Al treilea volum de proză al lui Mircea Gheorghe, O adevărată familie, (editura Adenium, 2013), păstrează sursele de inspiraţie din primul său volum de povestiri, Partida de canastă, publicat în 2005, la editura Polirom. E vorba atât de spaţiul românesc, cât şi de cel canadian, acesta fiind descoperit de autor după decembrie 1989. Câteodată, cele două spaţii se intersectează, aşa cum se întâmplă într-una din povestirile acestui volum, intitulată În rândul lumii. Chiar şi evoluţia eroului din romanul Clepsidra (editura EuroPress, 2010) se împarte inegal între cele două lumi, accentul căzând pe integrarea acestuia în lumea nouă.
Al doilea element care uneşte volumele de proză ale lui Mircea Gheorghe este stilul. Autorul n-a vrut să-l transforme într-o poartă greu de trecut pentru cititor. Judecând după conţinutul povestirilor sale, clasicitatea stilului nu ar părea o opţiune deliberată. Există o legătură strânsă între felul în care vedem lumea şi felul în care o tălmăcim. Iar Mircea
Gheorghe pare s-o vadă în maniera acelor clasici invocaţi, pe bună dreptate, în comentariile făcute în marginea prozei lui: Caragiale, Gogol, Cehov.
La fel de bine, însă, clasicitatea transpunerii în pagină poate fi dovada modestiei autorului sau a maturităţii lui. Sau chiar o miză ambiţioasă a acestuia. Fiindcă în preajma ma-rilor clasici e greu să trişezi, neputând să te ascunzi într-un stil excesiv de particular, ce îşi aşteaptă descifrarea înfiorată din partea cititorilor. Desigur, niciun stil nu reprezintă o garanţie pentru valoarea literară a textului. Fiecare din ele, însă, oferă avantaje şi dezavantaje celui care le adoptă. Iar Mircea Gheorghe îşi asumă inconvenientele transparenţei clasice, în schimbul accesibilităţii pe care o asigură un astfel de stil.
O asemenea abordare, empatică, presupune anumite caracteristici. Una din ele constă în caracterul scenic al unor episoade. Urmărind dialogul din Cabrioleta, de exemplu, deşi citim textul în pagina scrisă, privirea ne este atrasă mai mult de proiecţia lui într-o scenă imaginară.
O altă trăsătură, permisă de simplitatea stilului, constă în empatia autorului faţă de personajele sale. Indiferent la ce persoană se narează, tonalitatea povestirilor din O adevărată familie face din autorul-narator un alt personaj, nu mult diferit de celelalte. Familiaritatea lui cu acestea îi permite să le privească mai de aproape, atrăgându-le, uneori, pe panta unui comic involuntar. E cazul colegului de serviciu, Sebastien, din Contractul, pe care personajul-narator îl provoacă la o discuţie pe tema sensului omenirii. Şi aici, ca de obicei, umorul lui Mircea Gheorghe e unul reţinut-îngăduitor.
De altfel, pitorescul naturii umane şi al situaţiilor pe măsură e o ţintă preferată a autorului, fie că e vorba de povestirile inspirate din mediul românesc, fie din cel canadian. El pune deseori în plan secund subiectul propriu-zis al povestirii, devenind o adevărată miză a acesteia. O trăsătură care ne ajută să împachetăm uşor câteva din povestirile acestui volum în câte-o formulare sintetică : încremenirea în metehnele unei epoci trecute sau în nişte convingeri greşite (Inspecţie de vară, Gafa); geniul închipuit (Poetul şi inventatorul); găunoşenia discursului care promite reuşita (O afacere de succes), oportunismul (Revoluţionara).
Ceea ce diferenţiază, însă, povestirile din volumul O adevărată familie, dincolo de conţinutul şi de întinderea lor, este modul în care derularea subiectului îşi găseşte o rezolvare expresivă la finalul povestirii. În fond, e vorba despre marea dificultate a oricărui autor de proză scurtă. Asta implică nu doar decuparea subiectului, ci şi viteza desfăşurării lui în economia povestirii, astfel încât accentele sa fie puse acolo unde trebuie, vizând o distribuire eficientă a sensului. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre gradul de reuşită, uşor fluctuant, al fiecărei povestiri. Cele mai reuşite mi s-au părut a fi O adevărată familie, povestirea cea mai scurtă din volum, dar şi povestirea cea mai lungă, Vacanţa.
Titlul primei povestiri, O adevărată familie, e o metaforă dată unei necesare iluzii. Un angajat, pe post de arhivist, (se subînţelege, imigrant), are absolută nevoie de ea pentru a-şi făuri un edificiu sufletesc, într-o lume străină. Povestirea scoate la lumină şi eterna incompatibilitate dintre masca socială a individului şi latura sa intimă, vulnerabilă.
Vestea demisiei unuia dintre colegii de serviciu e resimţită de personajul-narator ca pe o pierdere în tabloul fostului puzzle familial. Regretul său, declarat în faţa colegului demisionar, devine ridicol atunci când acesta îi face o negativă trecere în revistă a colegilor de care urma să se despartă. Numai că rechizitoriul cu pricina nu este unul complet. El se va completa odată cu reducerea postului de arhivar, ocupat de naratorul nostru, tocmai la su-gestia proaspătului demisionar.
La fel de bine construită, chiar dacă mult mai lungă, este şi povestirea Vacanţa.
Un cuplu, aproape sexagenar, trăieşte sfârşitul verii la Montréal cu nostalgia trecerii propriei tinereţi, sub rotirea implacabila şi ireversibilă a anotimpurilor. Ca să-şi prelungească vara sufletească, cei doi hotărăsc să-şi petreacă două săptămâni într-o staţiune exotică. Destinaţia aleasă se dovedeşte cu adevărat paradisiacă şi atemporală. Dar nu şi suficientă. Cei doi simt nevoia să-şi dubleze evadarea aceasta cu una ficţională. Prezenţa unui cuplu misterios îi intrigă, împingându-i să facă tot felul de presupuneri pe seama lor, până la schiţarea unei posibile bucăţi literare. În continuare, lucrurile se intensifică pe un făgaş neliniştitor, care putea deveni dramatic dacă autorul nu ar fi trecut totul printr-un filtru livresc, inclusiv finalul, traversat de apariţia unui personaj bizar şi ameninţător.
Prozele din volumul O adevărată familie se alătură celor din Partida de canastă atât prin conţinutul lor, cât şi prin viziunea care le-a decupat dintr-o realitate uşor recognoscibilă. Iar uşurinţa aceasta, care ne face să confundăm realitatea propriu-zisă cu cea literară, se datorează marilor clasici.
Mircea Gheorghe a acceptat să se mişte într-un univers deja mobilat literar, a cărui consacrare s-a petrecut, la vremea lui, şi în mod paradoxal, sub aura realităţii neştirbite. Câştigul sigur, al unei asemenea asumări, este caracterul empatic, deschis, al prozei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu