Este in curs de aparitie la editura Adenium, in colectia Punct.ro, proza, Toamna se numara esecurile, de Gabriel Ben Meron. Despre autor, viata si scrierile lui a publicat un text substantial poetul Ion Cristofor, pe care-l redau mai jos:
Un scriitor şi sărbătorile lui
Sub pseudonimul Gabriel Ben Meron, doctorul Gabriel M.Gurman a publicat un număr de cărţi ce-l situează în galeria celor mai interesanţi prozatori de limbă română din Israel, dar şi de la noi. Doar vasta sa activitate ştiinţifică l-a împiedicat să dea curs demonului scriitoricesc relativ târziu. Să nu uităm că prima sa carte de proze scurte, Viitorul anilor trecuţi, a apărut abia în 1999, la reputata editură Hasefer din Bucureşti. Însă, în ciuda debutului întârziat, cărţile publicate până acum sunt dovada vie a unui talent autentic, care mânuieşte limba română cu eleganţă şi cu un simţ al nuanţei uluitor pentru o persoană care trăieşte într-un mediu în care limba lui Eminescu se vorbeşte doar ocazional. Câteva trimiteri la fabuloasa biografie intelectuală a acestui scriitor sunt absolut necesare pentru a înţelege aventura sa intelectuală, avatarurile personalităţii complexe ale acestui ilustru savant israelian, la origine absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1961).
Născut în 1939, la Iaşi, ca fiu al unei distinse familii de intelectuali (tatăl era medic, cu riguroase studii în Germania, mama – o apreciată farmacistă), Gabriel M.Gurman s-a specializat în domeniul anesteziei şi terapiei intensive la două spitale din Bucureşti (1961-1963). A devenit, în scurt timp, un reputat cercetător ştiinţific, autor al unor lucrări de referinţă din domeniu. S-a stabilit în 1972, la Haifa, continuând să lucreze în domeniul terapiei intensive. În 1986 se mută în sudul ţării, la Beer-Sheva, devenind, câţiva ani mai târziu, profesor universitar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Ben Gurion. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină din Bucureşti, ilustrul profesor originar din România s-a impus ca o somitate a domeniului medical în care s-a ilustrat. Un volum de dialoguri publicat de Dora Petrilă, Istorii suprapuse (Editura Du Styl, Bucureşti, 1999), dar şi cel realizat împreună cu autorul acestor rânduri (Amurgul dimineţii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005) ne permit să descoperim câteva faţete nebănuite ale personalităţii de excepţie a savantului, dublat de un scriitor autentic, din păcate prea puţin cunoscut în această ipostază.
Deşi prozatorul mărturiseşte, în preambulul acestei inedite cărţi, că în perioada existenţei sale bucureştene ar fi fost un „semidoct” în materie de civilizaţie iudaică şi de "carte evreiască", volumele sale dovedesc o certă familiaritate cu lumea ebraică, mai ales a celei din mediul românesc. Personajele sale din Viitorul anilor trecuţi (1999) sunt, cel mai adesea, evrei, iar întâmplările descrise sunt evocate cu o vigoare ce dă senzaţia că ar fi desprinse dintr-o realitate apropiată, cunoscută pe viu. E foarte posibil ca unele din cele unsprezece proze să aibă o încărcătură autobiografică, în ciuda avertismentului ce deschide volumul, scris “În amintirea acelor întâmplări adevărate care nu s-au petrecut niciodată”. Nu numai în aceste proze dramatice, Gabriel Ben Meron se dovedeşte un fin analist al psihologiei umane, ştiind să investigheze cu abilitate zonele de umbră şi lumină ale personajelor, fie că e vorba de un medic evreu (cum e cazul eroului povestirii Peretele de sticlă, surprins în febra plecării spre Israel) sau de eroina din povestirea Plouă şi în Germania…, “evreică doar pe jumătate”, protagonistă a unei poveşti de dragoste cu un final trist. În toate aceste cazuri, autorul se dovedeşte interesat de o meditaţie profundă asupra condiţiei de evreu, făcută cu mijloace specifice prozei.
În proza intitulată Fără semne de întrebare, eroul principal, Ştefan Văcărescu, alias Wexler, un tânăr şi renumit cercetător de la un institut de proiectări electrice din Bucureşti, îşi descoperă, cu oarecare brutalitate, condiţia de evreu în plină epocă a dictaturii comuniste: “În a doua jumătate a anului 1969 să fii evreu în România echivala cu un însemn pe viaţă: cu acel semn – se ştia – care era interdicţia de a ieşi din graniţele ţării cu alt scop decât acela de migrare, după înaintarea unei cereri de plecare, socotită trădare”. Prozatorul e, indiscutabil, un excelent cunoscător al istoriei comunismului din România, dar şi al problemelor ivite în societatea românească de după căderea dictaturii. “Să te fi născut în România comunistă era, după părerea lui un blestem, dar să te fi născut român în România comunistă însemna să-ţi începi viaţa – şi să ţi-o termini – fără speranţă.” Această frază, desprinsă din proza intitulată Piove, piove sul nuostro amore, e edificatoare pentru universul pe care-l investighează cu predilecţie. Mai multe personaje ale prozelor lui Gabriel Ben Meron îşi descoperă condiţia de străini. Rafael, din povestirea Răsplata faptului împlinit, fiu de medici din Ploieşti, se simte străin de societate, fără aderenţă la regimul comunist. E un “suflet mort într-un cadavru viu”, cum se autodefineşte, iar situaţia sa existenţială e cea de prizonier într-o ţară pentru care nu are “nici un ataşament, de care nu-l leagă nimeni şi nimic”. Eroul e victima unui exil interior pe care-l refuză. Descoperirea alterităţii are aici alte valenţe decât în situaţia personajelor lui Albert Camus. Dacă “străinul” lui Camus este un personaj de laborator, ce trăieşte într-o lume absurdă, fără putinţă de izbăvire, personajele lui Ben Meron supravieţuiesc într-un mediu concret, cel al perioadei dictaturii comuniste din România. Soluţia existenţială în cazul acestor “străini” este una singură – plecarea în Israel, pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Deşi pare tezistă, prin repetarea ei în mai multe povestiri, soluţia e una ce ţine de mijloacele celui mai pur realism. Din categoria “străinilor”, a inadaptaţilor, face parte şi doctoriţa evreică din Nu întoarce capul înapoi, un personaj ce fuge de mediul opresiv printr-un ocol abil pregătit, prin Cehoslovacia, soluţie aleasă de altfel şi de etnicii români. Din această galerie de inadaptaţi ai unui regim ce proclama necesara omogenizare socială, nu lipseşte nici cazul unui goi care se aciuieşte în Israel. E un ole hadaş, din povestirea Răsplata faptului împlinit, a cărui nevastă e evreică la sută la sută. Românul, Alex Măcărescu, stârneşte celorlalţi o “senzaţie ciudată” şi e înconjurat de suspiciuni. Să recunoaştem, e o ipostază a alterităţii nu prea des întâlnită în literatura noastră.
Sunt proze în care memoria şi imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu epic tensionat. Inventând în marginea unei realităţi dure, prozatorul abordează adeseori zone limită ale existenţei (dragostea, ura, moartea, antisemitismul), valori axiomatice ale condiţiei umane de pretutindeni. Personajele sunt, în general, evrei, intelectuali ce au puterea de a intui în profunzime mecanismul istoriei, de a medita asupra provocărilor acesteia. Indiscutabil, Gabriel Ben Meron are o mână de prozator format, cu o capacitate de observaţie ieşită din comun. Sub pseudonimul medicului din sudul Israelului se ascunde un scriitor autentic.
Un nou volum de povestiri, Arta cameleonismului (Editura Hasefer, Bucureşti, 2001), reconfirmă calităţile din volumul de debut. Protagoniştii prozelor sunt, de această dată, în cea mai mare parte, desprinşi dintr-o fierbinte realitate israeliană. De multe ori e vorba de eroi urmăriţi de fantasmele vieţii traumatizante de odinioară, de oameni ce retrăiesc episoade ale unei existenţe distorsionate de capriciile şi tragediile unei istorii puţin îngăduitoare. Destinele noilor veniţi, eforturile lor de integrare în noua, trepidanta societate sunt surprinse cu mijloacele unui realism descriptiv, cu fineţea desenării caracterelor.
Un amplu roman, Pământul e plat ca o farfurie ( Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002), are în centrul său destinul unui evreu basarabean, Mişu Bencovici. Încă de tânăr, pe când studia la Universitatea din Iaşi, activează în cercurile comuniste, devenind omul de legătură între studenţii cu orientări de stânga. Participă la discuţii aprinse cu “sioniştii ce pregăteau terenul pentru plecare în Palestina”. O vizită în Rusia îi întăreşte şi mai mult convingerile bolşevice. Romancierul îşi urmăreşte cu perspicacitate eroul în devenirea sa, de la postura de agitator comunist, bătut în beciurile Siguranţei interbelice, până la cea de ministru în guvernul prosovietic instalat în România după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul nu încearcă să justifice şi să susţină orientările şi evoluţia personajului, ci să-l înţeleagă în resorturile sale intime, ca victimă a unei epoci dramatice, dominată de extremisme de stânga sau de dreapta.
Dacă am insistat, chiar dacă oarecum în grabă, asupra unor aspecte ale prozei lui Gabriel Ben Meron a fost doar pentru a sublinia preocuparea scriitorului, aproape obsesivă, pentru descifrarea condiţiei existenţiale a „evreului rătăcitor”, a eforturilor sale de adaptare la diverse medii şi situaţii. Astfel că obiectul noii, prezentei cărţi, Straie de zile mari, se înscrie destul de firesc în linia prozei sale, chiar dacă mijloacele de explorare s-au modificat substanţial. Din nou, scrisul lui Gabriel M. Gurman capătă o coloratură subiectivă şi autobiografică, încă din preambulul cărţii prozatorul evocând casa părintească din Bucureşti, aflată „în vâltoarea pregătirilor pentru o nouă sărbătoare”. Mediul în care tânărul scriitor se formează nu e însă unul tradiţional evreiesc, cel al ritualurilor iudaice respectate cu sfinţenie. Dimpotrivă, tânărul creşte „într-o atmosferă intelectuală erudită, ateistă”, ce-şi „căuta drumul şi direcţia într-o societate bântuită de furia comunismului”, în care nici familiile apropiaţilor prieteni evrei „nu prea obişnuiau să ia în considerare o sărbătoare religioasă”. În schimb, savantul constată că mii şi mii de evrei, din puţinii rămaşi în România acelor timpuri, obişnuiau să meargă la sinagogă, cel puţin de "marile sărbători", Noul An (Roş Haşana) şi de ziua de Kippur. În multe case evreieşti, remarcă scriitorul, „nu se vedea, în zilele de paşte, obişnuita pâine dospită, ci numai azimă. Băieţii învăţau torah în vederea celebrării vârstei de 13 ani şi imensa majoritate a celor trecuţi în viaţa veşnică erau înmormântaţi în cimitirul evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului”.
Aflat la deplina maturitate, scriitorul, format în mediul erudit al intelighenţiei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut fără a conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime. În fond, tânărul medic bucureştean se comportă similar unor intelectuali evrei, care, în plină ofensivă a comunismului, „nu prea credeau în sfintele prescripţii dar nici nu se puteau dezbăra sau despărţi de ceea ce trăiseră la ei acasă, pe vremea când încă erau tineri”.
Gabriel M.Gurman încearcă să scrie aici mai mult decât o introducere în domeniul fenomenologic şi istoric al tradiţiilor iudaice, ci o carte colorată de opţiuni subiective, de amintiri şi reflecţii personale ce se suprapun peste o documentaţie riguroasă şi nuanţată. Desigur, intenţia autorului a fost aceea de a concepe o introducere într-un domeniu vast fără a-şi împovăra cititorii cu analize prea tehnice sau de a le anestezia atenţia cu povara unei imense documentaţii. Ambiţia scriitorului, pe deplin îndeplinită, a fost de a construi o carte clară, simplă şi fermecătoare sub aspectul expresiei literare, tocmai pentru a trezi interesul unor cititori mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al studiilor iudaice. Cu un admirabil efort, scriitorul a reuşit să lămurească, în beneficiul personal dar şi al potenţialilor cititori, semnificaţia profundă a unor ritualuri şi tradiţii ebraice, de tip arhaic sau modern, să le pună în valoare frumuseţea şi nobleţea concepţiei, să valorifice logica şi măreţia concepţiei evreieşti despre lume, să deceleze coexistenţa, prin amănunte pitoreşti, a sacrului şi profanului, prin magia acelei coincidentia oppositorum specifică sărbătorii. E edificator să subliniem că sărbătoarea evreiască, văzută de autor ca o comemorare religioasă sau laică a unui eveniment memorabil din istoria tragică, multimilenară, a poporului Bibliei, e mereu colorată de savuroase amănunte din propria existenţă, de amintiri şi reflecţii personale. În memoria scriitorului, o sărbătoare de Yom Kippur, dublată de sacra zi de Şabat, în care pentru evreul tradiţional toate muncile erau interzise, ca o continuare a actului divin al creaţiei, are o reverberaţie specială. Iată un scurt fragment de evocare a acestei duble sărbători, în care intruziunea profanului ia o turnură tragică, ce ne confirmă, încă o dată, constatarea că, evrei sau creştini, trăim nu atât în spaţiul sacru al cosmosului, cât în cel profan al imundei, dramaticei Istorii:
”O puternică bătaie în uşă schimbă complet atmosfera de reculegere şi pace. Ne-am uitat unul la altul şi ne-am întrebat cine poate fi netrebnicul care a hotărât să distrugă solemnitatea acestei zile cu dublă semnificaţie.
În primul moment am hotărât să nu răspund. Şi totuşi, gândul că cineva poate avea nevoie de ajutorul unuia din noi mă făcu să deschid uşa apartamentului. Pe coridor, aproape lipit de uşă, zării un tânăr, probabil sub vârsta de 18 ani. Purta o şapcă roasă, în picioare sandale, bineînţeles fără ciorapi, un alt sacrilegiu pentru civilizaţia din care veneam, inexplicabil pe vremea aceea şi foarte acceptat în ziua de azi de către toţi.
- Sunteţi chemat imediat la spital, îmi spuse cu un ton hotărât, care nu lăsa loc la întrebări. Şi totuşi...
- Ce s-a întâmplat ?
- E război....
Aşa a început pentru mine războiul de Yom Kippur, în sala de operaţii a spitalului Rambam, urmată de concentrarea pe Muntele Hermon, războiul de uzură cu sirienii, cucerirea vârfului Hermonului în aprilie 1974, imediat după paşte, şi finalul măcelului de la Maalot, în 15 mai 1974, ziua eliberării mele din serviciul militar obligatoriu. Dar despre toate acestea cu altă ocazie.
Fără îndoială, fiecare îşi are Şabatul lui. Iar acesta a fost Şabatul meu, dar nu numai al meu.”(Şabatul meu).
Indiferent că vorbeşte de sărbători ca Tu Bişvat (Anul Nou al pomilor), de Sukkot (sărbătoarea culesului de toamnă), în care aspectele religioase au o importanţă secundară, de Paştele evreiesc (în care poporul proslăveşte ieşirea din sclavie), de Purim (poate cea mai veselă sărbătoare evreiască, celebrând salvarea de la genocid), de Hanuka (sărbătoarea eliberării patriei istorice a evreilor de sub opresiunea străinilor), originalele eseuri ale lui Gabriel M. Gurman pun în valoare nu numai indiscutabila erudiţie a autorului, cât şi o uluitoare capacitate de a depăşi orice tentaţie de habotnic, relevând semnificaţiile universale ale tradiţiilor evreieşti. Autorul e conştient de faptul că istoria sacră din paginile Bibliei, aparent exclusiv naţională, s-a tranformat, peste milenii, într-un model exemplar al întregii umanităţi. După cum, orice cititor de bună credinţă ştie, la fel ca şi autorul acestor incitante eseuri, că două religii fundamentale, Creştinismul şi Islamul, „îşi trag seva din iudaism, amândouă religii monoteiste apărând pe pământul Israelului de azi, prima acum 2000 ani, iar a doua în secolul al VII-lea al erei noastre”.
Iată doar câteva din raţiunile pentru care această culegere de eseuri, apărute iniţial în publicaţia israeliană de limbă română Viaţa Noastră, la încurajările şi sprijinul unui reputat publicist, Sigi Sonntag, sunt de maxim interes nu numai pentru evreii de limbă română, ci pentru orice cititor instruit, capabil să mediteze, fără prejudecăţi şi inhibiţii, asupra unui capitol fascinant din istoria civilizaţiei. De aceea, sărbătorile scriitorului din volumul Straie de zile mari sunt, în bună măsură, şi sărbătorile noastre, ca orice pagină scrisă cu măiestrie în limba lui Eminescu, Ion Creangă şi Caragiale, triada invocată de fostul adolescent, cel care a crescut şi s-a format spiritual şi sub vraja teilor din Iaşiul natal. Recenta sa carte de eseuri, scrisă în Ţara Sfântă într-o superbă limbă românească, ce nu şi-a risipit nici una din aromele şi nuanţele ei specifice, e o strălucită, incitantă introducere în lumea sărbătorilor şi tradiţiilor evreieşti.
Ion Cristofor
http://ioncristofor.blogspot.ro/2011/08/un-scriitor-si-sarbatorile-lui.html
Născut în 1939, la Iaşi, ca fiu al unei distinse familii de intelectuali (tatăl era medic, cu riguroase studii în Germania, mama – o apreciată farmacistă), Gabriel M.Gurman s-a specializat în domeniul anesteziei şi terapiei intensive la două spitale din Bucureşti (1961-1963). A devenit, în scurt timp, un reputat cercetător ştiinţific, autor al unor lucrări de referinţă din domeniu. S-a stabilit în 1972, la Haifa, continuând să lucreze în domeniul terapiei intensive. În 1986 se mută în sudul ţării, la Beer-Sheva, devenind, câţiva ani mai târziu, profesor universitar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Ben Gurion. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină din Bucureşti, ilustrul profesor originar din România s-a impus ca o somitate a domeniului medical în care s-a ilustrat. Un volum de dialoguri publicat de Dora Petrilă, Istorii suprapuse (Editura Du Styl, Bucureşti, 1999), dar şi cel realizat împreună cu autorul acestor rânduri (Amurgul dimineţii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005) ne permit să descoperim câteva faţete nebănuite ale personalităţii de excepţie a savantului, dublat de un scriitor autentic, din păcate prea puţin cunoscut în această ipostază.
Deşi prozatorul mărturiseşte, în preambulul acestei inedite cărţi, că în perioada existenţei sale bucureştene ar fi fost un „semidoct” în materie de civilizaţie iudaică şi de "carte evreiască", volumele sale dovedesc o certă familiaritate cu lumea ebraică, mai ales a celei din mediul românesc. Personajele sale din Viitorul anilor trecuţi (1999) sunt, cel mai adesea, evrei, iar întâmplările descrise sunt evocate cu o vigoare ce dă senzaţia că ar fi desprinse dintr-o realitate apropiată, cunoscută pe viu. E foarte posibil ca unele din cele unsprezece proze să aibă o încărcătură autobiografică, în ciuda avertismentului ce deschide volumul, scris “În amintirea acelor întâmplări adevărate care nu s-au petrecut niciodată”. Nu numai în aceste proze dramatice, Gabriel Ben Meron se dovedeşte un fin analist al psihologiei umane, ştiind să investigheze cu abilitate zonele de umbră şi lumină ale personajelor, fie că e vorba de un medic evreu (cum e cazul eroului povestirii Peretele de sticlă, surprins în febra plecării spre Israel) sau de eroina din povestirea Plouă şi în Germania…, “evreică doar pe jumătate”, protagonistă a unei poveşti de dragoste cu un final trist. În toate aceste cazuri, autorul se dovedeşte interesat de o meditaţie profundă asupra condiţiei de evreu, făcută cu mijloace specifice prozei.
În proza intitulată Fără semne de întrebare, eroul principal, Ştefan Văcărescu, alias Wexler, un tânăr şi renumit cercetător de la un institut de proiectări electrice din Bucureşti, îşi descoperă, cu oarecare brutalitate, condiţia de evreu în plină epocă a dictaturii comuniste: “În a doua jumătate a anului 1969 să fii evreu în România echivala cu un însemn pe viaţă: cu acel semn – se ştia – care era interdicţia de a ieşi din graniţele ţării cu alt scop decât acela de migrare, după înaintarea unei cereri de plecare, socotită trădare”. Prozatorul e, indiscutabil, un excelent cunoscător al istoriei comunismului din România, dar şi al problemelor ivite în societatea românească de după căderea dictaturii. “Să te fi născut în România comunistă era, după părerea lui un blestem, dar să te fi născut român în România comunistă însemna să-ţi începi viaţa – şi să ţi-o termini – fără speranţă.” Această frază, desprinsă din proza intitulată Piove, piove sul nuostro amore, e edificatoare pentru universul pe care-l investighează cu predilecţie. Mai multe personaje ale prozelor lui Gabriel Ben Meron îşi descoperă condiţia de străini. Rafael, din povestirea Răsplata faptului împlinit, fiu de medici din Ploieşti, se simte străin de societate, fără aderenţă la regimul comunist. E un “suflet mort într-un cadavru viu”, cum se autodefineşte, iar situaţia sa existenţială e cea de prizonier într-o ţară pentru care nu are “nici un ataşament, de care nu-l leagă nimeni şi nimic”. Eroul e victima unui exil interior pe care-l refuză. Descoperirea alterităţii are aici alte valenţe decât în situaţia personajelor lui Albert Camus. Dacă “străinul” lui Camus este un personaj de laborator, ce trăieşte într-o lume absurdă, fără putinţă de izbăvire, personajele lui Ben Meron supravieţuiesc într-un mediu concret, cel al perioadei dictaturii comuniste din România. Soluţia existenţială în cazul acestor “străini” este una singură – plecarea în Israel, pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Deşi pare tezistă, prin repetarea ei în mai multe povestiri, soluţia e una ce ţine de mijloacele celui mai pur realism. Din categoria “străinilor”, a inadaptaţilor, face parte şi doctoriţa evreică din Nu întoarce capul înapoi, un personaj ce fuge de mediul opresiv printr-un ocol abil pregătit, prin Cehoslovacia, soluţie aleasă de altfel şi de etnicii români. Din această galerie de inadaptaţi ai unui regim ce proclama necesara omogenizare socială, nu lipseşte nici cazul unui goi care se aciuieşte în Israel. E un ole hadaş, din povestirea Răsplata faptului împlinit, a cărui nevastă e evreică la sută la sută. Românul, Alex Măcărescu, stârneşte celorlalţi o “senzaţie ciudată” şi e înconjurat de suspiciuni. Să recunoaştem, e o ipostază a alterităţii nu prea des întâlnită în literatura noastră.
Sunt proze în care memoria şi imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu epic tensionat. Inventând în marginea unei realităţi dure, prozatorul abordează adeseori zone limită ale existenţei (dragostea, ura, moartea, antisemitismul), valori axiomatice ale condiţiei umane de pretutindeni. Personajele sunt, în general, evrei, intelectuali ce au puterea de a intui în profunzime mecanismul istoriei, de a medita asupra provocărilor acesteia. Indiscutabil, Gabriel Ben Meron are o mână de prozator format, cu o capacitate de observaţie ieşită din comun. Sub pseudonimul medicului din sudul Israelului se ascunde un scriitor autentic.
Un nou volum de povestiri, Arta cameleonismului (Editura Hasefer, Bucureşti, 2001), reconfirmă calităţile din volumul de debut. Protagoniştii prozelor sunt, de această dată, în cea mai mare parte, desprinşi dintr-o fierbinte realitate israeliană. De multe ori e vorba de eroi urmăriţi de fantasmele vieţii traumatizante de odinioară, de oameni ce retrăiesc episoade ale unei existenţe distorsionate de capriciile şi tragediile unei istorii puţin îngăduitoare. Destinele noilor veniţi, eforturile lor de integrare în noua, trepidanta societate sunt surprinse cu mijloacele unui realism descriptiv, cu fineţea desenării caracterelor.
Un amplu roman, Pământul e plat ca o farfurie ( Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002), are în centrul său destinul unui evreu basarabean, Mişu Bencovici. Încă de tânăr, pe când studia la Universitatea din Iaşi, activează în cercurile comuniste, devenind omul de legătură între studenţii cu orientări de stânga. Participă la discuţii aprinse cu “sioniştii ce pregăteau terenul pentru plecare în Palestina”. O vizită în Rusia îi întăreşte şi mai mult convingerile bolşevice. Romancierul îşi urmăreşte cu perspicacitate eroul în devenirea sa, de la postura de agitator comunist, bătut în beciurile Siguranţei interbelice, până la cea de ministru în guvernul prosovietic instalat în România după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul nu încearcă să justifice şi să susţină orientările şi evoluţia personajului, ci să-l înţeleagă în resorturile sale intime, ca victimă a unei epoci dramatice, dominată de extremisme de stânga sau de dreapta.
Dacă am insistat, chiar dacă oarecum în grabă, asupra unor aspecte ale prozei lui Gabriel Ben Meron a fost doar pentru a sublinia preocuparea scriitorului, aproape obsesivă, pentru descifrarea condiţiei existenţiale a „evreului rătăcitor”, a eforturilor sale de adaptare la diverse medii şi situaţii. Astfel că obiectul noii, prezentei cărţi, Straie de zile mari, se înscrie destul de firesc în linia prozei sale, chiar dacă mijloacele de explorare s-au modificat substanţial. Din nou, scrisul lui Gabriel M. Gurman capătă o coloratură subiectivă şi autobiografică, încă din preambulul cărţii prozatorul evocând casa părintească din Bucureşti, aflată „în vâltoarea pregătirilor pentru o nouă sărbătoare”. Mediul în care tânărul scriitor se formează nu e însă unul tradiţional evreiesc, cel al ritualurilor iudaice respectate cu sfinţenie. Dimpotrivă, tânărul creşte „într-o atmosferă intelectuală erudită, ateistă”, ce-şi „căuta drumul şi direcţia într-o societate bântuită de furia comunismului”, în care nici familiile apropiaţilor prieteni evrei „nu prea obişnuiau să ia în considerare o sărbătoare religioasă”. În schimb, savantul constată că mii şi mii de evrei, din puţinii rămaşi în România acelor timpuri, obişnuiau să meargă la sinagogă, cel puţin de "marile sărbători", Noul An (Roş Haşana) şi de ziua de Kippur. În multe case evreieşti, remarcă scriitorul, „nu se vedea, în zilele de paşte, obişnuita pâine dospită, ci numai azimă. Băieţii învăţau torah în vederea celebrării vârstei de 13 ani şi imensa majoritate a celor trecuţi în viaţa veşnică erau înmormântaţi în cimitirul evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului”.
Aflat la deplina maturitate, scriitorul, format în mediul erudit al intelighenţiei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut fără a conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime. În fond, tânărul medic bucureştean se comportă similar unor intelectuali evrei, care, în plină ofensivă a comunismului, „nu prea credeau în sfintele prescripţii dar nici nu se puteau dezbăra sau despărţi de ceea ce trăiseră la ei acasă, pe vremea când încă erau tineri”.
Gabriel M.Gurman încearcă să scrie aici mai mult decât o introducere în domeniul fenomenologic şi istoric al tradiţiilor iudaice, ci o carte colorată de opţiuni subiective, de amintiri şi reflecţii personale ce se suprapun peste o documentaţie riguroasă şi nuanţată. Desigur, intenţia autorului a fost aceea de a concepe o introducere într-un domeniu vast fără a-şi împovăra cititorii cu analize prea tehnice sau de a le anestezia atenţia cu povara unei imense documentaţii. Ambiţia scriitorului, pe deplin îndeplinită, a fost de a construi o carte clară, simplă şi fermecătoare sub aspectul expresiei literare, tocmai pentru a trezi interesul unor cititori mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al studiilor iudaice. Cu un admirabil efort, scriitorul a reuşit să lămurească, în beneficiul personal dar şi al potenţialilor cititori, semnificaţia profundă a unor ritualuri şi tradiţii ebraice, de tip arhaic sau modern, să le pună în valoare frumuseţea şi nobleţea concepţiei, să valorifice logica şi măreţia concepţiei evreieşti despre lume, să deceleze coexistenţa, prin amănunte pitoreşti, a sacrului şi profanului, prin magia acelei coincidentia oppositorum specifică sărbătorii. E edificator să subliniem că sărbătoarea evreiască, văzută de autor ca o comemorare religioasă sau laică a unui eveniment memorabil din istoria tragică, multimilenară, a poporului Bibliei, e mereu colorată de savuroase amănunte din propria existenţă, de amintiri şi reflecţii personale. În memoria scriitorului, o sărbătoare de Yom Kippur, dublată de sacra zi de Şabat, în care pentru evreul tradiţional toate muncile erau interzise, ca o continuare a actului divin al creaţiei, are o reverberaţie specială. Iată un scurt fragment de evocare a acestei duble sărbători, în care intruziunea profanului ia o turnură tragică, ce ne confirmă, încă o dată, constatarea că, evrei sau creştini, trăim nu atât în spaţiul sacru al cosmosului, cât în cel profan al imundei, dramaticei Istorii:
”O puternică bătaie în uşă schimbă complet atmosfera de reculegere şi pace. Ne-am uitat unul la altul şi ne-am întrebat cine poate fi netrebnicul care a hotărât să distrugă solemnitatea acestei zile cu dublă semnificaţie.
În primul moment am hotărât să nu răspund. Şi totuşi, gândul că cineva poate avea nevoie de ajutorul unuia din noi mă făcu să deschid uşa apartamentului. Pe coridor, aproape lipit de uşă, zării un tânăr, probabil sub vârsta de 18 ani. Purta o şapcă roasă, în picioare sandale, bineînţeles fără ciorapi, un alt sacrilegiu pentru civilizaţia din care veneam, inexplicabil pe vremea aceea şi foarte acceptat în ziua de azi de către toţi.
- Sunteţi chemat imediat la spital, îmi spuse cu un ton hotărât, care nu lăsa loc la întrebări. Şi totuşi...
- Ce s-a întâmplat ?
- E război....
Aşa a început pentru mine războiul de Yom Kippur, în sala de operaţii a spitalului Rambam, urmată de concentrarea pe Muntele Hermon, războiul de uzură cu sirienii, cucerirea vârfului Hermonului în aprilie 1974, imediat după paşte, şi finalul măcelului de la Maalot, în 15 mai 1974, ziua eliberării mele din serviciul militar obligatoriu. Dar despre toate acestea cu altă ocazie.
Fără îndoială, fiecare îşi are Şabatul lui. Iar acesta a fost Şabatul meu, dar nu numai al meu.”(Şabatul meu).
Indiferent că vorbeşte de sărbători ca Tu Bişvat (Anul Nou al pomilor), de Sukkot (sărbătoarea culesului de toamnă), în care aspectele religioase au o importanţă secundară, de Paştele evreiesc (în care poporul proslăveşte ieşirea din sclavie), de Purim (poate cea mai veselă sărbătoare evreiască, celebrând salvarea de la genocid), de Hanuka (sărbătoarea eliberării patriei istorice a evreilor de sub opresiunea străinilor), originalele eseuri ale lui Gabriel M. Gurman pun în valoare nu numai indiscutabila erudiţie a autorului, cât şi o uluitoare capacitate de a depăşi orice tentaţie de habotnic, relevând semnificaţiile universale ale tradiţiilor evreieşti. Autorul e conştient de faptul că istoria sacră din paginile Bibliei, aparent exclusiv naţională, s-a tranformat, peste milenii, într-un model exemplar al întregii umanităţi. După cum, orice cititor de bună credinţă ştie, la fel ca şi autorul acestor incitante eseuri, că două religii fundamentale, Creştinismul şi Islamul, „îşi trag seva din iudaism, amândouă religii monoteiste apărând pe pământul Israelului de azi, prima acum 2000 ani, iar a doua în secolul al VII-lea al erei noastre”.
Iată doar câteva din raţiunile pentru care această culegere de eseuri, apărute iniţial în publicaţia israeliană de limbă română Viaţa Noastră, la încurajările şi sprijinul unui reputat publicist, Sigi Sonntag, sunt de maxim interes nu numai pentru evreii de limbă română, ci pentru orice cititor instruit, capabil să mediteze, fără prejudecăţi şi inhibiţii, asupra unui capitol fascinant din istoria civilizaţiei. De aceea, sărbătorile scriitorului din volumul Straie de zile mari sunt, în bună măsură, şi sărbătorile noastre, ca orice pagină scrisă cu măiestrie în limba lui Eminescu, Ion Creangă şi Caragiale, triada invocată de fostul adolescent, cel care a crescut şi s-a format spiritual şi sub vraja teilor din Iaşiul natal. Recenta sa carte de eseuri, scrisă în Ţara Sfântă într-o superbă limbă românească, ce nu şi-a risipit nici una din aromele şi nuanţele ei specifice, e o strălucită, incitantă introducere în lumea sărbătorilor şi tradiţiilor evreieşti.
Ion Cristofor
http://ioncristofor.blogspot.ro/2011/08/un-scriitor-si-sarbatorile-lui.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu