„Mulțumire, recunoștință și reverență” pentru Oamenii Timpului

„MULȚUMIRE, RECUNOȘTINȚĂ & REVERENȚĂ” PENTRU OAMENII TIMPULUI

(grupaj realizat de Odilia Roșianu)

La sfîrșitul anului 2014, la Iași, se desfășura Gala de decernare a premiilor „Oamenii Timpului”. Întreaga campanie, organizată de Revista de cultură contemporană „Timpul”, avea ca scop recunoașterea publică a unor valori, a unor personalități adevărate care ne sînt contemporane.

Inițiatorii au definit-o ca pe o „campanie a Mulțumirii, a Recunoștinței, a Reverenței față de valorile Iașiului”. Dar, de fapt, nu numai ale lui, adaug eu, ci ale noastre.

Pașii realizării acestui eveniment au inclus atît un vot al publicului, consultativ, cît și unul al juriului de specialiști. Uimitor (sau nu), dar cele două voturi s-au asemănat foarte mult, de unde se poate trage concluzia că a fost vorba și de un public avizat.

Revista „Literatura de azi” a vrut să afle ce a însemnat această aventură pentru „actorii” care au evoluat în spectacolul „Oamenii Timpului”, fie ei organizatori, jurați sau laureați.

Le mulțumesc celor care au participat la realizarea acestui grupaj: prof. univ. Daniel Șandru, director al revistei de cultură contemporană Timpul și președintele juriului, conf. univ. Radu Vancu – membru al juriului la secțiunea „Literatură”, poetul Emil Brumaru – laureat la secțiunea „Literatură”, Mălina Ciobanu – laureata secțiunii „Tinere valori” și conf. univ. Daniel Cristea-Enache – membru al juriului la secțiunea „Jurnalism cultural”.

Daniel Șandru

Conceptul acestui proiect, devenit, odată cu prima ediţie, realitate, îi aparţine Adrianei Nazarciuc, directorul Editurii Adenium din Iaşi, care este şi producătorul Galei. Pentru că Adenium deţine marca revistei TIMPUL, ne-am gîndit ca, în cadrul unui parteneriat între editură, redacţia revistei, Asociaţia Revistei „Timpul” şi Asociaţia Studenţilor Jurnalişti putem scrie o poveste de succes, mai întîi la nivelul comunităţii ieşene, o poveste al cărei subiect principal să fie excelenţa şi ale cărei personaje de prim-plan să fie personalităţile de excepţie ale Iaşului. În acest context, aşa cum am şi urmărit, noi am avut un rol secundar, acela de a-i aduce la scenă deschisă pe acei oameni extraordinari care, prin activitatea lor în diferite domenii, desfăşurată pe parcursul unui an, uneori departe de lumina reflectoarelor, întăresc blazonul oraşului. Ne-am pus pe treabă în luna august, am lucrat la documentare, am configurat cele 10 categorii pentru care s-au acordat premiile, am identificat nominalizaţii, am constituit juriul şi am stabilit regulamentul Galei. Ne-am bucurat să constatăm că în realizarea acestui proiect ni s-au alăturat foarte mulţi oameni de calitate, de la membrii Juriului Naţional şi pînă la partenerii oficiali, partenerii instituţionali, sponsori şi parteneri media. Prezenţa fiecăruia dintre aceştia a fost deosebit de importantă pentru ca Gala să se desfăşoare în condiţii optime. Nu mai puţin importantă a fost, desigur, implicarea publicului, prin voturile pe care acesta le-a acordat în perioada 24 octombrie - 1 decembrie 2014 pentru nominalizaţii de la fiecare categorie. E adevărat, a fost un vot consultativ - pentru că decizia finală a aparţinut Juriului - dar care a reprezentat şi un exerciţiu civic, din moment ce au fost susţinute, astfel, valorile comunităţii ieşene. Cel mai important sentiment pe care l-am încercat din momentul debutului proiectului nostru şi pînă ce acesta s-a finalizat a fost cel al încrederii. Am resimţit încrederea la nivelul echipei, al partenerilor, al membrilor Juriului, al publicului. Şi cred că încrederea rămîne fundamentul continuităţii proiectului prin intermediul următoarelor ediţii. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că prima ediţie nu a constituit, pentru noi, şi un proces de învăţare. Cum spunea pe scena Teatrului Naţional unul dinte prezentatorii evenimentului, actorul Adrian Păduraru, prima ediţie a însemnat repetiţia pentru cea de a doua. Ştim că un bilanţ în cifre ne arată că Gala a însemnat 46 de nominalizaţi, un Juriu Naţional format din 10 personalităţi, 10 premii pentru 10 categorii, 3 premii speciale şi două distincţii In memoriam, precum şi 27.245 de voturi ale publicului, dar ştim, de asemenea, că trebuie să facem, pentru cea de a doua ediţie, anumite reglaje fine. La finalul acestei prime ediţii sîntem mulţumiţi, însă privim deja spre ceea ce se va întîmpla în 2015. Sînt convins că anvergura evenimentului va creşte şi că Gala Oamenii Timpului se va impune ca un proiect cultural şi civic de neocolit.

Radu Vancu

Atunci cînd Gabriel Cheșcu mi-a prezentat, prin telefon, ideea proiectului, mărturisesc că nu mi-am dat seama pe loc de anvergura lui. Am avut impresia că va fi doar un premiu ca oricare altele. Însă peste alte cîteva zile, cînd am văzut componența juriului & lista nominalizaților, am realizat instantaneu anvergura proiectului. Oamenii Timpului este un vast exercițiu de reabilitare a noțiunii de elită, atît de peiorativ conotată în vremea din urmă. Însă, în fond, ar trebui ca și oamenii de stînga să admită că, oricît de anti-elitari ar fi, atunci cînd sînt nevoiți să meargă la stomatolog, își aleg unul dintre cei mai buni; iar cînd își cumpără șepcuțe cu Che Guevara, și le iau de asemenea de la firma cea mai bună. Se orientează, adică, după elitele fiecărei ramuri de activitate. Oamenii Timpului sînt o panoramare & o recunoaștere publică a elitelor din zece domenii de activitate, ținînd în principal de cultură & educație.

După ce am înțeles miza proiectului, esențială pentru buna așezare a lucrurilor în anii care urmează, m-am mai uitat o dată la lista de nominalizări – și mi s-a părut miraculoasă în consistența ei. Nu puteai, practic, scoate nici un nume din nomenclatorul celor zece domenii de activitate; mi s-au părut miraculoase deopotrivă faptul că lista e atît de consistentă, cît și existența în sine a acestor elite, în vremuri în care totul în jur se năruie. Reconstituind ordinea acolo unde pare că domnește haosul, Oamenii Timpului e și un proiect etic.

În fine, lista premianților arată, cred, că jurul și-a făcut treaba cît a putut de bine. Adică aproape perfect. (Spun asta ca să nu mîniem zeii, firește.) Însă, la cît de bune erau nominalizările, aș risca să spun că s-ar putea oricînd face o altă listă de premianți, de asemenea aproape perfectă. Evidență care ar trebui să bucure, o dată în plus, pe toată lumea.

Sper că proiectul va continua în anii viitori – eventual sub formă itinerantă, ajungînd anual și la Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, București. Sau, de ce nu, ca o serie de gale paralele desfășurate simultan în cîte două orașe deodată. Sau trei, sau oricît de multe e posibil. Fiindcă peste tot în țară e nevoie de o astfel de reconstrucție a noțiunii de elită. Iar Oamenii Timpului poate contribui decisiv la asta.

Emil Brumaru

Cel mai mult mi-a plăcut perioada de competiție. Mă uitam de 2-3 ori pe zi cum evoluează numărul de voturi pe site. Pentru asta am și mulțumit în primul rînd celor care m-au votat acolo. Desigur că am fost emoționat pînă în clipa decernării premiului. M-am bucurat și l-am considerat ca pe un cadou meritat.

Să vedem ce va mai urma...

Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe

de Emil Brumaru (poezie recitată de Adrian Păduraru în cadrul Galei „Oamenii Timpului”)

Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sînii lor cu bumbeleu infim

Şi iz de leuştean şi romaniţe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim!

Şi discutînd cu ele gogoriţe
Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm cînd fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim.

Mălina Ciobanu

Îmi este destul de greu să descriu doar în cîteva rînduri emoţiile pe care le-am avut din momentul nominalizării pînă la gala de decernare a premiilor, deoarece au durat mai mult de o luna. Dacă mă gîndesc bine, cel mai mult a însemnat pentru mine însăşi nominalizarea. M-am simţit foarte onorată că revista Timpul m-a considerat una dintre valorile Iaşiului, am fost foarte emoţionată.

M-a impresionat numărul voturilor pe care l-am primit, chiar de mai multe ori, nu mă aşteptam ca lumea să aibă atîta răbdare. Cu ocazia perioadei de votare mi-am dat seama de solidaritatea prietenilor şi a fanilor mei. A fost o ocazie să-i cunosc şi să-i apreciez pe cei care mă susţin cu adevărat. Trebuie să recunosc că am avut emoţii și la gîndul că juriul ar putea fi subiectiv, mai ales că mi s-a mai întîmplat aşa ceva, aşa că mă aşteptam la orice decizie. Pentru mine, așa cum am spus, rămînea foarte important simplul fapt că am fost nominalizată. Bucuria a fost imensă cînd am aflat că eu sunt favorita şi a juriului, nu doar a publicului. Aici trebuie să le mulţumesc organizatorilor, deoarece au apelat la un juriu naţional, neinfluențabil. Pentru acesta au contat doar realizările, rezultatele celor aflaţi în competiție.

Acest trofeu mi-a produs o mare satisfacţie deoarece ajunsesem să fiu cunoscută mai mult în alte oraşe decît în Iaşi. Este o mare reuşită pentru cei care au avut iniţiativa de a face cunoscute valorile autentice, dar şi pentru noi, cei care am asistat la această gala.

A fost un lucru extraordinar pentru mine cîştigarea acestui trofeu - mă bucur din toată inima că în următorii ani organizatorii evenimentului „Oamenii Timpului” vor duce mai departe acest proiect de excepţie. Ce bucurie poate fi mai mare decît aceea de a şti că ceea ce faci nu este de prisos, iar munca îţi este apreciată şi răsplătită? Pentru mine este răsplata care îmi dă de fiecare dată energie pentru a merge mai departe.

Mulţumesc Revistei Timpul şi tuturor celor care au pus umărul pentru ca acest eveniment să existe!

                                              

Daniel Cristea-Enache

Inițial, am fost nițel mirat, fiindcă eu eram obișnuit să jurizez în premii literare. A fost o premieră, pentru mine, să mă implic în evaluarea activității unor jurnaliști culturali. M-a interesat în primul rînd, firește, componența juriului, fiindcă de nivelul potențialilor colegi dintr-un juriu vor depinde apoi justețea ierarhizărilor și palmaresul. Cînd ai un nume, nu vrei să ți-l strici prin asocieri în întreprinderi amatoristice. Juriul era la la nivelul la care mă așteptam, cunoscîndu-l pe Daniel Șandru - astfel că am acceptat invitația atît de onorantă.

M-am documentat, am citit, am urmărit, am comparat și am ajuns la concluzia că… mai trebuie să fiu în acest juriu. Altfel, voi comite o nedreptate, fiindcă Premiul era unul singur, iar cei care îl meritau erau mai mulți. Cu siguranță îl merita Viorel Ilișoi. Cu siguranță îl meritau și alți nominalizați, fiindcă a fost o secțiune foarte puternică.

Nu e ușor să fii într-un juriu, deși de obicei se crede contrariul. Dacă ești responsabil, e cu atît mai dificil. Dar întotdeauna am ieșit cu fruntea sus din asemenea deliberări: fie că au întrunit majoritatea voturilor, fie că nu, autorii susținuți de mine sînt nume cu adevărat reprezentative.

Acum, s-a întîmplat că Viorel Ilișoi a obținut și susținerea mea, și voturile tuturor colegilor din juriu, și voturile publicului. E un caz fericit. Dar dl Ilișoi, nominalizat, nu a aflat de la mine dacă va lua sau nu premiu. După ceremonie, cînd emoțiile îi mai trecuseră, mi-a spus, simplu, că nu se aștepta. Dacă un juror trebuie să fie rece ca o reptilă și să nu lase nimic să-i influențeze judecata de valoare, un scriitor sau un jurnalist cultural pot fi oameni care se exteriorizează într-un fel sau altul, atunci cînd produsul muncii lor capătă, iată, recunoașterea pe care o merită.

Jurnalismul cultural e o profesiune care în prezent, în România, din motive pe care le cunoaștem cu toții, nu aduce beneficii celor care o practică. În România de azi, jurnaliștii culturali fac această meserie din pasiune. Cu atît mai frumos e ce s-a întîmplat la Iași. Faptul că în palmaresul juriului și în al meu personal va figura, de acum încolo, numele lui Viorel Ilișoi este, ca să zic așa, un premiu simbolic pe care și juriul de la „Oamenii Timpului” l-a primit.

Odilia Roşianu, deşi este o bucureşteancă get-beget, s-a născut la Braşov din întîmplare şi, probabil, din prea multă grabă. A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, iar din 1997 “operează” în lumea farmaceutică românească. A crescut într-o familie de filologi, influenţa umanistă permanentă reflectîndu-se în “Însemnările literare” prezente, de-a lungul anilor, în revistele “Armonia” şi “Clipa”, dar şi în interviurile din revista ACCENTE (condusă şi înfiinţată de Ciprian Măceşaru). A primit răspunsuri de la: Amos Oz, Filip Florian, Ioana Pârvulescu, Andrei Călăraş, Alexandru Tomescu, Răzvan Suma, Zoli Toth sau Matei Ioachimescu. Este îndrăgostită de Eliade, Camil Petrescu şi Virginia Woolf, alături de Saint-Saëns şi Ceaikovski. În timpul liber, atît cît este el, citeşte şi cîntă la pian. În prezent, este (şi) redactor şef la Literatura de azi.

Cum să privești lumea prin ochi de copil

Dintotdeauna am fost fascinati de cartile pentru copii. Multi dintre noi am citit cu nesat fiecare volum primit in dar de la parintii, fratii, surorile si bunicii nostri. Pornind de la personajele din basme, povesti sau povestiri, ne cream o lume a noastra, cu printi, printese, zmei, craiese, vrajitoare, balauri, etc. Din povestile citite, romanesti sau straine, se nasteau alte povesti. Ale noastre. Le impartaseam apoi prietenilor de joaca, ne regizam fiecare poveste pana in cele mai mici amanunte si ne jucam rolurile cu bucuria curata de copii, aproape zilnic, pana seara tarziu.

Traditional, lumea magica din spatele copertilor acestor creatii literare este un univers unic pentru fiecare copil.

Cartea este asteptata cu nerabdare, descrisa cu emotie si citita cu incantare: de copii, parinti si bunici. Cartea devine, astfel, un suflet de copil.

Dupa 1989, peisajul editorial romanesc a suferit un recul. Din diverse motive: economice, sociale sau chiar politice. Lumea copiilor, din punctul de vedere al condeiului scriitoricesc, a fost ascunsa dupa cortina tacerii si a indiferentei. Din pacate.

Ne intrebam de curand: „Oare ce mai citesc copiii de azi? Numai Harry Potter? Am saracit in imaginatie si creativitate, noi, romanii, atat de mult?”

Surpriza ne-a parvenit din partea Editurii Adenium. Dar nu oricum, ci ca o explozie. De bucurie, de sensibilitate si talent. Ne referim la seria de carti (10 volume – primele 2 sunt insotite de alte doua carti de benzi desenate) intitulata O inima de broscuta si semnata de Gheorghe Vîrtosu.

Carți pentru copii mici și mari. Carți scrise cu sensibilitate, daruire, delicatete sufleteasca, curaj, atentie, creativitate, imaginatie, originalitate si mult, mult talent de scriitorul Gheorghe Vîrtosu,  la granita dintre fantastic si miraculos.

Seria O inima de broscuta  are pana in prezent sase volume de carte ilustrata și doua tomuri de Benzi Desenate.

In volumul al II-lea, apar elemente mitologice care apartin creştinismului primitiv şi folcloric.

In universul copilariei descries in carte, prietenia si credinta curata in Dumnezeu sunt valorile promovate cu sarguinciozitate. Crearea de personaje inedite, precum o micuţa Picatura de Sange, un Viermişor de Matase şi un Puricel, de dialoguri suprinzatoare, de meditatii si confesiuni, tesute pe o intriga fascinanta, fac din primul volum al seriei un bestseller indiscutabil.

In plus, grafica de exceptie, ilustratia si desenele delicate si foarte expresive, fac din aceasta serie de carti pentru copii, O inima de broscuta, semnata de Gheorghe Vîrtosu, o bijuterie de neuitat, indiferent de varsta pe care o ai. Fascinanta, luxurianta, delicata si remarcabila din toate punctele de vedere.

Cuvintele scriitorului Gheorghe Vîrtosu prind forta imediat, respira bucurie si traiesc curat. Asa cum este si viata pentru un sufletel de copil.

Va invitam, cu sinceritate, sa redeveniti copii! 

oferta aici:

http://www.adenium.ro/ro/

Dublă lansare de cărți ale editurii Adenium la București

Editura Adenium lansează, la sfârșitul lunii ianuarie, două noi albume de acțiune, reinterpretate după Jules Verne. 'Castelul din Carpați' și 'Povești' vor fi lansate vineri, 30 ianuarie, de la ora 18.00, iar gazda evenimentului va fi librăria Anthony Frost din București (Calea Victoriei 45).

Adrian Cioroianu, Victor Antonescu și Valentin Tănase vor participa la o dezbatere pe seama volumelor lansate, care va fi moderată de către ilustratorul Șerban Andreescu.

'Castelul din Carpați' și 'Povești' fac parte din colecția BD Junior, care conține reinterpretări ale unor cunoscute povești și romane din literatura pentru copii. Poveștile sunt transpuse în benzi desenate originale, realizate în condiții grafice deosebite.

Colecția BD Junior se adresează pasionaților de bandă desenată, iubitorilor de literatură de acțiune.

Albumul 'Castelul din Carpați' este o adaptare a romanului omonim de Jules Verne și face parte din literatura de anticipație scriitorului. Adaptarea romanului într-un album al editurii Adenium este semnată de Adriana Nazarciuc și Liviu Antonesei.

Ilustrația 'Castelului din Carpați' este realizată de Șerban Andreescu. Albumul conține aventură, iar acțiunea se petrece într-un castel aflat la podișul Orgal, la câțiva kilometri de satul Verești din Transilvania. Acel loc din inima munților este perfect pentru întâmplările istorisite în carte. Întrebarea, pe tot parcursul lecturii albumului, este dacă 'există au ba, duhuri la cetățuie'.

'Povești' reprezintă o adaptare după Ion Creangă, care vine în întâmpinarea tinerilor și copiilor în descoperirea poveștilor copilăriei.

Cu ajutorul ilustrațiilor realizate de Șerban Andreescu, este realizat drumul poveștilor lui Creangă: 'Punguța cu doi bani', 'Capra cu trei iezi', 'Dănilă Prepeleac', 'Fata babei și fata moșneagului', 'Ivan Turbincă', 'Povestea lui Harap-Alb. Scenariul este scris de Adriana Nazarciuc și Liviu Antonesei și redă tot hazul, farmecul, efervescența 'Amintirilor' lui Ion Creangă.

Adrian Cioroianu despre 'Povești':

'Toată lumea are impresia că-l știe pe Ion Creangă. Dar să știți că pe măsură ce apar alte generații în școală, acestea sunt tentate mai mult de Harry Potter decât de Nică. Ion Creangă ajunge să li se pară un personaj de istorie antică. Benzile desenate însă, pot să promoveze interesul tinerilor pentru valorile fundamentale ale culturii române; nu doar ale literaturii, ci și ale istoriei, în egală măsură.'

Corina Gologoț

PR & Comunicare

Editura Adenium & revista TIMPUL

Distincție acordată Agenției Naționale de Presă AGERPRES de către revista de cultură "Timpul"

Revista de cultură "Timpul" a acordat Agenției Naționale de Presă AGERPRES certificatul de recunoștință în semn de prețuire și recunoaștere pentru sprijinul important și constant acordat în vederea organizării primei ediții a campaniei "Oamenii Timpului".

Foto: (c) AGERPRES

AGERPRES a fost singura agenție de presă din România desemnată ca partener principal al campaniei "Oamenii Timpului", care s-a desfășurat la Iași, în perioada 24 octombrie — 13 decembrie 2014, obținând distincția "pentru sprijinul important și constant" acordat evenimentului.

Campania "Oamenii Timpului" este organizată de Revista de cultură contemporană "Timpul", scopul acesteia fiind acela de "recunoaștere publică a acelor personalități și organizații din plan local, național și internațional care contribuie la dezvoltarea culturală și instituțională a spațiului românesc, în spiritul valorilor proprii unei societăți democratice".

Campania s-a încheiat sâmbătă seară, cu Gala "Oamenii Timpului", eveniment în cadrul căruia au fost premiate personalități marcante din literatură, arte, educație și cercetare, societate civilă, diplomație culturală, memorie și istorie, jurnalism cultural, sănătate, precum și tinere valori și antreprenori.

Revista de cultură contemporană "Timpul" a fost fondată la 15 martie 1876 de Grigore H. Grandea. Printre redactorii celebri ai revistei "Timpul" îi amintim pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.

Basarabia în anotimpul moliilor

Publicat de Aliona Grati pe 21 Ian 2015

http://www.adenium.ro/ro/carte-electronica/167-strigoi-fr-ar-ebook.html

Romanul lui Mircea Daneliuc Strigoi fără ţară (ediţia a doua, revăzută, apărută la editura Adenium în 2014) are ca personaj principal un basarabean. În secolul trecut Basarabia nu a fost cruţată deloc de Istorie, iar personajul scriitorului născut în Bucovina la fel de pătimită poartă pe/cu sine toate bubele acelui timp. Mânat de furtunile sociale ba spre Vest, ba spre Est, unde a suferit în aceeaşi măsură, basarabeanul lui Mircea Daneliuc devine un emblematic „mort deja” fără ţară şi fără identitate.

Ilie Hnat s-a născut într-un sat (Mirăuţi) între Nistru şi Prut şi ar fi avut o viaţă obişnuită de ţăran dacă lumea nu i-ar fi fost invadată cu brutalitate din exterior. Cursul zilelor i se schimbă pe neaşteptate în 1940, când, odată cu cedarea Basarabiei, este demobilizat din armata română şi deportat în zona Odesei. De acum încolo, circumstanţe mereu ostile, mereu insensibile la opţiunile omului mic îl împing pe un drum plin de încercări, cu experienţe pe muchie, cu peregrinări de-a lungul cărora are de suportat condiţii subumane de foame, frig, umilinţă, batjocură, prigoană, bătaie. Faţă în faţă cu Istoria, Hnat se pomeneşte întotdeauna de partea cealaltă a norocului. În regiunea Odesa este luat drept evreu în momentul în care aceştia sunt prigoniţi. Se salvează fugind în România, la Făgăraş, dar de această dată îi joacă festa originea basarabeană. Proaspeţii diriguitori sovietici îl culeg şi îl „repatriază” la Orhei. Pentru că făcuse armată la „duşmani” este judecat de noua putere, încărcat în tren şi trimis în ţinuturile îndepărtate ale Siberiei, împreună cu soţia şi fiica lor de câteva săptămâni. Vera şi copilul se salvează, dar Hnat face opt ani de gulag la Kolîma şi Periprava, muncind în condiţii ucigătoare la tăiat pădurea. Evadează, străbate pe jos Uniunea Sovietică, însoţit peste tot de mama Minodora (Motia) care vrea în felul acesta să-l protejeze de scârbele care se ţin scai de el. În drum spre casă prestează tot felul de servicii menite să-l distrugă definitiv. Dezgroapă bombe şi sapă gropi în cimitir. Se face clovn la un circ unde este bătut de copii, obligat să mănânce sticlă şi alte materiale spre amuzamentul spectatorilor. Acasă nu-şi găseşte locul, deoarece Vera (în traducere din rusă numele înseamnă Credinţă), recăsătorită, nu-l mai aştepta de mult timp. Trece clandestin Prutul, unde intră la puşcărie pentru încă opt ani.

Itinerarul recompus mai sus în ordine cronologică este puternic pulverizat în roman, străbătând fragmentar în cioburi de gânduri, replici şi mărturii. În pagină scriitura este ciuruită de goluri, expresiile sunt eliptice, propoziţiile – întrerupte, iar legăturile dintre ele sunt provizorii, amintind „Ostinato” lui Paul Goma ori „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine” a lui Vladimir Beşleagă. Opţiunea pentru o astfel de formă romanescă se justifică, pentru că evenimentele sunt reconstituite de Hnat, care a ajuns la capăt de drum (76 de ani) după o viaţă plină de privaţiuni, cu experienţă de deţinut politic, este bolnav şi are apucături stranii. Pe patul suferinţei, în pofida autointerdicţiilor repetate, Hnat cedează pulsiunilor memoriei, lăsându-şi povestea terifiantă de viaţă să se închege într-o structură cu mai multe semnificaţii. Unele fragmente narative aparţin lui Motia şi vin să completeze piesele-lipsă din mărturiile fiului său. Vocea ei însă se strecoară polifonic prin cea a lui Hnat („Motia nu vorbea decât din gâtul lui”).

Scriitorul mizează pe o regie a dezechilibrului mitic-baroc pentru reprezentarea lumii şi a evenimentelor care să comprime simboluri şi parabole. Brutalitatea, absurdul, dar şi fantasticul suferinţelor lui Hnat impun bineînţeles semnificaţii metafizice. Într-o cronică la această carte, publicată în „Viaţa Românească”, Simona Grazia Dima punctează faptul că „Ilie e figură christică (de altfel, referirile la Iov, la Isus, la alte personaje biblice şi la problema spirituală abundă), cu atât mai emoţională cu cât e lipsită de măreţie”. Ingeniosul artificiu de compoziţie permite într-adevăr identificarea unor puncte de convergenţă cu miturile creştinătăţii. Drumul lung, amintind pe cel al Crucii, parcurs de Hnat, modelul iconografic sublim al feciorului alinat de mama sa, dar şi moliile care însoţesc aducerile aminte în paragul sfârşitului, hârleţul de care personajul nu se desparte de-a lungul traseului revenirii acasă, săpatul gropilor, moartea ca scenariu de purificare evanghelică, ca dizolvare în văzduhul cu „miros de tămâie şi de vişin” etc. sunt imagini ficţionale cu profunde intuiţii mistice. Cu atât mai mult că referinţele biblice sunt susţinute de o scriitură exprimând un profund şi apăsător oftat al fiinţei, acompaniat de sonurile înălţătoare ale rugăciunii Minodorei.

Merită atenţie filosofia existenţială pe tema relaţiilor dintre omul gulagului şi Divinitate, pe care o dezvoltă scriitorul în monologurile personajului său. Reflecţiile lui Hnat strecoară suficient scepticism religios şi mai multe reinterpretări valorice în spiritul Kierkegaard şi Nietzsche. Cel care a trecut prin chinurile detenţiei politice e în drept să decidă singur ceea ce e moral sau nu în comportamentul său. Or, condiţiile gulagului nu lasă individului multe opţiuni. El trebuie să aleagă fie smerenia – capacitatea de „a te simţi deja mort”, insensibil, fie răzvrătirea pe care o dictează instinctul vieţii. „Umilinţa e-o unealtă, meditează cu maliţie Hnat, fără de care omul nu se înmoaie… C-aşa-i făcut el. Degeaba strigi nu-ntoarce capul, banditule, nu vorbi, ochii-n pământ!… dacă, să zicem, îl scoţi la umblat pe ciment într-o curte cu zid. Până nu-l faci să se bălăcăre în propria lui murdărie, să se culce cu hârdăul la cap, să doarmă pe piatră să-şi mănânce păduchii, să-i fie foame şi-n somn şi să-l arzi în şira spinării cu patul de la kalaşka, nu faci nimic cu el. Tot timpul are ceva de reclamat. Asta nu numai în Kolîma ori Peciora. Vorkuta, unde vrei tu! Uită-te în jur: frunza mărului e spurcată de omidă şi cioară, cioara de purici, puricii de alţii, dracu să-i ia. Trăieşti şi calci numai în spurcăciuni. Ieşi pe stradă, nu trece o jumătate de ceas şi-ţi strică cineva ziua… Poate că-i dată de la Domnul ca să te smereşti, umilinţa. O fi un lucru sfânt asupra priceperii”.

La sfârşitul traiectului existenţial, Hnat refuză ideea de spovedanie, pentru că nu se vede împovărat de păcate. Gestul lui este unul care urmăreşte debarasarea de greul amintirilor: „Eu, ce-am trăit nu merită păstrat, mai mult mă încurcă. Am trăit ca să mor. (…) Lepădarea de amintiri nu numai că te face mai tare, dar scapi de tot ce ai greşit şi ce-ai îndurat, te poţi urca la cer gol şi senin cum vine pruncul. Chiar aşa se şi cuvine să pleci, ştie cineva un alt fel mai bun? Domnul Hnat avea o tehnică: scăpa de bubele aducerii-aminte aşa cum te storci de coşuri. Sare răutatea afară şi nu mai coace. Se face la loc; apeşi cu unghiile, până iese cu rădăcină, albă, ca ţâţâna la zmeură”. Lăsând în urmă memoria unei vieţi absurde, Hnat îşi recuperează libertatea umană, pe care Istoria şi Destinul i-au refuzat-o.

În acelaşi timp, prin povestea de viaţă a acestui basarabean nefericit, Mircea Daneliuc proiectează drama unui popor lăsat în bătaia furtunilor pe drumul desfundat al Istoriei.

„Secretul fetei frumoase” și un minunat concurs

"Secretul fetei frumoase" - Editura Adenium

Ce semnificatie are, pentru un copilas, asocierea acestor sase litere "F-R-U-M-O-S"?

E un cuvant pe care il aude din primele zile ale sale de viata, cuvant de care, in special parintii lui, fac uz si chiar abuz: cu ochii sufletului, ei isi vad pruncusorul ca fiind cel mai frumos de pe pamant, frumos isi doresc sa il imbrace din prima clipa a vietii sale si tot la fel se straduiesc sa ii amenajeze si casuta unde il vor aduce de la Maternitate. Il invata sa vorbeasca si sa se poarte "frumos" si lista poate continua la nesfarsit.

Dar cum sa cultivam acest nobil cuvant si in interiorul puiutilor nostri? 

Ei bine, tanara scriitoare si artist plastic, Dorina-Gratiela Aolariti, ne vine in ajutor cu proaspat aparutul ei volum, Secretul fetei frumoase.

Este o carte publicata ca urmare a premiului de literatura de debut pe care Gratiela l-a obtinut la sectiunea "Carte pentru copii", in cadrul concursului national lansat de editura Adenium.

In "bunul" meu obicei, as face eu introducerea, insa mi-a placut atat de mult cum mi-a vorbit Gratiela insasi despre aceasta carte, incat am sa va dezvalui si voua randurile pe care mi le-a adresat cu ocazia primei noastre "intalniri" virtuale:                      

Cartea despre care o să-ţi vorbesc astăzi este o lucrare realizată de mine de la A LA Z, text şi ilustraţii. 

“Secretul unei Fete Frumoase” este o poveste care face referire directă la conduita părinţilor şi a bunicilor contemporani faţă de copiii din familiile lor. Aceştia îşi iubesc atât de mult copiii şi nepoţii, încât multe dintre laudele lor tind să se rezume la aspectul fizic. De obicei, aceste remarci sunt adresate în mod deosebit fetelor, ele înţelegând în maniera aceasta că este de datoria lor să fie frumoase şi cam atât; or, s-a dovedit deja în nenumărate rânduri că aceste stereotipuri sexiste - “frumuseţea mea”, “eşti frumoasă ca o prinţesă/ca o păpuşă” etc. - pe care cu siguranţă se strecurăm din pură dragoste în educaţia copiilor noştri, îi pot pune în pericolul de a interioriza aspectul fizic ca valoare absolută, ca fiind un aspect vital în viaţa individului, nemaicontând nimic altceva. 

Nu este o carte tipică pentru copii, nu se citeşte pentru a adormi, ci pentru a trezi. Întâi, “Secretul fetei frumoase” începe cu sfârşitul. Nu este o poveste sângeroasă, nu are monştri, zmei, dragoni, nici măcar vrăjitoare care îngraşă copiii în ideea ce a se ospăta din ei mai târziu, aşa că am simţit nevoia să-i ţes anumite elemente surpriză, dar mai ales de suspans, atât prin text şi în egală măsură prin ilustraţii. 

Astfel, mesajul cărţii de faţă, şi-n egala masura ilustraţiile ei inedite, transformă povestea pentru copii “Secretul Fetei Frumoase Frumoasă” într-una de răsfoit în cel puţin doi; adult şi copil. 

Pentru ilustraţii, am optat pentru tehnicile tradiţionale - creioane colorate, acuarele, tuş - variantă care sper să trezească micului cititor pofta pentru desen, culori frumoase şi bun gust. 

Noi ne declaram cucerite atat de povestea in cuvinte, cat si de cea in culoare, pe care Gratiela reuseste sa le imbine la perfectiune!

Iat-o pe Ala, cea de la inceputul cartii:

Intotdeauna a avut parul blond-roscat de parca toate nuantele mierii de padure si de salcam s-ar fi amestecat in parul ei, ochii de un verde smarald nemaipomenit, gura rosie-rosie, ca si cand buzele ei ar fi fost intotdeauna proaspat atinse cu sirop de zmeura coapta, si cativa pistrui mici, irezistibili, pe obrajii sai usor sarutati de soare.

Ala era copilul cel mai admirat din cati am cunoscut vreodata. Toti din jurul ei - parinti, bunici, matusi, unchi si vecini - ii spuneau intruna cat e de frumoasa.

Ei, dar in ziua in care micuta descopera oglinda mamei sale, povestea se complica: intre ea si acest obiect (ce o atrage precum un magnet) se dezvolta o prietenie aproape imposibil de pus in cuvinte. Pana intr-atat era de preocupata sa se priveasca si admire in oglinda, incat nu se mai dezlipea deloc de ea.

Ala isi petrecea tot timpul privindu-se in oglinda: in camera ei, in drum spre scoala, la joaca, in vacante, oriunde mergea. Si era fericita asa.

Singura problema era ca, nefiind deloc atenta pe unde mergea, i se mai intampla din cand in cand sa se impiedice si uneori chiar sa se rataceasca.

Cum invata Ala sa cultive frumosul din interiorul ei este atat de palpitant, emotionant si profund! Ilustratiile "fluide", delicate si atat de viu colorate ale Gratielei secondeza si innobileaza cum nu se putea mai bine acest drum initiatic al micutei noastre.

Va mai spun doar ca finalul povestii o sa va placa foarte mult, iar copilasii vostri, odata ce vor fi inteles ca nu poti fi frumos fara un interior frumos, vor ramane pe ganduri si vor suferi ei insisi cel putin o schimbare de comportament:

[...] cu toate ca oglinda casei a fost folosita de atunci doar la pieptanat, dar mai ales la corectarea pozitiei in timpul exercitiunlui la vioara, Ala era mai frumoasa decat oricand.

Poate pentru ca radia.

Nu-i asa ca vi se pare fermecatoare povestea Alei?

Daca deja v-a ramas gandul la aceasta carte, va dau o veste buna: Gratiela a trimis, pe langa exemplarul pentru M., inca altele doua, cu dedicatie, pe care doreste sa le facem cadou cititorilor nostri!

Asadar, daca vreti ca unul dintre exemplare sa ajunga la voi, va invit sa va inscrieti la concurs printr-un comentariu lasat la acest articol, comentariu in care sa precizati numele vostru intreg.

Eu i-as adresa si tinerei autoare cateva cuvinte, impresii si pareri cu privire la povestea pe care o aduce in vietile copiilor nostri si, fara indoiala si cu privire la ilustratiile semnate tot de ea.

Incepem chiar in acest moment concursul si aflam numele celor doi castigatori exact peste o saptamana, deci martea viitoare (27 ianuarie, 2015), dimineata.

http://www.micatelierdecreatie.ro/2015/01/secretul-fetei-frumoase-si-un-minunat.html

Cartea poate fi gasită în librării și pe site-ul www.adenium.ro

Îndrăgostită de Doinaș

V-a plăcut Ștefan Aug. Doinaș cu poezia sa, în totalitate, nu doar “Mistrețul cu colți de argint”? Sau traducătorul care a fost? Ori dramaturgul? Prozatorul? Eseistul? L-ați admirat pentru atitudinea din perioada lui Ceaușescu, pentru ieșirile anti-regim și anul de pușcărie politică, și ați fost șocat când s-a dovedit că a fost informator al Securității? Ați apreciat publicistul și politicianul de după 1989? V-a răscolit povestea lui de dragoste (și sfârșitul ambilor protagoniști, care parcă e rupt din literatură!) cu marea balerină Irinel Liciu? Dacă răspunsurile sunt în zonă lui “da”, sigur o să va intereseze monografia critică a Mihaelei Doboș, “TABLOUL UNUI DESTIN ȘTEFAN AUG. DOINAS”, apărută la editura Adenium, nu demult. E o carte extrem de consistență, de aproape 400 de pagini, format mare, care are la bază lucrarea ei de doctorat.

Autoarea (n. 1973) este profesoară de limba și literatura română la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași, doctor în filologie. A absolvit Facultatea de Litere, secția română franceză, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, in 1995.

Mihaela Doboș descrie, cu o singură excepție, credibil, exhaustiv opera și viața celui pe care, observă și miopii, îl prețuiește în mod deosebit. Cred că excesiva apreciere a împins-o să treacă à la légère peste episodul colaborării lui Doinaș cu Securitatea, lucru de înțeles la o îndrăgostită, dar mai greu de înghițit la o profesionistă. Îngăduința în exces nu reduce vina poetului. Cei interesați de subiect ar merită să citească volumul Mihaelei Doboș în paralel cu cel al lui George Neagoe, “Asul de pică”, unde se vorbește detailat despre informatorul plătit Doinaș. Din cauza căruia au intrat la închisoare Ion Negoițescu și Haralambie Grămescu.

Alexandru Petria