în revista Luceafărul
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5498&editie=205
În romanul Petru și Pavel (ediția a doua, Iași, Editura Adenium, 2014), Mircea Daneliuc decupează, cu dexteritate tehnică și narativă, anii proximi ante- și postrevoluționari, ilustrând efectul schimbărilor de paradigmă și mentalitate prin destinul lui Petru, personajul principal, revelat în mai multe ipostaze, de narator, fost disident, om politic, ascet. În fapt, a vorbi despre schimbare este, poate, impropriu, autorul arătând că persistă suspiciunea, invidia, curiozitatea excesiv-răutăcioasă și alte vechi metehne ale societății românești totalitare. În cazul lui Petru, toate aceste tensiuni cotidiene sunt rescrise cu voluptate și trăite intens, aproape incandescent și histrionic totodată.
Petru și Pavel, ca și celelalte romane (Pisica ruptă, Apa din cizme, Strigoi fără țară, Ora lanti) dau măsura de prozator a lui Mircea Daneliuc, venit în literatură din zona teatrului și a regiei, dar dovedind abilitate arhitectonică și, mai ales, naturalețe, dinamism și inventivitate a discursului epic. Formula rămâne cea a retrospecției, cu intrări și reveniri ale celor trei naratori, Petru, Fratele Pavel și Magda. Poveștile celor trei sunt întoarceri spre sine, căi necesare în combaterea derutei generale, în speță examenul pe care-l aplică Petru (alias Fratele Pavel) întregii lumi și sieși deopotrivă. Vocea narativă nu poate fi decât una critică, dar debordând de vervă lexicală, de o gestică pe măsură, totul în paralel cu descripția convulsivă, fragmentară, sacadată a reacțiilor interioare. Chiar acest discurs ce alternează persoana I cu persoana a III-a, în dinamicul stil indirect liber, plasează în subsidiar un pact cu cititorul, apelat la rându-i de narator și implicat astfel în dezlegarea acestui puzzle misterios, alambicând frânturi din viețile protagoniștilor.
Un conglomerat de imagini puternice, o nostalgie a normalității, o sete de viață autentică, toate acestea compun „realismul viguros” (Antonio Patraș) al romanului, la care se adaugă diversitatea limbajului, căci autorul schimbă mereu macazul, ba e o replică directă, ba se înregistrează un gând, o ironie, ba e e banda de la casetofon cu lecții în engleză ș.a.m.d. Ironia este la ea acasă în permanență, când mai fină, când mai acidă, la fel și acel slang language, un delir continuu, colocvial pe alocuri, spontan și suprapunând planuri epice, experiențe, cadre temporale. De aici, o anume senzație de mister, de nelămurire, cititorul intrând el însuși în competiția identificării unor verigi care să sudeze episoadele narative. La acest aspect se adaugă și alte subtilități (ambiguități), unele personaje au mai multe apelative, plus acronia narativă, proiectul noului roman în plină derulare (metaroman), pasajele eseistice, eternele fișe cu citate din literatura patristică. Și mai ales tonul narativ ce se poziționează în răspăr fățiș cu tot ce constituie norma, asigurându-și farmecul atipicului: „Mă simt îndemnat să redau cadrul natural spre care mă aflu cu fața: coama pietroasă în contre-jour, stâna și berbecul de jos, brazii, apa, gura tunelului, domnul Costică și asfințitul. Descrierea de ambianță e destul de evitată în romanul modern (nu comentez, I don’t give a shit), nu numai pentru c-ar fi extrem de tocită, uzând de tot ce s-a putut inventa literar, dar se spune că plictisește teribil. Ce-i important, însă, e tot sentimentul; dacă nu-i état d’âme, degeaba lucrarea”.
Personaj incomod, acest Petru trăiește aproape incontrolabil un concubinaj cu Jeni și o relație patern-amoroasă cu fiica acesteia, Magda. Aflat în derivă sentimentală, strâmtorat financiar și agasat de „fraierii cu carte”, eroul-narator simte o tensiune continuă, înregistrează cu acuitate tot ce se întâmplă în jur, nimic nu uită, nu poate. Atunci scrie și scriind se golește de nimicuri, de scenariul cotidian, dar nu reușește nici după insistente căutări mistice să-și găsească mult râvnita liniște. Dilema se rezolvă până la un punct, evadarea e posibilă prin scris, dar nici scrisul nu e pe deplin salvator, evadarea fiind doar una de moment.
Dincolo de povestea unei tranziții interminabile și derizorii, se pune problema relației autor-text-cititor sau aceea a relației autor-personaj, mai ales că protagonistul refuză orice mască, jucându-și propria poveste cu inteligență și cu un rafinat simț al umorului. Devenit personaj în propriul text, prin doza considerabilă de autobiografie, Petru reduce frapant distanța dintre real și scriitură, fabricând un ,,text deschis”, conform conceptului lui Umberto Eco. În fapt, este evocat statutul scriitorului într-o limbă minoră, relațiile aparent cordiale cu colegii de breaslă, „ierarhiile de obor”, „toate valorile date de-a dura”, întrebările fără soluție palpabilă: „Unde să pleci, ești scriitor, stai atârnat de limbă, unde să pleci! M-am lăsat și de engleză; când înțelegi că româna posedă cea mai mare finețe la scris, te apuci de engleză... O tâmpenie! Pot să plec unde vreau, nu-mi mai vine. Și ce dacă plec? Ăia de-au plecat ce-au făcut? Cu cât sunt mai cunoscuți mondial? Ce tiraje au? Cam la fel ca aici. Singurul avantaj e că se mai întorc, de obicei pe bani publici. Atunci, fac figură de laruși academici, pentru că târfa autohtonă are respect, are micuțul complex național, depune urgent pupicul anal. Ce carte s-ar putea scrie despre tranziția asta mizeră, o nebunie!... Nici nu vreau să-mi închipui!”.
La fel de senzațional curge și povestea Magdei, concentrând parcă tot ce poate fi mai trivial și nedorit în destinul acestei fete, fostă elevă a liceului german, intrată și ea în vertijul unei lumi imorale. Cazul ei evocă, în palimpsest, situația societății românești postrevoluționare, relațiile de cuplu, falsa libertate, confuziile și tentațiile noilor generații, micile istorioare ale zilei din presa de scandal, deriva generală, un întreg tablou, dezolant, dar verosimil, al unei lumi nevrotice.
Romanul este savuros și dens, cu imagini puternice și o derulare cinematografică a episoadelor, autorul înregistrând, cu egal interes, accidentalul și esențialul, într-o scriitură hiperrealistă, respirând aerul prospețimii și efervescența limbajului. Prin urmare, Mircea Daneliuc a fost dăruit cu mai mulți talanți, iar literatura sa face, în mod categoric, proba vocației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu