AM VORBIT CU MIHAI VACARIU DESPRE TARKOVSKI ȘI ARTĂ: „ADEVĂRURILE REVELATE ÎN VIS SAU PRIN TRĂIREA ARTEI SUNT ADEVĂRURI NU DOAR RELATIVE, CI PERSONALE. ASTA NU ÎNSEAMNĂ CA SUNT MAI PUȚIN ADEVĂRATE”
Mihai Vacariu
Am făcut cunoştinţă cu Tarkovski abia în anii de facultate. Am urmat un curs opţional de Filosofie şi Film, concentrat pe filmele regizorului rus. Între vizionări dezbăteam temele filosofice regăsite, subiecte care au ţesut îndelungi dialoguri chiar şi în afara orelor de curs din amfiteatrul Facultăţii de Filosofie. Fiind fascinată de hiperrealitatea înfăţişată de vis, filmele au ajuns la mine prin acest artificiu. Convinsă că adevărul este situat între cele două lumi, am pătruns apoi semnificaţiile oniricului, cu logica specifică lui.
Deoarece vizionarea unui film corespunde unei experienţe estetice subiective, am citit cu drag Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei (Editura Adenium). Departe de a întâlni o analiză rigidă, am simţit că particip la dialog alături de ceilalți spectatori şi cititori, care se confruntă cu problemele atât de bine ilustrate: căutarea de sine, sacrificiul, iubirea.
L-am rugat pe Mihai Vacariu să răspundă la câteva întrebări. Am evitat a-i adresa întrebări al căror răspuns poate fi găsit în volum de viitorul cititor. Aşadar, potrivit curiozităţilor pe care le-am adunat de-a lungul lecturii, interviul de mai jos vizează deplasarea între orizontul lumii interioare şi cel al lumii ca experienţă alături de ceilalţi. În felul acesta sper să îl cunoaştem mai bine pe autor, dar să ne angajăm noi înşine, deopotrivă, în labirintul căutării de sine.
Amintiţi la începutul eseului despre prima dată când aţi auzit despre Tarkovski, odată cu replica: Ce linişte. Ascultaţi liniştea! Acela a fost momentul îndrăgostirii de Tarkovski sau la prima vedere, deci cu prilejul vizionării?
Așa cum menționez la începutul cărții, am auzit prima dată de acea scenă din Tarkovski de la cineva, mai precis de la sora-mea care vizionase filmul. Expresia pe care am reținut-o e puțin diferită de cea din film, poate chiar mai poetică, și m-a fascinat de-a dreptul. Chiar mă întrebam cum poate cineva să „asculte liniștea”? Ce ar putea să însemne toată povestea asta cu „ascultatul liniștii”. Am văzut filmul mai târziu și, bineînțeles, nu am fost dezamăgit.
Glisând între perioada cenzurii şi ideile artistului, putem vorbi despre sublimarea prin film a unor vise utopice?
În orice perioadă și în orice timp, cu atât mai mult într-un regim dictatorial precum cel comunist, atât artistul cât și spectatorul (sau cititorul) încearcă să evadeze din lumea banalului cotidian și încearcă să își creeze o lume proprie, care, de cele mai multe ori, este utopică. Sublimarea era atunci, ca și acum, pentru mine cel puțin, o necesitate absolută; era sinonimă cu supraviețuirea și se putea realiza prin trăirea artei: lecturarea unei cărți de Dostoievski, de exemplu, sau vizionarea unui film de Tarkovski, contemplarea unui tablou sau ascultarea unei bucăți de muzică clasică.
Spuneţi că înţelegerea filmelor lui Tarkovski este puternic influenţată de cunoaşterea timpului opresiv în care dumneavoastră aţi vizionat aceste filme. Care este totuşi numitorul comun care aduce laolaltă atât publicul din perioada comunistă, cât şi publicul de acum?
Aș vrea să clarific acest aspect al „înțelegerii” filmelor lui Tarkovski în cadrul acelui context opresiv. În nici un caz nu afirm că nu mai putem să înțelegem și să ne raportăm sau să iubim filmele lui Tarkovski după regimul comunist. Ceea ce am afirmat în cartea mea și este exclusiv punctul meu de vedere subiectiv este că nu am mai avut o trăire asemănătoare, atât de intensă și tulburătoare ca cea a primei mele vizionări a filmului Călăuza. Și spun asta pentru că existau anumite premise care concurau pentru a genera o astfel de stare sufletească: în primul rând cenzura, un film precum Călăuza se putea viziona foarte rar.
Trebuie să înțelegeți că nu exista pe atunci internetul, filme gratis online, DVD-uri etc. Aveai ocazia foarte rar să vezi filme ca acestea. Apoi, filmul se pretează la o interpretare politică și chiar are referiri directe la un sistem opresiv. Citeam „printre rânduri” dialogurile personajelor și aveam impresia, utopică, evident, că particip la o mică conspirație. Însăși interpretarea religioasă era ca un fel de revelație în acel context, de vreme ce religia era doar tolerată, iar cea filosofică (sau metafizică) era de-a dreptul idealistă, deci opusă materialismului științific al propagandei comuniste.
Toate aceste aspecte, și multe altele, coroborate generau o anumită stare interioară care amplificau trăirile și emoțiile care sunt prezente în mod curent la cineva care se raportează la un moment dat la o expresie artistică. Trăiri și emoții puternice există și acum la vizionarea filmelor lui Tarkovski, poate chiar la fel de puternice, doar că sunt diferite datorită contextului. Acum accentul se pune pe raportarea la interpretarea religioasă sau filosofică, iar despre abordarea politică se poate vorbi doar la modul teoretic, abstract. Noi, atunci, o și trăiam. Ceea ce aduce laolaltă aceste experiențe este tocmai universalitatea și originalitatea operei lui Tarkovski, problemele perene pe care le abordează ca și soluțiile pe care le propune.
Cu toţii ne interogăm asupra sensului aventurii noastre terestre. În ce fel depinde înţelegerea de sine a subiectului de călătoria iniţiatică prin timpul şi spaţiul filmului?
Subtitlul cărții mele este Mic tratat de trăire a artei și chiar dacă nu am fost extrem de explicit, eu consider filmul în general, și filmele lui Tarkovski în cazul de față, ca fiind un caz particular al argumentării mele. Așa cum menționez în carte, întreaga argumentație putea fi în aceeași măsură valabilă dacă aș fi abordat pictura lui Bruegel sau van Gogh, romanele lui Dostoievski sau muzica lui Bach.
Eu cred că atunci când ne raportăm la aceste expresii artistice începem o călătorie, iar punctul terminus al acestei călătorii este nu înțelegerea lumii, deziderat imposibil de altfel, ci înțelegere de sine. Și poate nu atât înțelegerea de sine, care poate că este de asemenea un țel utopic, cât mai ales ajungerea la un acord între ființa mea și lumea exterioară. Eu cred că omul trebuie, mai presus de orice, să ajungă să se împace pe sine cu sine însuși, adică să ajungă la un acord interior. Acesta este un țel tangibil, poate singurul, aș crede.
Lumea experienţei se compune nu doar din realitatea perceptibilă prin simţuri, ci şi din aceea manifestată prin forţe mistice, în oniric. Consideraţi privilegiată pentru cunoaştere această lume interioară, a visului? De ce?
Tarkovski ne amintește undeva că o mare parte din viața noastră o trăim visând. Aș include aici și perioadele de meditație, sau ca să zic așa, cele în care visăm cu ochii deschiși. Este privilegiată o asemenea experiență pentru că ne ajută, sau cel puțin mă ajută pe mine, să trăiesc.
Nu vorbesc aici de vis ca modalitate de a transcende realitatea și de a descoperi anumite „adevăruri”, adică de revelație, ci pur și simplu de visare ca stare poetică care are capacitatea de a ajuta individul să transcendă realitatea exterioară. Ca să fiu mai direct: ca să putem suporta realitatea exterioară.
Obiectivitatea oniricului are ocurenţe în numeroase texte ale filosofilor antici. Ce anume credeţi că a determinat fragmentarea între realitateaobiectivă şi vis? Cum poate fi găsit adevărul în logica ilogicului, exprimată de vis?
Cred că ar trebui scris un nou „tratat”, poate unul adevărat, pentru a se încerca un răspuns la această întrebare. Eu am o abordare subiectivă la aceste probleme, poetică în sensul tarkovskian, adică nu cred că realitatea obiectivă și visul (în sensul menționat anterior) pot fi separate în mod clar. La fel și „adevărul” exprimat în vis. Sunt concepte fluide, extrem de relative mai ales alăturate altor concepte precum logic, ilogic, vis, realitate obiectivă. Adevărurile revelate în vis sau prin trăirea artei sunt „adevăruri” nu doar relative, ci personale. Diferă de la individ la individ, de la grup la grup. Asta nu înseamnă ca sunt mai puțin adevărate. Dimpotrivă.
Să ne amintim puţin de tabloul lui Bruegel, care în Solaris ne semnalează legătura omului cu natura. Cum se raportează omul contemporan la spaţiul sacral şi la existenţa sa în acord -sau în dezacord – cu legile cosmice?
Există evident o anumită evoluție a raportării omului atât la spațiul sacral cât și la legile cosmice, ca să zicem așa. Și se poate susține că omul contemporan se află într-un profund dezacord atât cu sacralitatea, cât și cu legile cosmice. Tarkovski spunea cu câteva decenii în urmă că noi oamenii, ca specie, ne îndreptăm spre autodistrugere. Peisajul lui Bruegel ni se pare acum oniric, paradisiac chiar. Însă, dacă tot este să vorbim despre legi cosmice, aș crede că există un anumit determinism chiar și în această evoluție. La scară cosmică, chiar și la cea planetară, noi ca indivizi nu prea contăm, din păcate.
Mai putem vorbi astăzi despre eroul care se descoperă în magic şi fabulos, nu în experiment ştiinţific? Cât se mai trăieşte spiritual şi cât în progres tehnologic?
Cu mai bine de un secol în urmă se vorbea de „Moartea lui Dumnezeu”, iar cu decenii în urmă se vorbea de „moartea artei”. Cred că Dumnezeu e bine și la fel și arta. Nu putem cere tuturor să creadă în Dumnezeu sau/și în artă, să trăiască spiritual sau materialist. Au existat și vor exista întotdeauna oameni care vor crede în spiritualitate, fie ea religioasă sau artistică. Ca să mă refer doar la artă, aș spune că spiritul, adică obiectivarea în mințile anumitor oameni a expresiilor artistice, va dăinui atâta vreme cât vor exista oameni pe pământ. Peste tot în lume, marile muzee, bibliotecile, sălile de concerte sunt pline. A fost întotdeauna, și va fi, nevoie de cultură.
Nostalgia, fie ea pentru timpul de aur al jocului sau pentru un alt ceva, pur şi simplu, să fie oare steaua polară a omului? Care este relaţia dintre dorul acesta nedefinit şi depăşirea realităţii diurne, pentru Devenire?
Nostalgia nu este doar o stare, ci este în sine un joc. Iar Devenirea este o călătorie. În călătoria fiecăruia dintre noi, adică în Devenire, jocul ne ajută să ne regăsim, să ne împăcăm cu noi înșine. Adică să ajungem la acel acord interior menționat anterior.
Spuneţi-mi, vă rog, mai multe despre ipostazele a vedea – a trăi – a crea.
Păi, cam despre asta este vorba în cartea mea. Mi-ar trebui prea mult spațiu să detaliez întreaga carte! În loc de răspuns, aș propune o concluzie extrem de concisă a trecerii individului prin cele trei ipostaze: în cadrul jocului, Devenirea presupune transcedere. Transcederea dihotomiilor, a etapelor, a categoriilor, a ipostazelor. Dintr-o anumită perspectivă, întreaga mea carte se bazează pe conjectura că a vedea, a trăi, a crea înseamnă unul și același lucru.
În final, cum aţi descrie Zona în care v-aţi re-găsit, între Dostoievski şi Tarkovski?
Zona este viața, cum ar spune Tarkovski. Și trecem prin viață exact așa cum alegem să trecem. Am descris în cartea mea Îndrăgostit de Tarkovskicum am ales să trec eu prin viață într-un anumit context particular, care prin extrapolare poate fi generalizat. Însă, mai multe despre re-găsirea în Zonă în viitoarea mea carte: Viața mea. Lumea lui Dostoievski.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu