Basarabia în anotimpul moliilor

Publicat de Aliona Grati pe 21 Ian 2015

http://www.adenium.ro/ro/carte-electronica/167-strigoi-fr-ar-ebook.html

Romanul lui Mircea Daneliuc Strigoi fără ţară (ediţia a doua, revăzută, apărută la editura Adenium în 2014) are ca personaj principal un basarabean. În secolul trecut Basarabia nu a fost cruţată deloc de Istorie, iar personajul scriitorului născut în Bucovina la fel de pătimită poartă pe/cu sine toate bubele acelui timp. Mânat de furtunile sociale ba spre Vest, ba spre Est, unde a suferit în aceeaşi măsură, basarabeanul lui Mircea Daneliuc devine un emblematic „mort deja” fără ţară şi fără identitate.

Ilie Hnat s-a născut într-un sat (Mirăuţi) între Nistru şi Prut şi ar fi avut o viaţă obişnuită de ţăran dacă lumea nu i-ar fi fost invadată cu brutalitate din exterior. Cursul zilelor i se schimbă pe neaşteptate în 1940, când, odată cu cedarea Basarabiei, este demobilizat din armata română şi deportat în zona Odesei. De acum încolo, circumstanţe mereu ostile, mereu insensibile la opţiunile omului mic îl împing pe un drum plin de încercări, cu experienţe pe muchie, cu peregrinări de-a lungul cărora are de suportat condiţii subumane de foame, frig, umilinţă, batjocură, prigoană, bătaie. Faţă în faţă cu Istoria, Hnat se pomeneşte întotdeauna de partea cealaltă a norocului. În regiunea Odesa este luat drept evreu în momentul în care aceştia sunt prigoniţi. Se salvează fugind în România, la Făgăraş, dar de această dată îi joacă festa originea basarabeană. Proaspeţii diriguitori sovietici îl culeg şi îl „repatriază” la Orhei. Pentru că făcuse armată la „duşmani” este judecat de noua putere, încărcat în tren şi trimis în ţinuturile îndepărtate ale Siberiei, împreună cu soţia şi fiica lor de câteva săptămâni. Vera şi copilul se salvează, dar Hnat face opt ani de gulag la Kolîma şi Periprava, muncind în condiţii ucigătoare la tăiat pădurea. Evadează, străbate pe jos Uniunea Sovietică, însoţit peste tot de mama Minodora (Motia) care vrea în felul acesta să-l protejeze de scârbele care se ţin scai de el. În drum spre casă prestează tot felul de servicii menite să-l distrugă definitiv. Dezgroapă bombe şi sapă gropi în cimitir. Se face clovn la un circ unde este bătut de copii, obligat să mănânce sticlă şi alte materiale spre amuzamentul spectatorilor. Acasă nu-şi găseşte locul, deoarece Vera (în traducere din rusă numele înseamnă Credinţă), recăsătorită, nu-l mai aştepta de mult timp. Trece clandestin Prutul, unde intră la puşcărie pentru încă opt ani.

Itinerarul recompus mai sus în ordine cronologică este puternic pulverizat în roman, străbătând fragmentar în cioburi de gânduri, replici şi mărturii. În pagină scriitura este ciuruită de goluri, expresiile sunt eliptice, propoziţiile – întrerupte, iar legăturile dintre ele sunt provizorii, amintind „Ostinato” lui Paul Goma ori „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine” a lui Vladimir Beşleagă. Opţiunea pentru o astfel de formă romanescă se justifică, pentru că evenimentele sunt reconstituite de Hnat, care a ajuns la capăt de drum (76 de ani) după o viaţă plină de privaţiuni, cu experienţă de deţinut politic, este bolnav şi are apucături stranii. Pe patul suferinţei, în pofida autointerdicţiilor repetate, Hnat cedează pulsiunilor memoriei, lăsându-şi povestea terifiantă de viaţă să se închege într-o structură cu mai multe semnificaţii. Unele fragmente narative aparţin lui Motia şi vin să completeze piesele-lipsă din mărturiile fiului său. Vocea ei însă se strecoară polifonic prin cea a lui Hnat („Motia nu vorbea decât din gâtul lui”).

Scriitorul mizează pe o regie a dezechilibrului mitic-baroc pentru reprezentarea lumii şi a evenimentelor care să comprime simboluri şi parabole. Brutalitatea, absurdul, dar şi fantasticul suferinţelor lui Hnat impun bineînţeles semnificaţii metafizice. Într-o cronică la această carte, publicată în „Viaţa Românească”, Simona Grazia Dima punctează faptul că „Ilie e figură christică (de altfel, referirile la Iov, la Isus, la alte personaje biblice şi la problema spirituală abundă), cu atât mai emoţională cu cât e lipsită de măreţie”. Ingeniosul artificiu de compoziţie permite într-adevăr identificarea unor puncte de convergenţă cu miturile creştinătăţii. Drumul lung, amintind pe cel al Crucii, parcurs de Hnat, modelul iconografic sublim al feciorului alinat de mama sa, dar şi moliile care însoţesc aducerile aminte în paragul sfârşitului, hârleţul de care personajul nu se desparte de-a lungul traseului revenirii acasă, săpatul gropilor, moartea ca scenariu de purificare evanghelică, ca dizolvare în văzduhul cu „miros de tămâie şi de vişin” etc. sunt imagini ficţionale cu profunde intuiţii mistice. Cu atât mai mult că referinţele biblice sunt susţinute de o scriitură exprimând un profund şi apăsător oftat al fiinţei, acompaniat de sonurile înălţătoare ale rugăciunii Minodorei.

Merită atenţie filosofia existenţială pe tema relaţiilor dintre omul gulagului şi Divinitate, pe care o dezvoltă scriitorul în monologurile personajului său. Reflecţiile lui Hnat strecoară suficient scepticism religios şi mai multe reinterpretări valorice în spiritul Kierkegaard şi Nietzsche. Cel care a trecut prin chinurile detenţiei politice e în drept să decidă singur ceea ce e moral sau nu în comportamentul său. Or, condiţiile gulagului nu lasă individului multe opţiuni. El trebuie să aleagă fie smerenia – capacitatea de „a te simţi deja mort”, insensibil, fie răzvrătirea pe care o dictează instinctul vieţii. „Umilinţa e-o unealtă, meditează cu maliţie Hnat, fără de care omul nu se înmoaie… C-aşa-i făcut el. Degeaba strigi nu-ntoarce capul, banditule, nu vorbi, ochii-n pământ!… dacă, să zicem, îl scoţi la umblat pe ciment într-o curte cu zid. Până nu-l faci să se bălăcăre în propria lui murdărie, să se culce cu hârdăul la cap, să doarmă pe piatră să-şi mănânce păduchii, să-i fie foame şi-n somn şi să-l arzi în şira spinării cu patul de la kalaşka, nu faci nimic cu el. Tot timpul are ceva de reclamat. Asta nu numai în Kolîma ori Peciora. Vorkuta, unde vrei tu! Uită-te în jur: frunza mărului e spurcată de omidă şi cioară, cioara de purici, puricii de alţii, dracu să-i ia. Trăieşti şi calci numai în spurcăciuni. Ieşi pe stradă, nu trece o jumătate de ceas şi-ţi strică cineva ziua… Poate că-i dată de la Domnul ca să te smereşti, umilinţa. O fi un lucru sfânt asupra priceperii”.

La sfârşitul traiectului existenţial, Hnat refuză ideea de spovedanie, pentru că nu se vede împovărat de păcate. Gestul lui este unul care urmăreşte debarasarea de greul amintirilor: „Eu, ce-am trăit nu merită păstrat, mai mult mă încurcă. Am trăit ca să mor. (…) Lepădarea de amintiri nu numai că te face mai tare, dar scapi de tot ce ai greşit şi ce-ai îndurat, te poţi urca la cer gol şi senin cum vine pruncul. Chiar aşa se şi cuvine să pleci, ştie cineva un alt fel mai bun? Domnul Hnat avea o tehnică: scăpa de bubele aducerii-aminte aşa cum te storci de coşuri. Sare răutatea afară şi nu mai coace. Se face la loc; apeşi cu unghiile, până iese cu rădăcină, albă, ca ţâţâna la zmeură”. Lăsând în urmă memoria unei vieţi absurde, Hnat îşi recuperează libertatea umană, pe care Istoria şi Destinul i-au refuzat-o.

În acelaşi timp, prin povestea de viaţă a acestui basarabean nefericit, Mircea Daneliuc proiectează drama unui popor lăsat în bătaia furtunilor pe drumul desfundat al Istoriei.