Credeam că, după epopeea Chifu de anul trecut, premiul „Eminescu” nu mai are cu ce să mă surprindă. Însă juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, a reușit să fie mai imaginativ decât ar fi crezut așteptările mele cele mai dezabuzate. Iată în ce fel ghiduș: în anul de grație 2016, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” a revenit unui… critic literar. Adică lui Gheorghe Grigurcu. E o premieră nu doar în istoria Premiului „Eminescu”, ba nici doar în istoria premiilor autohtone de poezie. E o premieră de-a dreptul la nivel internațional și o inovație pentru a cărei ingeniozitate cumva ovo-columbiană juriul merită aplauze și felicitări.
Lăsând micile sarcasme la o parte, admit că decernarea acestui premiu de poezie unuicritic literar mă dezamăgește de patru ori. Să iau lucrurile pe rând.
1. O primă dezamăgire e legată de juriu. Primul gând care mi-a venit în minte la aflarea veștii a fost că, după toată tevatura de anul trecut, când zeci de articole au taxat acordarea penibilă a Premiului „Eminescu” lui Gabriel Chifu (penibilă, fiindcă nu poți să-l preferi pe Chifu ca poet în detrimentul unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Aurel Pantea și să vrei să fii luat în serios), juriul n-a tras absolut nici o învățătură. Al doilea gând mi-a adus repede și oportun aminte, totuși, de felul în care decizia de neînțeles de anul trecut și-a dezvăluit, după insistențele noastre, ale contestatarilor, mecanismul indemn. Ca urmare a scrisorilor noastre deschise, a textelor noastre stupefiate, unii dintre membrii juriului au decis să vorbească deschis despre modul în care a decurs votul – și așa, consecutiv mai ales unui text publicat de Mircea Martin în Observator cultural, a reieșit ceea ce nimeni n-ar fi crezut, și anume că Nicolae Manolescu a provocat cu bună știință un viciu de procedură în mecanismul votului și că, atunci când Mircea Martin a sesizat acest viciu și i l-a adus la cunoștință, Nicolae Manolescu a decis să-l ignore. Prin urmare, Gabriel Chifu a obținut Premiul „Eminescu” printr-o trișerie; că, pentru domnia sa și pentru Nicolae Manolescu, acest lucru e neglijabil – asta ține de niște categorii etice extraliterare, pe care nici n-are rost să le mai discut. Cert e că, la cât de viciat a fost mecanismul votului anul trecut, am toate temeiurile să mă îndoiesc că anul acesta a fost curat ca lacrima. E totuși o problemă și pentru restul membrilor juriului că acceptă să se complacă într-o astfel de situație falsă. Și, cum am văzut, falsificatoare.
2. A doua dezamăgire e legată de faptul că Gheorghe Grigurcu a avut surprinzătoarea lipsă de luciditate de a accepta acest premiu. Îi admir de prea multă vreme și critica, și atitudinea etică pentru a înțelege cum de a fost posibilă o asemenea suspendare a lucidității. Cred că Grigurcu e unul dintre marii critici de poezie ai ultimei jumătăți de secol. Alături de Lucian Raicu, de Matei Călinescu, de Ion Negoițescu, de Al. Cistelecan, de Octavian Soviany, a căftănit scrisul nostru despre poezie, dându-i noblețea și fosforescența stilistică a poeziei înseși. E, apoi, unul dintre cei mai verticali critici ai noștri – nu doar în postcomunism, când verticalitatea a fost mai facilă, dar chiar în anii duri ai ceaușismului. Însă tocmai această luciditate, tocmai această verticalitate ar fi trebuit să-i spună că, în pofida numărului enorm de cărți de poezie publicate, nu e mai poet decât ceilalți nominalizați. Grigurcu merită din plin un premiu național de literatură, dar nuunul de poezie. Este exact la fel de ridicol ca și când Matei Călinescu sau Ion Negoițescu, poeți în exact aceeași măsură ca Gheorghe Grigurcu, ar fi luat Premiul Național pentru Poezie în fața lui Nichita Stănescu, sau a lui Mircea Ivănescu, sau a lui Leonid Dimov. Sunt convins că Gheorghe Grigurcu ar fi taxat neîntârziat aberația. Și mă mir că nu a sesizat-o în ceea ce-l privește (se vede treaba că orgoliul poeților, chiar și atunci când sunt minori, e din cale-afară de major).
3. A treia dezamăgire e legată de Premiul „Eminescu” însuși, care, iată, în ultimii ani, exact de când au început să fie premiați prietenii și subalternii lui Nicolae Manolescu (Coincidență? Nu prea, putem zice după textul lui Mircea Martin), a decăzut din postura de premiu-vedetă la cea de premiu pe marginea căruia au ajuns să se facă deja glume (amărui, ce-i drept). Și așa nu aveam prea multe premii literare a căror respectabilitate, a căror onorabilitate să fie deasupra oricăror dubii. Premiul „Eminescu” era unul dintre foarte puținele astfel de premii din ecosistemul literar autohton. Iată că, de câțiva ani, nu mai este. După epopeea Chifu, snoava Grigurcu îi consemnează obștescul sfârșit. A devenit un premiu irelevant, acordat pe criterii la fel de meschine ca majoritatea celorlalte; o dovadă circumstanțială a căderii lui în irelevanță e chiar absența reacțiilor vehemente la eroarea din acest an. Lumea simte că e inutil să reacționeze, că nu are de ce să se mai indigneze, că nu mai are ce prestigiu maculat să apere. Or, un premiu fără prestigiu nu e un premiu.
4. A patra dezamăgire e legată de comportamentul nominalizaților. Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, nici unul dintre ei nu a găsit necesar să se recuze, în pofida evidenței celor întâmplate anul trecut. Mă întristează că numai Mircea Cărtărescu a făcut acest gest etic și mă deprimă că gestul lui nu a determinat o reacție în lanț. Nu doar comportamentul lui Nicolae Manolescu de la ediția precedentă e blamabil, ci și lipsa de reacție a lui Gabriel Chifu, care, din momentul în care s-a dezvăluit că premiul a fost acordat printr-un viciu de procedură, s-ar fi cuvenit să-l returneze. Vreau să spun că e nevoie de o complicitate a poeților pentru ca jocurile acestea nedemne să fie posibile, iar lipsa de reacție a nominalizaților îmi arată limpede că ele, meschinăriile acestea, vor fi nu doar posibile, ci și aplaudate.
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” a fost unul dintre puținele exemple că se pot construi și la noi, cu trudă și migală, instituții de prestigiu. În ultimii ani, același premiu a devenit dovada practică a ușurinței cu care aceleași instituții de prestigiu se pot distruge. Îmi pare rău să-i consemnez aici decesul prestigiului simbolic, dar, pentru cine are ochi să vadă, el este evident.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu