Valentin Meiu, creatorul trofeelor „Oamenii Timpului”: „Am fost un rebel și-un răsfățat al Iașului”
Adina ScutelnicuPublicat la: 29-02-2016
Sculptorul și profesorul Valentin Meiu este unul dintre personajele celebrei boeme de la Corso, de altădată. Mare iubitor de libertate, artistul a fost un rebel al generației sale, un protestatar și-un contestatar al regimului comunist. S-a urcat pe mese, a strigat, l-a maimuțărit pe Ceaușescu, și-a proclamat independența în moduri neobișnuite, dar forma supremă de protest a fost aceea că nu s-a lăsat înregimentat în marea masă a clasei muncitoare. A cioplit monumente funerare în marmură, dar a săpat și gropi în cimitir, recitând din Shakespeare. Marea parte a tinereții însă, și-a petrecut-o la Corso, pe Lăpușneanu, ca răsfățat al Iașului, înjurând „bătrânii”. Evenimentele din 1989 aveau să-i aducă cea mai mare bucurie pe care a trăit-o vreodată, dar și o mare dezamăgire. Artistul avea să realizeze că nu Ceaușescu stă în calea fericirii sale, ci el însuși. Ei înșiși, de fapt, fiindcă legăturile din grupul său de prieteni s-au destrămat și fiecare a încercat, mai mult sau mai puțin scrupulos, să-și folosească oportunitățile și să-și urmărească interesele. Trist și singur, sculptorul s-a pus și mai vârtos pe băut. Dar totul s-a oprit într-o zi din mai 1997, când a avut o revelație mistică ce i-a schimbat total viața. Din acel moment, Valentin Meiu a redevenit el însuși. Este profesor de desen, compoziție și modelaj la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, unde îndrumă pașii tinerei generații de artiști, iar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în atelier, sculptând.
Fac abstracție de tot ce știu despre dumneavoastră și vă întreb direct: cine sunteți, domnule Valentin Meiu?
M-am născut în 1955 la Tecuci, unde am făcut și liceul, apoi am dat la Arte, la București. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu sculptor, încă de când eram mic. Sculptor sau aviator. Am avut dintotdeauna o mare nevoie de libertate și, mă gândesc acum, cele două profesii la care aspiram au în comun libertatea. Cu toate că îmi doream foarte mult să ajung sculptor, am intrat la facultate abia după cinci ani, la Iași. În acea vreme admiterile erau infernale, erau câteva sute de candidați pe trei-patru locuri. Se spune că se intra pe pile; se poate, dar toți cei care intrau erau foarte buni. Am absolvit sculptura în 1983 și am primit repartiție la Bârlad, ca profesor de desen. M-am dus la post, dar n-am stat mult, mi-am terminat stagiatura și am venit în Iași.
Tot ca profesor de desen?
Nu! În Iași am făcut tot felul de munci necalificate, dar nu aveam stare, nu aveam răbdare să rămân multă vreme într-un loc. Nu suportam să lucrez, voiam să fiu liber.
Ce fel de munci ați făcut?
Păi, fel de fel… am săpat și gropi în cimitir. Săpam și recitam din Shakespeare; eram un rebel. De fapt, nu un rebel, eram rebelul rebelilor. Am lucrat și într-un atelier de monumente funerare. Acel stagiu mi-a prins bine. Acolo am învățat să simt piatra.
Care este materialul dumneavoastră preferat, cu ce vă place să lucrați?
Cel mai bine rezonez cu marmura, cu piatra. Am făcut foarte multe lucrări până în 1995, lucrări pe care le vindeam la Coral, la magazinul de artă și antichități al lui Corneliu Simionescu. Am lucrat mult, dar am pierdut urma multor lucrări; nici poze nu am cu sculpturile mele.
Ce anume vă displăcea la muncă? Fiindcă, de lucrat tot ați lucrat. Ați sculptat foarte mult în perioada dinaintea evenimentelor din 1989.
Nu-mi plăcea să fiu angajat. Nu mi-a plăcut programul, înregimentarea: „Hai, toată lumea face acum asta!” nu era stilul meu. Mie îmi plăcea să mă trezesc fără ceas, să-mi beau cafeaua, să stau să meditez, să cuget… de-astea. Îl și uram pe Ceaușescu și nu voiam să fiu sluga lui. Așa aveam impresia, că sunt sluga lui. Și protestam. Beam și foarte mult în perioada aceea. Eram o gașcă de rebeli, mergeam la Corso, pe Lăpușneanu și făceam toate nebuniile. Mă urcam pe mese și declamam din cuvântările lui Ceaușescu, îl imitam. Mă știa lumea ca pe-un cal breaz. Generația mea a fost mai rea decât precedenta. Îi înjuram pe cei „bătrâni”, aveam impresia c-o să facem și-o să dregem, dar, cumva, ne-am pierdut.
Cum adică v-ați pierdut? Mulți sunteți artiști cunoscuți.
Promiteam mult, dar aveam senzația, eu, cel puțin, că nu mă pot manifesta din cauza lui Ceaușescu. Nu era chiar așa. Se făceau lucruri bune și în perioada comunistă, trebuia doar să fii puțin atent.
Ce s-a întâmplat după 1989?
Când a fost Revoluția m-am bucurat extraordinar de tare, poate doar dacă l-aș vedea pe Hristos m-aș mai bucura așa. Venise vremea fericirii și-a libertății, ni s-au deschis drumurile, așa am perceput atunci acele momente. Ulterior, aveam să-mi dau seama că nu regimul stătuse în fața libertății și fericirii mele, ci eu însumi. Eu, nu Ceaușescu, eram vinovat de nefericirea mea. Gașca noastră s-a spart și-am fost uluit că foștii prieteni s-au călcat în picioare. Am început să beau și mai rău. Eram ca apostolul Pavel înainte de-a merge pe drumul Damascului.
Cum s-au terminat excesele și extravaganțele?
Prin mai 1997 o făcusem rău de tot de oaie și-am simțit dorința de-a pleca. Și chiar am plecat. M-am dus la Belcești, unde fusesem chemat să scriu pisania bisericii. Am stat în casa epitropului și, nu în prima noapte, în a doua, am citit o carte despre Hristos. În noaptea aceea am simțit mâna divinității. Am trecut efectiv de la agonie la extaz. Absolut incredibil a fost faptul că-mi năvăleau în minte toate lucrurile frumoase din trecut, inclusiv un episod din clasa a IV-a, când devenisem atât de religios încât mi-am speriat părinții. Vara anului 1997 am trăit-o cu o bucurie extraordinară. Îmi amintesc că mă pregăteam pentru Salonul Artis și aveam în atelier o bucată de marmură cât un fotoliu. Mă tot uitam la ea și mă gândeam: „Doamne, tu ești sculptor, eu sunt un biet cioplitor”. Nu mai știu ce idee îmi trecuse prin minte, dar am făcut o gaură în marmură. Apoi încă trei. Eram bulversat și mi-am zis c-am stricat bunătate de material. A doua zi, intru în atelier și mă uit cum arată bucata de marmură. Deodată, o răstorn și îmi dau seama că este o inimă, iar cele patru găuri sunt cele patru camere, atriile și ventriculele, și mi-am amintit că în timp ce făceam găurile în marmură am spus că am o inimă de piatră și că nu mai simt frumusețea. Pentru mine, acesta a fost un semn că trăirile speciale din acea noapte de mai, revelația, a fost realitate. Sculptura numită „Inima” este una dintre lucrările cele mai dragi mie.
Cum lucrați, aveți anumite tabieturi, ritualuri?
Toți avem anumite „ritualuri”. Nu superstiții, ci ritualuri care vin din interior. Artistul are un suflet bogat, sensibil, care exprimă. Dacă n-are ce spune, dacă n-are ce să dea celorlalți, nu e artist. Eu lucrez pe baza unor schițe sau a unor modelaje, dar de multe ori lucrarea îmi este dictată de forma pietrei. Trebuie să vezi ce este în interior. Să vezi dincolo de aparențe. Am fost șocat la un moment dat când, trecând pe lângă un supermarket, în Tătărași, am văzut un afiș imens cu o icoană. Nu înțelegeam ce legătură este între icoană și magazinul respectiv. De fapt, era o reclamă cu imaginea unor pâini.
Ce puteți spune despre trofeul Oamenii Timpului?
Lucrarea este realizată din trei plăcuțe de alamă, de doi milimetri grosime, sudate între ele. Cele trei plăcuțe amintesc structura trihotomică a omului: trup, suflet și duh. Statueta reprezintă un om-luptător puternic și stabil, apărat de scuturi de protecție; pe cel din față este gravat OT (Oamenii Timpului – n.r.). Mai departe, las privitorul să interpreteze.
De 17 ani sunteți profesor la Liceul „Octav Băncilă” din Iași. Cum de ați optat pentru catedră?
Am ajuns la catedră oarecum întâmplător, în 1999. În perioada aceea, sculptorul Gheorghiță era inspector la Inspectoratul Școlar Județean. A venit la atelier și mi-a spus că are un post pentru mine la Tomești. Mi-a zis să mă pregătesc, fiindcă anul următor voi preda la „Băncilă”; așa i-a spus și directoarei de la școala din Tomești. Așa a fost, dar am susținut o grămadă de examene; un coșmar. La început mi-era frică.
De ce anume vă era frică?
De elevi. Eram timorat. De câteva ori chiar m-am gândit să plec din învățământ. Nu eram obișnuit să interacționez cu cei tineri, nu știam cum.
Până la urmă cum i-ați „prins” pe elevi?
Păi, cred că, de fapt, ei m-au prins pe mine, nu eu pe ei.
Cum sunt elevii de astăzi?
Sunt extraordinari, am avut promoții foarte talentate, elevi foarte buni, cu vână de sculptor. Sunt mândru de ei!
Ce înseamnă „vână de sculptor”?
Înseamnă să-ți placă munca, mirosul de atelier. Eu am un fel de „test al atelierului”: îi aduc la mine și-i las în pace să văd ce fac. Pe cei care sunt aplecați spre sculptură îi vezi din prima. Sunt iscoditori, se uită la lucrări, le iau, le sucesc. Pun mâna pe materiale, întreabă de una, de alta. Iau bucățele de lut și le modelează, dau de treabă mâinilor, nu stau. Testul ăsta nu dă greș.
Acum, că am aflat ce face profesorul Meiu, poate-mi spuneți și ce face sculptorul Meiu?
Sculptorul Meiu lucrează. Pregătește o expoziție personală care va avea loc la galeriile „Tonitza”. Sper să fie un eveniment frumos.
http://www.revistatimpul.ro/view-article/2993
Cariatida
Fac abstracție de tot ce știu despre dumneavoastră și vă întreb direct: cine sunteți, domnule Valentin Meiu?
M-am născut în 1955 la Tecuci, unde am făcut și liceul, apoi am dat la Arte, la București. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu sculptor, încă de când eram mic. Sculptor sau aviator. Am avut dintotdeauna o mare nevoie de libertate și, mă gândesc acum, cele două profesii la care aspiram au în comun libertatea. Cu toate că îmi doream foarte mult să ajung sculptor, am intrat la facultate abia după cinci ani, la Iași. În acea vreme admiterile erau infernale, erau câteva sute de candidați pe trei-patru locuri. Se spune că se intra pe pile; se poate, dar toți cei care intrau erau foarte buni. Am absolvit sculptura în 1983 și am primit repartiție la Bârlad, ca profesor de desen. M-am dus la post, dar n-am stat mult, mi-am terminat stagiatura și am venit în Iași.
Tot ca profesor de desen?
Nu! În Iași am făcut tot felul de munci necalificate, dar nu aveam stare, nu aveam răbdare să rămân multă vreme într-un loc. Nu suportam să lucrez, voiam să fiu liber.
Ce fel de munci ați făcut?
Păi, fel de fel… am săpat și gropi în cimitir. Săpam și recitam din Shakespeare; eram un rebel. De fapt, nu un rebel, eram rebelul rebelilor. Am lucrat și într-un atelier de monumente funerare. Acel stagiu mi-a prins bine. Acolo am învățat să simt piatra.
Care este materialul dumneavoastră preferat, cu ce vă place să lucrați?
Cel mai bine rezonez cu marmura, cu piatra. Am făcut foarte multe lucrări până în 1995, lucrări pe care le vindeam la Coral, la magazinul de artă și antichități al lui Corneliu Simionescu. Am lucrat mult, dar am pierdut urma multor lucrări; nici poze nu am cu sculpturile mele.
Bufnița
Ce anume vă displăcea la muncă? Fiindcă, de lucrat tot ați lucrat. Ați sculptat foarte mult în perioada dinaintea evenimentelor din 1989.
Nu-mi plăcea să fiu angajat. Nu mi-a plăcut programul, înregimentarea: „Hai, toată lumea face acum asta!” nu era stilul meu. Mie îmi plăcea să mă trezesc fără ceas, să-mi beau cafeaua, să stau să meditez, să cuget… de-astea. Îl și uram pe Ceaușescu și nu voiam să fiu sluga lui. Așa aveam impresia, că sunt sluga lui. Și protestam. Beam și foarte mult în perioada aceea. Eram o gașcă de rebeli, mergeam la Corso, pe Lăpușneanu și făceam toate nebuniile. Mă urcam pe mese și declamam din cuvântările lui Ceaușescu, îl imitam. Mă știa lumea ca pe-un cal breaz. Generația mea a fost mai rea decât precedenta. Îi înjuram pe cei „bătrâni”, aveam impresia c-o să facem și-o să dregem, dar, cumva, ne-am pierdut.
Cum adică v-ați pierdut? Mulți sunteți artiști cunoscuți.
Promiteam mult, dar aveam senzația, eu, cel puțin, că nu mă pot manifesta din cauza lui Ceaușescu. Nu era chiar așa. Se făceau lucruri bune și în perioada comunistă, trebuia doar să fii puțin atent.
Ce s-a întâmplat după 1989?
Când a fost Revoluția m-am bucurat extraordinar de tare, poate doar dacă l-aș vedea pe Hristos m-aș mai bucura așa. Venise vremea fericirii și-a libertății, ni s-au deschis drumurile, așa am perceput atunci acele momente. Ulterior, aveam să-mi dau seama că nu regimul stătuse în fața libertății și fericirii mele, ci eu însumi. Eu, nu Ceaușescu, eram vinovat de nefericirea mea. Gașca noastră s-a spart și-am fost uluit că foștii prieteni s-au călcat în picioare. Am început să beau și mai rău. Eram ca apostolul Pavel înainte de-a merge pe drumul Damascului.
Visul lui Iacob
Cum s-au terminat excesele și extravaganțele?
Prin mai 1997 o făcusem rău de tot de oaie și-am simțit dorința de-a pleca. Și chiar am plecat. M-am dus la Belcești, unde fusesem chemat să scriu pisania bisericii. Am stat în casa epitropului și, nu în prima noapte, în a doua, am citit o carte despre Hristos. În noaptea aceea am simțit mâna divinității. Am trecut efectiv de la agonie la extaz. Absolut incredibil a fost faptul că-mi năvăleau în minte toate lucrurile frumoase din trecut, inclusiv un episod din clasa a IV-a, când devenisem atât de religios încât mi-am speriat părinții. Vara anului 1997 am trăit-o cu o bucurie extraordinară. Îmi amintesc că mă pregăteam pentru Salonul Artis și aveam în atelier o bucată de marmură cât un fotoliu. Mă tot uitam la ea și mă gândeam: „Doamne, tu ești sculptor, eu sunt un biet cioplitor”. Nu mai știu ce idee îmi trecuse prin minte, dar am făcut o gaură în marmură. Apoi încă trei. Eram bulversat și mi-am zis c-am stricat bunătate de material. A doua zi, intru în atelier și mă uit cum arată bucata de marmură. Deodată, o răstorn și îmi dau seama că este o inimă, iar cele patru găuri sunt cele patru camere, atriile și ventriculele, și mi-am amintit că în timp ce făceam găurile în marmură am spus că am o inimă de piatră și că nu mai simt frumusețea. Pentru mine, acesta a fost un semn că trăirile speciale din acea noapte de mai, revelația, a fost realitate. Sculptura numită „Inima” este una dintre lucrările cele mai dragi mie.
Inima
Cum lucrați, aveți anumite tabieturi, ritualuri?
Toți avem anumite „ritualuri”. Nu superstiții, ci ritualuri care vin din interior. Artistul are un suflet bogat, sensibil, care exprimă. Dacă n-are ce spune, dacă n-are ce să dea celorlalți, nu e artist. Eu lucrez pe baza unor schițe sau a unor modelaje, dar de multe ori lucrarea îmi este dictată de forma pietrei. Trebuie să vezi ce este în interior. Să vezi dincolo de aparențe. Am fost șocat la un moment dat când, trecând pe lângă un supermarket, în Tătărași, am văzut un afiș imens cu o icoană. Nu înțelegeam ce legătură este între icoană și magazinul respectiv. De fapt, era o reclamă cu imaginea unor pâini.
Ce puteți spune despre trofeul Oamenii Timpului?
Lucrarea este realizată din trei plăcuțe de alamă, de doi milimetri grosime, sudate între ele. Cele trei plăcuțe amintesc structura trihotomică a omului: trup, suflet și duh. Statueta reprezintă un om-luptător puternic și stabil, apărat de scuturi de protecție; pe cel din față este gravat OT (Oamenii Timpului – n.r.). Mai departe, las privitorul să interpreteze.
De 17 ani sunteți profesor la Liceul „Octav Băncilă” din Iași. Cum de ați optat pentru catedră?
Am ajuns la catedră oarecum întâmplător, în 1999. În perioada aceea, sculptorul Gheorghiță era inspector la Inspectoratul Școlar Județean. A venit la atelier și mi-a spus că are un post pentru mine la Tomești. Mi-a zis să mă pregătesc, fiindcă anul următor voi preda la „Băncilă”; așa i-a spus și directoarei de la școala din Tomești. Așa a fost, dar am susținut o grămadă de examene; un coșmar. La început mi-era frică.
De ce anume vă era frică?
De elevi. Eram timorat. De câteva ori chiar m-am gândit să plec din învățământ. Nu eram obișnuit să interacționez cu cei tineri, nu știam cum.
Până la urmă cum i-ați „prins” pe elevi?
Păi, cred că, de fapt, ei m-au prins pe mine, nu eu pe ei.
Cum sunt elevii de astăzi?
Sunt extraordinari, am avut promoții foarte talentate, elevi foarte buni, cu vână de sculptor. Sunt mândru de ei!
Ce înseamnă „vână de sculptor”?
Înseamnă să-ți placă munca, mirosul de atelier. Eu am un fel de „test al atelierului”: îi aduc la mine și-i las în pace să văd ce fac. Pe cei care sunt aplecați spre sculptură îi vezi din prima. Sunt iscoditori, se uită la lucrări, le iau, le sucesc. Pun mâna pe materiale, întreabă de una, de alta. Iau bucățele de lut și le modelează, dau de treabă mâinilor, nu stau. Testul ăsta nu dă greș.
Acum, că am aflat ce face profesorul Meiu, poate-mi spuneți și ce face sculptorul Meiu?
Sculptorul Meiu lucrează. Pregătește o expoziție personală care va avea loc la galeriile „Tonitza”. Sper să fie un eveniment frumos.
http://www.revistatimpul.ro/view-article/2993
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu