Daniel Șandru, editorial în ultimul număr al TIMPULUI: Iașul istoric și cultural ca preambul al Centenarului

Discuțiile legate de apropiata sărbătorire a României Centenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preocupe, cred, cel puțin reprezentanții – deopotrivă administrativi, academici și intelectuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici s-a dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compensație” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcția României moderne. Desigur că, pe această temă, există lucrări academice prestigioase, după cum există eforturi instituționale de întreținere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate într-o zonă de nișă. Să ne-nțelegem: nu sunt adeptul festivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spațiu public în care politicienii sunt obișnuiți să transforme orice rememorare istorică sau culturală într-un exercițiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel național, evenimentele organizate cu prilejul sărbătoririi Centenarului nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, niscaiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restaurarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgență. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflectăm cu atenție la prezent și mai cu seamă la viitor. Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în procesul de construcție a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 2016-2018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari. Nu discursul naționalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să ocupe aici podiumul, ci reflecția sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecția pragmatică a viitorului, astfel încât, ca și în urmă cu aproape 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și generator al unui proiect de țară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fundamental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiți ca, atunci când apar referințe la acest statut, să-l înțelegem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a renașterii speranței. E cazul așadar ca Iașul să-și asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor împlini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autoritățile statului român s-au mutat aici, dată fiind ocuparea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știința mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înțeleg, nimeni nu s-a arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcționat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituțiile fundamentale ale statului român.

Introducere în lumea minunată a seriei de cărți O inimă de Broscuță

Emanuel Copilaș: Mai există o dimensiune religioasă a proiectului european?

Iulia Badea Guéritée, Alexandu Ojică (coord.), Dialogul religiilor în Europa unită, Iași, Adenium, 2015 Lucrarea coordonată de către Iulia Badea Guéritée și Alexandu Ojică are la bază o temă milenară, fără doar și poate: în sensul cel mai general al termenilor, este vorba despre relațiile dintre religie și societate în Europa. Numeroșii colaboratori –Horia Roman Patapievici, Vasile Boari, Lucian Dîrdală, Constantin Necula, Craig Willy, Constantin Sturzu, Phillipe Perchoc, László Tökés, Bogdan Tătaru-Cazaban, Iulian Nistea, Simeon Mureșan, Raymond Clarinard, Cristian Unteanu, Sorin Șelaru, Anca Manolescu, Denis Müller, Madeea Axinciuc, Vasile Sebastian Dâncu, Michael Shafir, Eugen Tănăsescu, Valeriu Ghilețchi, Lluis, Alemany Giner, Jean-Luc Mouton, Refi Ergun, Marc Antoine Costa de Beauregard, Viorel Ioniță, Victor Opaschi, Constantin Pătuleanu, Radu Carp, Mirel Bănică, Mihail Neamțu, Radu Magdin, Mihai Mădălin Parfeni, Andrei Pleșu, Theodor Baconschi, Nathalie de Senneville-Leenhardt, Oleg Serebrian, Cristina Hermeziu, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Iuliana Alexa – mulți dintre aceștia consacrați deja în spațiul public, formulează, într-o lucrare foarte eclectică din punct de vedere științific, puncte de vedere și concluzii referitoare la modalitățile în care religia continuă să influențeze sau nu proiectul european contemporan. Dincolo de extrema diversitate a subiectelor, inevitabilă atunci când se are în vedere o temă atât de generoasă, mi-a reținut atenția ceea ce s-ar putea numi expansiunea conștiinței sociale a religiosului în spațiul comunitar. Astfel, Raymond Clarinard critică extrem de vehement Europa contemporană, pe care o consideră „o bișniță între bancheri și finanțe” sau o „curte de școală cacofonică în care pretinșii fruntași și-au însușit dreptul de a-i pedepsi pe presupușii codași”, în timp ce Sorin Șelaru observă contradicția care își face deseori loc, la nivelul Uniunii Europene, între interesele economice și cele sociale, generale, ultimele promovate prin însăși misiunea universală a bisericii creștine (p. 111, 144). O Europă în care se regăsesc și sunt reprezentați tot mai puțini dintre cetățenii săi devine progresiv o Europă autoritar neoliberală care, dublată de procesul de secularizare, se transformă într-un proiect lipsit de suflet. Ori, tocmai asupra acestui îngrijorător deznodământ atrag atenția autorii în lucrarea de față, din perspective cum nu se poate mai diferite. Dar ce presupune, în cele din urmă, respiritualizarea Europei și recâștigarea sufletului acesteia? A existat el vreodată, în cadrul unei mitice vârste de aur, sau este în curs de configurare? Iată întrebări ale căror răspunsuri, departe de a fi definitive, trasează miza dezbaterilor contemporane despre religie. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger au observat, acum mai bine de un deceniu, că atât religia, cât și politica seculară de inspirație iluministă, pot dezvolta, prin eliminarea referințelor exterioare, diferite tipuri de „patologii”. În absența unui dialog sincer și constructiv între cele două părți, religia se transformă în dogmatism autoritar, iar democrația politică în diferite variante de totalitarism. Cum rămâne însă cu sufletul european? Cei mai mulți dintre colaboratorii volumului par să subscrie la ideea că religiozitatea Europei, cel puțin pe coordonate creștine, ține de domeniul trecutului. Prezentul ar avea ca obiective temperarea procesului secularizator și, la fel de important, oferirea unui răspuns pe măsură provocărilor pe care le-ar ridica religia islamică, a cărei vitalitate, spre deosebire de creștinism, este departe de a se fi diminuat. Dar poate că viitorul religiei ține mai puțin de păstrarea acesteia în niște cadre discursive premoderne de cele mai multe ori, cât de reactulizarea ei pe coordonatele prezentului. Iar asta se poate face fără a abandona misiunea universală religiei, fără retragerea ei într-un paseism lipsit de perspectivă sau, așa cum s-a întâmplat în cazul ortodoxiei est-europene, în naționalisme virulente. Religia autentică nu este posibilă decât în interiorul unei comunități. Iar cu cât respectiva comunitate devine mai liberă, mai incluzivă, mai tolerantă, mai dedicată binelui comun, fără a neglija componenta ireductibilă a acestuia, binele individual – cu atât este ea mai religioasă. Pentru Hegel, religiosul este ceva imanent, nu ceva metafizic, o posibilitate care ghidează libertatea luând forma necesității. Atunci când omul va înțelege că, la scara istoriei, el este, odată ce a experimentat cunoașterea, Dumnezeu, întreaga devenire însemnând astfel răscumpărarea păcatului originar prin și mai multă cunoaștere, proces care relevă practic natura divină a umanității per ansamblu – atunci religia va putea renunța în sfârșit la metafore, miracole și la exacerbarea sentimentalismului, devenind acel întreg rațional și în același timp spiritualizat care ne orientează, chiar dacă mai mult involuntar decât voluntar, existența. Dar atâta timp cât religia nu se disociază în mod hotărât de superstiții, de prejudecăți și de abordări punitive, ea nu va reuși să convingă, nu va fi niciodată pe deplin interiorizată și va rămâne, așa cum plastic se exprima Hegel în ale sale prelegeri filozofice, „prizoniera finitului”, a intelectului imersat definitiv în orizontul vieții de zi cu zi, neatins de infinitatea emancipatorie a rațiunii. Pentru a fi cu adevărat religios, omul nu trebuie să urmeze ritualuri complicate sau să cultive mefiența față de comunități diferite, cu forme de spiritualitate proprii, ci doar să conștientizeze, împreună cu ceilalți, propria infinitate în cadrul unei lumi care a încetat astfel să îi mai fie străină, exterioară. Numai că această luare în posesie a lumii de către om este la rândul său infinită.

Democrație și cultură politică. O relație problematică

Vasile Brașovanu, Calitatea democrației și cultura politică în România, Iași, Adenium, 2015 Cronică de Emanuel Copilaș Lucrarea tânărului cercetător Vasile Brașovanu nu își propune o amplă analiză științifică a legăturilor dintre democrație și cultură politică, ci doar o succintă trecere în revistă a complexității conceptuale și empirice a unei astfel de problematici ancorată, spre final, în contextul specificităților civice românești. Autorul începe prin identificare a trei modele de democrație clasice. Democrația directă, ateniană, care excludea majoritatea covârșitoare a populației, dar a cărei amintire simbolică a manifestat o puternică forță regenerativă, adaptându-se la contextele politice moderne, apoi democrația reprezentativă ca poliarhie, așa cum a fost teoretizată paradigma de către politologul Robert Dahl, adică un sistem politic bazat pe binomul contestare-participare unde drepturile cetățenilor de a lua parte în amblele tipuri de activități sunt cât mai puțin îngrădite și, în sfârșit, democrația consociațională a lui Arendt Lijphart, pentru care sistemele electorale plurale, nu cele majoritare, sunt cele mai în măsură să garanteze o cultură și un comportament politic unitar în cadrul unor societăți inevitabil și iremediabil diverse. O discutare mai detaliată a celor trei modele democratice ar fi fost de dorit, pe lângă includerea în cadrul demersului și a modelului clivajelor, propus de Martin Lipset și Stein Rokkan, a democrației distributive teoretizată de John Rawls sau a democrației radicale, așa cum apare ea la Jürgen Habermas sau la Ernesto Laclau. 254-493-calitatea-democratiei-si-cultura-politica-in-romaniaÎn ceea ce privește cultura politică, autorul preia modelul clasic al lui Gabriel Almond și Sidney Verba, care disting între o cultură politică de tip parohial, în care nu există nici informare, nici implicare civică, o cultură politică de tip dependent, în care informarea există, dar participarea cetățenească la deciziile colective este de cele mai multe ori pasivă, respectiv o cultură politică de tip participativ, unde cetățenii informați, alcătuind o veritabilă societate civilă, se informează și participă activ la procesul politic. Autorul nu uită să menționeze, pe urmele lui Sidney și Verba, că cele trei tipuri de cultură politică sunt mai degrabă tipuri ideale weberiene, ele coexistând, în diferite proporții, în cadrul fiecărei societăți în parte. Mai departe, autorul tratează subiecte ca socializarea politică, capitalul social, societatea civilă și cetățenia activă, inventariind interdependența complexă dintre aceste concepte și modalitățile prin intermediul cărora reușesc să articuleze sau nu comportamente politice specifice. Participarea politică este tratată în manieră preponderent individuală, ținând cont de „caracteristicile cetățenilor” și excluzând deliberat din ecuație contextul economic și social (p. 8). Problema este că un astfel de cetățean abstract, izolat în raport cu mediul în care s-a format, are destule șanse să devină un cetățean realmente „responsabil”, dar multe șanse să fie culpabilizat în manieră inadecvată pentru lipsa sa de cultură politică în momente cheie. Cultura politică nu poate fi însă arbitrar separată de contextul economic și social al cărui produs este, în definitiv: tratarea ei ca punct de reper absolut conduce aproape inevitabil la concluzii fragile și, în general, pesimiste. Chiar dacă analiza efectivă a culturii politice românești ocupă aproximativ un sfert din lucrare, aceasta este dublată în schimb de numeroase și utile date empirice. Bazându-se pe distincția operată de către Ronald Inglehart între valori materiale și postmateriale, autorul ajunge la concluzia că protestele politice din România contemporană sunt animate mai degrabă de valori materiale, reliefând absența unui nive de trai decent și eșecul ideologiei tranziției postcomuniste. Cele post-materiale, în primul rând ecologiste, devin la rândul lor, mai ales în ultimii ani, tot mai vizibile. Ținând cont de gradul ridicat de încredere pe care românii îl au în Biserică și Armată, autorul caracterizează cultura politică românească drept una parohială. Cred că avem de-a face însă mai degrabă cu o cultură politică dependentă, în care cetățenii nu sunt neapărat neinformați, ci doar relativ reticenți în a-și face cunoscute opiniile în spațiul public prin intermediul unor campanii de mobilizare sau a acțiunilor de protest, cultură politică în care au apărut în ultimii ani tot mai multe breșe participative. Viitorul civic al României nu este unul neapărat pesimist, întocmai ca viitorul intelectual și profesional al autorului care, ținând cont de vârsta pe care o are și de domeniul științific complex și solicitant în care se aventurează, oferă cititorilor o lucrare onestă, coerentă și promițătoare.

Vrei să fii student la medicină?

COMUNICAT DE PRESĂ

Reducere de 20% pentru orice volum „Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate”, comandat de pe site-ul Adenium în perioada 12-22 iulie

În perioada 12-22 iulie, Adenium te ajută să te pregătești pentru admiterea la facultate și oferă o reducere de 20% din prețul volumului Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate, apărut în colecția Discendo.

Scrisă de doi cunoscuți profesori ieșeni, Mircea Nedea și Nița Nedea, cartea constituie un instrument de lucru care facilitează interpretarea logică a fenomenelor și a noțiunilor din manualele alternative, structurarea și sistematizarea adecvată a acestora. Perfect pentru sistematizarea și recapitularea cunoștințelor, volumul este un ajutor important pentru cei care se pregătesc să susțină examenul de admitere la Facultatea de Medicină.

Pentru a putea comanda de pe site-ul Adenium va trebui să vă creați un cont, să puneți în coșul virtual cărțile care vă interesează și să finalizați comanda.

Promoția este valabilă doar în perioada 12-22 iulie și doar pentru comenzile de pe site-ul Adenium- www.adenium.ro.

Bookfest 2016: Sărbătoarea benzii desenate!

Bookfest 2016: Sărbătoarea benzii desenate!

Dodo Niță

http://www.adenium.ro/carte/capitanul-ro-volumul-1-razboi-inima-europei/

 Dragi cititori, vă rog să reţineţi data de 4 iunie 2016! Va veni o vreme când va fi sărbătorită ca un jalon important al istoriei benzii desenate din România!

  În puţine cuvinte, pentru prima oară în viaţa mea, sâmbătă,  la Bookfest, am cumpărat  8 albume BD traduse în româneşte (şi am primit alte 3  din partea  editorilor)!

Acum  s-au pus în circulaţie două albume BD  eveniment:

- Corto Maltese:  Balada Mării Sărate, de Hugo Pratt, editura Cartea Copiilor

- Căpitanul RO: Război în inima Europei?, desene Puiu Manu după un scenariu de Adrian Cioroianu, editura Adenium (1).

La ora 11,00 a avut loc lansarea  albumului Căpitanul Ro.

Cei care au venit la lansare  nu doar au avut ocazia să stea de vorbă cu legenda vie Puiu Manu şi cu extraordinarul om de cultură Adrian Cioroianu ci şi să primească autografe pe album şi mai ales să admire planşele originale ale albumului desenat de unicul şi inegalabilul Puiu Manu! Un adevărat regal!

(c) fotografii  - editura Adenium

Despre geneza albumului puteţi să aflaţi din prefaţă, precum şi de pe coperta  a 4-a albumului,  eu doresc,  în cele ce urmează, să spun doar câteva cuvinte despre subiect şi punerea sa în pagină. 

Inspirat de lecturile sale de comics american, Adrian Cioroianu a imaginat o deschidere dramatică şi incitantă şi abia apoi defilează  genericul lucrării.

Aflăm în continuare cum s-a transformat Mihai,  timidul asistent la Istorie, îndrăgostit iremediabil de frumoasa Dana, studentă la geografie, în Căpitanul Ro., super-eroul indispensabil, după care intrăm  în plină acţiune, aşa cum se cuvine unui super-erou !

Scenariul ne poartă, cu sute de km la oră, din Bucureşti în  Munţii Pădurea Neagră, apoi  la Budapesta,  Londra, undeva în India,  revenim în România, la Constanţa, mergem la Bruxelles, ne paraşutăm în deşertul Negev din Israel, luăm trenul de la Praga la Bucureşti, etc, noroc că, datorită puterilor sale extraordinare,  Căpitanul Ro poate să zboare ca Superman!

Adrian Cioroianu, deşi se află la primul său scenariu BD, a reuşit să creeze un super-erou românesc 100% care, pe lângă  puterile sale supra-naturale are şi un al şaselea simţ, cel al umorului. Căpitanul Ro  parcă ştie că e doar un personaj de BD şi nu se ia în serios, ba de multe ori ne face să râdem cu lacrimi.

De altfel scenaristul a creat o adevărată galerie de personaje credibile, cele negative fiind pe cât de rele, pe atât de amuzante: profesorul Decenew, Ana Manola, Jeanne d`Orleans, Cavalerul Trac, Cneazul Igor, Shadow U.S., Barnul M., Cotho Raontsa, tovarăşul Vassinski sau contele Skar O`Tzke. 

Să mai notăm că Adrian Cioroianu a citit şi celelalte albume desenate anterior de Puiu Manu,  şi le citează în noul album, reuşind astfel performanţa să integreze într-un univers coerent multe dintre personajele create grafic de maestru.

Căpitanul Ro: Război în inima Europei? este un album dens şi antrenant, un  thriller de excepţie, care se citeşte cu sufletul la gură (oprindu-ne doar din când în când, pentru a ne trage răsuflarea şi a admira grafica extraordinară a lui Puiu Manu)  iar când ajungem la finalul său,  ne pare rău  că s-a terminat.

Noroc că,  direct de pe copertă,  aflăm că acesta este primul volum dintr-o serie pe care ne-o dorim cât mai longevivă, iar ultima pagină reprezintă nu doar deznodământul primei aventuri ci şi începutul  incitant al unei noi aventuri a  Căpitanului Ro.

Albumul are  62 de planşe full color şi coperţi cartonate, este tipărit impecabil, fiind o adevărată carte bibliofilă,  de citit şi re-citit, dar şi de păstrat şi de transmis din generaţie în generaţie,  precum albumele cu Tintin şi Milou (un exemplar din Tintin au Pays des Soviets, editat în 1930, s-a vândut de curând la licitaţie cu 30,000 de euro).

Fanii lui Puiu Manu vor cumpăra  albumul Căpitanul Ro: Război în inima Europei? cu ochii închişi, nu am nici cea mai mică îndoială, eu însă sfătuiesc pe cei care nu au citit niciodată benzi desenate, şi au ajuns din greşeală pe acest blog, dacă vor să ştie ce este banda desenată de calitate, atunci să citească albumul excepţionalului tandem Adrian Cioroianu & Puiu Manu. Am certitudinea că se vor converti imediat în admiratori ai celei de-a noua arte!

 Felicit şi  pe această cale editura Adenium, care a avut încredere în potenţialul artistic şi comercial al benzii desenate  şi a început să publice BD într-o vreme în care lumea încă avea prejudecăţi contra acestui tip de literatură,  ba mai mult decât atât, a impus un înalt standard artistic,  de care acum trebuie să ţină cont orice nou editor care va intra pe piaţa benzii desenate româneşti.

(1) Mai este oare nevoie să vă spun că,  atât Puiu Manu,  cât şi Adrian Cioroianu,  sunt fani iremediabili ai lui  Corto Maltese?
(2) Cu această  postare, numărul de accesări al blogului nostru a ajuns la 250.000!
      Vă mulţumesc,  dragi cititori,  şi vă promit că şi în continuare aici veţi afla despre cele mai bune benzi desenate apărute în limba română şi, în general, despre actualitatea fierbinte a celei de-a noua arte pe meleagurile noastre!
      Aşa cum spune şi Căpitanul Ro:

         "Cu puterea ursului dacic  şi cu agerimea acvilei romane - pe calea dreaptă -  a adevărului, a binelui şi a respectului pentru ceilalţi!"

Radu Vancu: „Ni se vinde drept valoare ceea ce e departe de a fi așa ceva”

Diana Stancovici (Sibiu100.ro)

Cea de-a treia ediţie a Campaniei „Oamenii Timpului” a fost lansată de curând şi la Sibiu. În această perioadă pot fi propuse şi votate personalităţi din domeniul cultural, economic sau social, care contribuie la dezvoltarea spaţiului românesc, premierea urmând să aibă loc în luna decembrie. Ce persoane pot fi nominalizate de public în cadrul acestui proiect, ne spune scriitorul sibian Radu Vancu, membru al Juriului Național al Campaniei.

Sibiul este unul din centrele regionale unde a fost lansat proiectul „Oamenii Timpului”, iar dumneavoastră faceţi parte din Juriul Naţional al secţiunii Literatură. Cum vedeţi acest demers, axat pe căutarea valorilor într-un „timp” care parcă, vorba lui Marin Preda, nu mai are răbdare?

Îl văd exact așa cum spuneți: ca pe un proiect comun al unor oameni care caută împreună valorile, în vremuri care par sistematic și definitiv orientate împotriva valorilor. Boala de sistem fundamentală a României este anomia – adică indistincția între valori, amestecul năucitor dintre ele, care face ca ele, nu doar să se pervertească, ci să îți dea senzația că valorile pur și simplu nu există. Proiectul „Oamenii Timpului” tocmai asta își propune: să arate că valorile există – și să ne învețe să le recunoaștem.

Care este, în opinia dumneavoastră, definiţia unui „Om al Timpului”?

Un Om al Timpului este cel care produce aceste valori – și, deopotrivă, cel care le recunoaște. Și are, încă, puterea de a le admira. Faptul că admirația a devenit atât de rară în vremurile noastre, e încă un simptom al unei grave boli de sistem.Neputința de a admira e un corolar al neputinței de a iubi, despre care un personaj al lui Dostoievski spunea că e iadul. Nu e de mirare că, uneori, lumea din jur ne pare infernală; e o lume a unor oameni care nu pot să admire. Iată, așadar, o altă definiție: un Om al Timpului este acela care poate să admire.

Proiectul se află la cea de-a treia ediţie, consideraţi că cei care au reuşit să câştige până în prezent trofeul sunt oameni cu adevărat valoroşi?

Da, bineînțeles. Și nu doar cei care l-au câștigat – ajunge să ne uităm pe listele de nominalizați pentru a vedea ce oameni extraordinari trăiesc azi în România. Cum ziceam, problema României nu e inexistența valorilor – ci indistincția dintre ele, faptul că ni se vinde drept valoare ceea ce e departe de a fi așa ceva. O garanție a faptului că „Oamenii Timpului” e un proiect bun, e însăși lista anuală a nominalizaților: ce se vede acolo ,e o variantă de Românie extraordinară. Sau, altfel spus, Oamenii Timpului face vizibilă acea Românie extraordinară care supraviețuiește cu greu, sufocată de România ineptă cu care ne inundă televiziunile.

Care sunt în acest an domeniile în care pot fi propuşi oameni de valoare şi cum se pot implica sibienii în nominalizarea persoanelor care să concureze pentru Oamenii Timpului ?

Sunt aceleași ca și anul trecut: literatură, arte, educație & cercetare, societate civilă, diplomație publică, memorie & istorie, jurnalism, sănătate, tinere valori, antreprenoriat. Până în septembrie, sibienii pot nominaliza și vota, pe platforma online www.oameniitimpului.ro, acele persoane despre care cred că reprezintă excelența în oricare dintre aceste zece domenii. Din septembrie încolo, juriul Oamenii Timpului va începe să analizeze voturile și nominalizările.

„Problema României e faptul că ni se vinde drept valoare ceea ce e departe de a fi așa ceva”

Credeţi că, la acest moment, Sibiul are oameni valoroşi în toate aceste 10 domenii?

N-am nicio îndoială. Ca membru al juriului, nu îmi e îngăduit să fac nominalizări – însă am credința că Sibiul va fi excelent reprezentat. Se va vedea asta, n-am nicio îndoială, în septembrie, când se va închide lista de nominalizări.

Dumneavoastră jurizaţi secţiunea Literatură. Care sunt criteriile după care se decide ce reprezintă astăzi valoare în acest domeniu?

E la fel de dificil astăzi ca întotdeauna să spui ce e valoare durabilă în literatură și ce nu. Se pot înșela chiar și criticii cei mai mari – Lovinescu, de exemplu, era convins că Gh. Brăescu e un autor superior lui Caragiale. Ori că, de pildă, Camil Baltazar e un mare poet al epocii interbelice, incomparabil superior lui Bacovia. Există, așadar, o doză de risc în orice apreciere critică, oricât de bine intenționată și de profesionistă. În ce mă privește, cer literaturii să fie intensă și vie, să fie în același timp un eșantion al timpului ei, dar să treacă în același timp dincolo de el, și să restituie o figură a umanului, să treacă adică peste infernul istoriei, un chip al omului. Atâta vreme cât face asta, am convingerea că e literatură adevărată, în cel mai tare sens al cuvântului.

Sunteţi poet, om de litere, om de cultură, sensibil la mentalităţile contemporane. În actualul spirit al timpului, cum credeţi că poate influenţa acest proiect societatea românească, au puterea modelele selectate de juriu să învingă modelele negative promovate la televizor şi să ofere o alternativă, mai ales pentru cei tineri?

O pot face doar în măsura în care aceleași televiziuni pot fi convinse să preia imaginea și mesajul lor. Iată un exemplu concret: unul dintre laureații Oamenilor Timpului de anul trecut a fost academicianul Solomon Marcus. Între luna decembrie, când a fost premiat, și luna martie, când a trecut la cele veșnice, a apărut de câteva ori la televizor – inclusiv într-un interviu amplu despre educație, la una dintre televiziunile de știri de mare audiență. Opiniile lui au fost preluate de site-urile de știri, au făcut capul de afiș al multor dezbateri, au generat discuții despre politicile necesare ale educației ș.a.m.d. Dacă asta s-ar petrece cu toți laureații galei Oamenii Timpului, am convingerea că s-ar petrece o schimbare semnificativă. Altfel, e nerezonabil să cerem unui proiect privat să schimbe lumea în care trăim. (Dar însuși faptul că îi cerem asta arată cât îl simțim de important, firește.)

Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii Sibiu 100%, atât referitor la calităţile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele pe care le vor propune, cât şi cu privire la vot?

Am toată încrederea că cititorii Sibiu 100% vor ști să recunoască valoarea și să o propună pentru premiere. Nu au nevoie de sfaturile mele pentru a ști cine merită propus. Abia aștept, tocmai din această pricină, să văd cum va arăta lista de propuneri din septembrie. Va fi o imagine vie a discernământului critic al sibienilor. Și sunt sigur că nu va fi doar vie – ci și cât se poate de reconfortantă.

www.oameniitimpului.ro