Lege%20privind%20asigurarea%20tolerantei%20fata%20de%20diferentele%20de%20grup%20.pdf.
[2] A se vedea Dr. ZAKARIÁS Kinga și BENKE Károly, Demnitatea umană în jurisprudența instanțelor constituționale din Germania, Ungaria și România, p. 58, disponibil online:https://www.ccr.ro/uploads/zakarias_benke.pdf (consultat pe 15.02.2015). Nu putem reține însă caracterul creștin al demnității, conform citatului autorilor, ci doar dimensiunea religios-metafizică drept sursă de inspirație a reglementării. Ideea de valoare intrinsecă a persoanei se creionează pe alte coordonate în statele secularizate (în înțeles juridic, izvorul dreptului nu cuprinde religia), operând ca justificări general acceptabile ale unui conținut moral, determinat într-o comunitate politică, ce sunt sancționate de puterea de stat, sub forma drepturilor și libertăților. Acestea rețin din sfera moralității doar acel conținut care poate fi modelat de drept, transformat în drept pozitiv și în drepturi civile efective. Este o eroare des întâlnită printre juriști, care au tendința de a asimila sursa unei reglementări cu reglementarea însăși (eroare scuzabilă, căci este ghidată de modelul epistemologic al acțiunii în timp a legii). Legea deja instituită are drept consecință invariabilă aneantizarea a ceea ce a lăsat ca rest, juristul eliminând automat din discursul său contingența istorică.
[3] Cazul mi se pare exemplar pentru divergența dintre filosofia politică anglo-saxonă, utilitaristă în articulațiile sale principale, pentru care soluția ar fi fost inversă, și filosofia continentală de sorginte kantiană, cu un imperativ categoric transpus în ideea generică de demnitate umană, pentru care principiul respectării demnității, chiar în cazul unei minorități, primează oricărui calcul al eficienței.
[4] BVerfG, 1 BvR 357/05, 15.02.2006.
[5] Jürgen Habermas, The Crisis of European Union, Polity Press, 2012, p. 74.
[6] Jean-François Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2012, p. 1.
[7] Jürgen Habermas, op. cit., p. 79.
[8] Renucci, op. cit., p. 80.
[9] Ibidem, p. 184.
[10] T.H. Marshall, „Citizenship and social class”, în Jeff Manza and Michale Sauder (editors), Inequality and Society, W.W. Norton and Co., NY, 2009, pp. 148-154.
[11] „Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului: orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți” – art. XI din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789.
[12] Jürgen Habermas, The Crisis of European Union, Polity Press, 2012, p. 81.
[13] Inutil să mai spunem că o asemenea perspectivă ar conduce probabil la anumite modificări legislative și jurisprudențiale. Un caz relativ recent, în care o fetiță a murit în absența unor transfuzii sangvine, pe motiv că acestea erau interzise religios, medicii neputând din punct de vedere legal să încalce alegerea părinților, ne-ar duce către următoarea întrebare: ce imperativ primează între dreptul la viață și dreptul la libertatea de conștiință? Dacă demnitatea umană este valoarea absolută, atunci orice excepție invocabilă pe calea unei libertăți nu ar putea fi reținută din punct de vedere legal. Ceea ce este curios este că vocea presei a fost virulent împotriva părinților (cu alte cuvinte, considerând dreptul la libertate de conștiință, religie și exprimare inferioare dreptului la viață și demnitate), abordând chestiunea tocmai exact invers în subiectul de față.
[15] http://www.evz.ro/anti-anti-defaimare-de-ce-legea-dlui-dragnea-nu-e-doar-proasta-ci-de-a-dreptul-periculoasa.html.
[16] Un imens sofism care bântuie intelectualitatea românească, care reține doar efecteleluptelor împotriva discriminării din S.U.A., omițând cauzele acesteia și considerând în mod falacios că în Europa efectele au devenit cauze.
[17] Dacă în context românesc partidele sunt corigente la coerență și conformitate doctrinară, acesta este un argument în plus pentru educație și dezbateri politice serioase, tocmai pentru a putea contra-opune fiecărui partid propria ideologie, nicidecum a reitera emfatic, dar eronat „moartea” ideologiei sau „sfârșitul istoriei”.
[18] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20787073-crj-initiativa-lui-dragnea-paralizeaza-posibilitatea-sanctionarii-politicienilor-pentru-afirmatii-discriminatorii.htm.
[19] Richard Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, Editura All, 1998.
[20] A se vedea Anton de Baets, A Successful Utopia: The Doctrine of Human Dignity, disponibil on-line: http://www.nnet.gr/historein/historeinfiles/histvolumes/hist07/historein7-baets.pdf. Autorul ne pune la dispoziție o interesantă sistematizare plecând de la diferența dintre demnitatea umană inerentă și demnitatea umană externă, fiecare cu propriile trăsături și cu autorii care le-au susținut. Prima variantă este esențialistă, afirmând-o ca un atribut esențial ființei umane, similar manierei în care dreptul o concepe (prezentă și în proiectul de lege), pe când cea de-a doua este mai degrabă sociologică, centrată pe relații sociale, culturală, contingent. Indiferent de opțiunea fiecăruia, conceptul de demnitate umană poate fi apropriat de drept ca funcție valorică și poate calibra toate drepturile nepatrimoniale (drepturi aparținând personalității umane) în funcție de sine.
Metamorfozele singurătății
Destin incarcerat.Volumul 1. Metamorfozele singuratatii de Gheorghe Virtosu-Editura Adenium
Destin încarcerat.Volumul 1. Metamorfozele singurătății de Gheorghe Vîrtosu
Număr de pagini: 238
An apariţie: 2013
Editura: Adenium
An apariţie: 2013
Editura: Adenium
Visele au o mare putere asupra oamenilor; le dau speranţe şi sunt prietenele de care nu se pot lipsi. Imaginaţia este cea care le guvernează: le aduce în prim-plan sau le aruncă în plan secund. Aş vrea să daţi, dragi cititori, frâu liber acestei forţe care sălăşluieşte în minţile voastre şi să creionaţi…un mim. Da, un mim care are magia de partea lui. El din două mişcări v-a închis într-o cutie invizibilă, aparent indestructibilă. Viaţa trece pe lângă dumneavoastră şi ce e de făcut? Încercăm marea cu piciorul şi găsim scăparea: imaginaţia. Ea ne descătuşează din acel loc limitat, de perimatul vieţii. Acum e momentul să o lăsăm slobodă şi să o luăm ca pe un medicament. Să vedem cine a putut să facă acest lucru…
Gheorghe Vîrtosu, un autor român stabilit în Olanda despre care prea multe nu vă pot dezvălui. El a încercat şi, din punctul meu de vedere, a reuşit să arate că cele mai întunecate cotloane ale vieţii pot fi luminate cu o doză bine măsurată de creativitate. Mai mult despre scriitor vom afla în volumul său.
Gheorghe Vîrtosu, un autor român stabilit în Olanda despre care prea multe nu vă pot dezvălui. El a încercat şi, din punctul meu de vedere, a reuşit să arate că cele mai întunecate cotloane ale vieţii pot fi luminate cu o doză bine măsurată de creativitate. Mai mult despre scriitor vom afla în volumul său.
„Destin încarcerat” debutează cu o aventură din anul 2004. Nu e una fericită: este o peripeţie într-un…penitenciar. Personajul principal este încarcerat într-o închisoare din sudul Franţei. Totul pare înnegurat „căzusem mai degrabă într-un somn iepuresc, în care gânduri de tot felul inundă mintea: era lesne să-mi imaginez, de exemplu, cum stau morţii în sicriu, pentru că celula mea rece şi neospitalieră, era asemenea unui mormânt”. Gardienii sunt cei care au grijă ca bucuria să fie distrusă „m-am trezit dimineaţa devreme. Gardianul îşi începea serviciul lovind cu bastonul în uşa de fier a fiecărei celule. Făcea un zgomot asurzitor. Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă, ca să ne „amintească” unde suntem. Să nu care cumva să ne închipuim că ne aflăm în vreun loc destinat petrecerii timpului liber”. Cu toate acestea, eroul nu se lasă mai prejos, nu acceptă această lovitură a sorţii şi se ridică puţin câte puţin din acest „mormânt” prin ce dacă nu prin propria-i gândire. Mai întâi află despre libertatea de dincolo de ziduri de la porumbei „erau obişnuiţi să vină zilnic după ce mă trezeam…deseori îi întrebam: ce culoare mai poartă libertatea afară? Îmi arătau penele murdare de un gri întunecat”. Aceste păsări apar în scrierile greceşti ca un simbol al reînnoirii vieţii şi cred că acest lucru vrea să facă şi protagonistul: să îşi găsească identitatea ascunsă temeinic de patru pereţi şi o fereastră pironită în sârma ghimpată. Personajul îşi face un prieten, un şobolan care îi va sta alături pentru un an şi nouă luni, dar care va fi ucis de gardieni. Este un alt simbol, dar al trădării şi mizeriei. Pentru erou a însemnat altceva: o boare de aer care i-a cruţat timpul. Odată plecat, singurătatea îl acaparează pe personaj „pereţii închisorilor „se hrănesc”, practic, cu zilele deţinuţilor. Le îmbătrâneşte corpul…nu voiam să văd pe nimeni”. Imaginaţia este cel care îl salvează luând forma unui şobolan mai bătrân care îl povăţuieşte„ori de câte ori te confrunţi cu o problemă, după ce trece, ea îţi lasă un dar. Orice necaz, oricât de mare ar fi, poate fi transformat într-o binecuvântare, după cum si o binecuvântare poate fi transformată într-un blestem”. Am ajuns, deci la metamorfoză…ce presupune? Fiece gram de trăire, de creativitate pe care îl aven. Înţelegem că răul poate fi transformat în ceva bun nu mai cu mintea noastră.
Timpul trece, vine 1 ianuarie 2006, orele 2.45 când eroul găseşte o nouă cheiţă care deschide uşa spre propria-i fiinţă. Ne arată cum a fost, este şi va fi protagonistul „ştiu ce voi scrie!o poveste pentru copii! O poveste care să descrie soarta tristă a Şobolanului bătrân…o poveste care să ajungă la inimile copiilor şi să lupte cu Timpul nemuritor”. El îşi va petrece nopţile scriind la lumina lumânării, jucându-se cu vântul iernii, dar filele caietului său nu sunt infinite.Încearcă să realizeze poveştile pe hârtie igienică, dar fără succes. Caută soluţia în amintirile despre trecut, părinţi, copilărie „copilăria e lipsită de profunzimea conştiinţei”, despre cum a părăsit vatra satului şi s-a aruncat în lume „vreau să merg la oraş, să urmez un liceu…uite ce e, mamă! Dacă voi auzi că ai murit, mă voi întoarce, te voi îngropa ca pe o mamă bună şi voi plânge neîncetat trei zile…aici nu voi rămâne, orice ai spune, orice ai face!”. Reuşeşte în acest fel să se regăsească. Aflăm că personajul principal este însuşi autorul care l-a adus pe Gheorghe din trecut în prezent. În acest fel îşi dă seama că pentru a-şi termina lucrarea va trebui să sacrifice o parte din sine, o amintire despre mama sa: un pulover. Nu găseşte curajul să ducă gândul până la capăt aşa că va fi împins de la spate de o făptură „închipuită”, Singurătatea. Ea îşi schimbă forma după bunul plac al lui Gheorghe şi încearcă să îl înveţe despre ceea ce este, „în mijlocul celulei, pe scaunul meu stătea o făptură desprinsă cu totul de realitate. O fiinţă nepământeană…” , „sunt sora geamănă a Timpului Nemuritor”, „apar doar când subiectul este hotărât”.
Singurătatea este cea care îi arată lui Gheorghe adevărata faţetă a vieţii „vreţi cele mai bune şcoli, vă creaţi familii din interes…prietenii se transformă în concurenţi, ca să nu spun adversari sau chiar duşmani!”şi îl îndeamnă să îşi schimbe felul de a percepe lumea să accepte un minim sacrificiu. Ce se întâmplă mai departe nu voi dezvălui…Cartea de faţă nu este decât o mică parte a poveştii lui Gheorghe Vîrtosu. Este scrisă la persoana I sub forma unei analize psihologice. „Destin încarcerat” este o aventură în căutarea sinelui şi a cunoaşterii. Fiecare cuvânt este un simbol, volumul pare a fi un labirint: luna „care îşi făcea maiestuoasă apariţia pe bolta cerului”, Speranţa „este singura capabilă să te ajute când sufletul îţi este încarcerat”, penele „zborul penelor în adierea vântului nu este decât întruchiparea teoretică a propriilor noastre destine”, Singurătatea, stelele. M-a impresionat destul de mult faptul că personajul nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi a continuat să lupte cu destinul. Finalul este unul deschis, ne lasă în coadă de peşte, fără să ştim dacă ceea ce i s-a întâmplat eroului a fost realitate sau ficţiune. Ne punem întrebarea dacă realitatea nu e decât o treaptă, iar adevărata putere nu s-ar ascunde în gândurile noastre.
Lectură plăcută!
Nota mea: 7.5/10 stilouri
Cartea Destin încarcerat.Volumul 1. Metamorfozele singurătății de Gheorghe Vîrtosu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.
Autor: Crina Stanciu
joi, 11 februarie 2016
România are viitorul amenințat. De vorbă cu scriitorul și profesorul universitar Claude Karnoouh
De vorbă cu scriitorul și profesorul universitar Claude Karnoouh
- Claude Karnoouh, ne știm de câțiva ani de pe net, și ne prețuim și respectăm reciproc, dar, curios, nu ne-am întâlnit niciodată face-to-face. Ce reprezintă pentru tine rețelele de socializare?
- Pentru mine rețelele de socializare reprezintă un mijloc cu trei scopuri:
a) să aibă o informație mai largă în toate sensurile, și geografic și cultural și politic;
b) să vadă cum ideile și opinile noi sau mai puțin noi se desfășoară, pătrund sau nu… e un fel de instrument pentru a măsura evoluția opiniilor;
c) să găsesc oameni cu care mi se pare că mă împac bine, cu care împărtășesc anumite idei esențiale, dincolo de criterii imediat politice, un fel de afinitate electivă...
- Deși ești francez, te interesează actualitatea politică și socială de ultimă oră de la București. Până când ai publicat acum, la editura Adenium, romanul „Autoportretul adolescentului îmbătrânind”, nu știam că te-ai îndrăgostit la noi de o femeie, și că și aici e de căutat sâmburele interesului pentru România. Corect?
- E adevărat că trăiesc de câțiva ani buni cu o doamnă româncă, dar nu e deloc modelul femeii din roman, femeia mea ar fi, dimpotrivă, modelul opus… acest mic roman e hrănit parțial din bucăți de experiențe personale, dar și mai mult de o serie de observații făcute la Cluj, la începutul anilor 90 (între 91 si 95), din felul cum se jucau și se purtau străinii cu femeile din România, și cum femeile din România aveau și ele o strategie cu străinii, și asta nu numai într-un oraș mare, la Cluj, si în orășele, la Turda, la Huedin, la Gherla, la Dej, la Câmpeni, la Beclean, și chiar la sate, se vedea foarte bine când veneau grupuri cu salvarea satului românesc… Am bântuit foarte mult în jurul Clujului, când eram profesor invitat la UBB, am avut multe de văzut, care, de obicei, nu îi interesează pe ziariștii sau pe universitarii care stau la colocvii și plecă a doua zi și cred că știu cum e lumea pe plaiurile Someșului sau Dâmbovitei…
- „Autoportretul adolescentului îmbătrânind” este o carte tulburătoare, după opinia mea. Povestește-mi despre scrierea ei, despre ea...
- Baza romanului a fost scrisă destul de repede, în toamna lui 93… în acel moment mă plictiseam mult la Cluj… era și într-o perioadă când divorțasem de fosta mea nevastă și întâlnirile cu alte femei se rezumau numai la sex, ceea ce e foarte plictisitor după câteva experiențe… dar, după prima versiune, cred că l-am relucrat de 10 ori, schimbând planul, retrăgeam sau adăugam un paragraf; eram, ca și pentru orice text pe care îl scriu, foarte atent la precizie, la descrieri, ba psihologice, ba sociologice și jucând pe o temporalitate multiplă, cum, de fapt, noi toți o trăim… Am lăsat manuscrisul într-un sertar, aveam altceva mai filozofic de scris… Când l-am dat la citit lui Raoul Weiss, el mi-a sugerat niște transformări.
Partea mai sociografică vine de la observația zilnică a vieții pe care o trăiam la Cluj. Aveam o poziție particulară: eram un universitar străin invitat la catedra de filozofie, dar un străin care știa ceva din țară, si mai ales din Ardeal. Am trăit în România ani buni, între 1973 și 1982. Peste tot pe unde mergeam, bântuiam de la vecinii mei de la bloc la piață și la restaurantul profesorilor. La mesele unde eram invitat am observat și notat tot ce vedeam și auzeam.. De când sunt adult fac asta… puține foto, dar multe notițe… În timpul războiului din Algeria scriam notele zilnice pe un caiet pe care l-am pierdut într-o ambuscadă… l-am reconstituit parțial, dar am pierdut mult.
E adevărat c-am avut totdeauna o inclinație pentru Ardeal, cred că este din cauza splendorii paisajelor sale, să fie Podișul Ardealului, ba pădurile din Borșa sau din Munții Apuseni (înainte să fie retezate), sau mai la munte la stâni. Mi-a plăcut și limba cu accentul specific, cu mulți diftongi… și celebra mișcare lentă a ardelenilor se potrivește foarte bine la sufletul meu. Dacă adaugi faptul că majoritatea acestor cinci ani i-am trăit într-o mică vale din Maramureș, îți închipuiești c-am o relație specială cu Ardealul, chiar cu Ardealul de Nord, începând cu județul Bistrița- Năsăud, după Maramureș și Oaș. Acolo de multe ori mă simt ca și la mine acasă.
- Cum am spus, ești la curent cu actualitatea românească. Încerci un prognostic pentru viitorul apropiat al României?
- Totdeauna m-am ferit să fiu profet. Stiu că mulți intelectuali se prezintă astfel, dar eu nu. Cum zicea maestrul meu filozof Gérard Granel, viitorul n-are chip… Ce putem să sugerăm sunt niște tendințe. Din păcate, tendințele pe care le văd aici sunt și legate de experiența mea ca dascăl și, bineînțeles, obervator al cotidianului. În primul rând, trebuie să notăm că emigrația duce cei mai buni studenți în străinătate și majoritatea dintre ei nu mai revin (vin să-și viziteze familia, dar viața lor e în afara țării), ceea ce mi se pare, din păcate, că e datorită nivelului de corupție din toate instituțiile publice și private. Aici nu se pot promova oameni meritocratic, numai cu PCR, pile, cunoștiințe și relații… sunt bineînțeles excepții, dar regula e cum am zis… așa că forțele cele mai bune se duc. A doua problemă este starea demografică. E evident că România a întrat într-un proces de mare scădere demografică, si asta amenință viitorul ei. Stiu că elitei politice post-89 nu-i pasă. Aș adăuga și fenomenul sărăciei care crește tot mai mult, si care face din România de azi o țară în stare tipică de lumea a trea: capitala si trei sau patru orașe au centralizat bogăția, si restul rămâne într-o stare de sărăcie ca a țărilor mai sărace din Africa. Fostul sistem comunist, cu toate defectele lui, măcar a încercat să pună pe picioare o dezvoltare echilibrată în toate colțurile țării, dar azi această voință politică e terminată, concentrarea capitalului e la București, la Cluj, la Timisoara și la Constanța; nici măcar la Iasi, din păcate, nu s-a adus prea mult capital, să nu mai vorbim de orașe ca Huedin, Zalău, Dej etc… există câteva orașe care trăiesc destul de bine din turism, Brașov, Sighișoara, Sighetul Marmatiei, Sibiu, dar la Făgăraș e cam jale. Și când mergeți în Oltenia, la Caracal sau Slatina, e și mai mare jalea… Efectele acestei politici sunt teribile pentru orașele mijlocii și mici, unde deșcolarizarea este masivă și amestecată cu dezindustrializarea. Toate astea înseamnă ruinarea socială a țării. unde o elită smulge cât mai mulți bani care sunt trimiși în străinătate, pentru reciclarea în marele business.
- Îți mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
miercuri, 10 februarie 2016
A început Adenium Start, ediția a IV a. La Adenium
Scopul Concursului de Debut „Adenium Start” este acela de a descoperi autori valoroși, care încă nu au avut șansa de a-și publica lucrările. Ca urmare a câștigării celor trei ediții de până acum ale concursului, au apărut și au fost lansate următoarele volume, aparținând unor genuri diferite: Laptele negru al mamei (Cosmin Leucuța), Varză (Beatris Serediuc), Maldororiana (Ana Ionesei), Desant 2013 (antologie lirică), E-xilul colecționarei de fluturi (Adriana Noxi Rotaru), De unde stau eu pot vedea cerul (Ioana Duță), Flăcări, foc, arderi interioare în raportul verbal-vizual (Simona Ardelean),Funeral of hearts (Edith Negulici), Secretul fetei frumoase (Dorina-Grațiela Aolăriți), Vrum-vum (Cristina Frîncu).
Urmăriți pagina de internet a concursului și pagina de facebook Adenium pentru a afla toate detaliile legate de „Adenium Start”.
Regulamentul Concursului de Debut „Adenium Start”
Pe data de 1 februarie 2016, Adenium dă startul celei de-a IV-a ediții a Concursului de Debut pe care îl organizează anual. Intitulat „Adenium START”, acesta se adresează tuturor autorilor de limbă română, cu domiciliul în țară și străinătate, care nu au publicat nicio carte până acum, în niciun domeniu și în niciun format (print, e-book sau PDF). Secțiunile concursului sunt: Proză, Poezie și Literatură pentru copii.
Înscrierea în concurs presupune trimiterea unui colet pe adresa editurii (Aleea Copou, nr. 3, 700460, Iași, România) care va conține două plicuri. În primul plic se va afla manuscrisul în format print și electronic (CD, memory stick etc.), care va fi „semnat” cu un motto. Al doilea plic va conține datele de identificare ale concurentului (nume, prenume, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail), iar pe acest plic va fi menționat, de asemenea, mottoul cu care este „semnat” manuscrisul.
Înscrierea în concurs presupune trimiterea unui colet pe adresa editurii (Aleea Copou, nr. 3, 700460, Iași, România) care va conține două plicuri. În primul plic se va afla manuscrisul în format print și electronic (CD, memory stick etc.), care va fi „semnat” cu un motto. Al doilea plic va conține datele de identificare ale concurentului (nume, prenume, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail), iar pe acest plic va fi menționat, de asemenea, mottoul cu care este „semnat” manuscrisul.
Editura va selecta cele mai bune manuscrise pentru fiecare secțiune din concurs. Ulterior, manuscrisele pentru secțiunile Poezie și Proză vor fi supuse atenției unui juriu național, alcătuit din scriitori și critici literari. Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul literaturii pentru copii.
Vor fi declarate câștigătoare volumele care vor obține cel mai mare punctaj acordat de membrii juriilor, iar editarea lor va începe imediat după anunțarea învingătorilor.
Manuscrisele pot fi trimise în perioada 1 februarie – 30 iunie 2016 (data poștei). Finaliștii vor fi anunțați în jurul datei de 1 august, iar câștigătorii, în jurul datei de 1 septembrie.
Volumele câștigătoare vor fi lansate în cadrul Târgului Internațional de Carte GAUDEAMUS, care se va desfășura la București în luna noiembrie 2016.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)