Cartea Iluzoria vulpe a fericirii de Doina Popescu, apărută la Editura Adenium, este un labirint pentru cititorul nefamiliarizat cu arta, religia, lingvistica și psihologia. Pe de altă parte, un cititor pasionat ar trebui să fi deprins, de-a lungul timpului, abilități de înțelegere a diverse noțiuni din aceste domenii. Înainte de toate, textul este despre natura umană. Șase personaje sunt prinse în vîrtejul vieții moderne și au drame interioare, frustrări, conflicte, dorințe. Autoarea exprimă aceste lucruri ascunse în personajele sale, aducîndu-ni-le pe rînd în atenție.
Șase personaje independente și un grup
Aurora (naratoarea), Ana, Iulia, Zina, Radu şi Cristian s-au cunoscut la Istanbul și au păstrat legătura la București. Ei au format un grup de psihodramă, după modelul instituit de americanul (născut la București în 1889) Jacob Levy Moreno. Locul lor de întîlnire predilect este Lăptăria lui Enache, un club pe care nu l-am cunoscut îndeajuns încît să mă regăsesc în atmosfera descrisă în carte. Naratoarea este o profesoară de geografie pasionată de psihologie și interesată de emoționalul care transpare la cei din jurul ei. De aici observațiile la adresa trecătorilor, a celor care frecventează Lăptăria, a călătorilor din metrou etc. Aurora pare o persoană sensibilă, atentă la mediu, puțindezamăgită de societatea post-decembristă, cu aspirații și cu așteptări mari de la persoana iubită, de la colegi, de la prieteni.
Dacă la început ne familiarizăm cu întregul grup, pe parcurs personajele se detașează și se conturează tot mai clar personalitățile fiecăruia. Să zicem că personajul principal este totuși Iulia, cea care ne oferă și un fel de cheie a acțiunii. Nu există de fapt o acțiune propriu-zisă în roman. Autoarea nu insistă pe ceea ce fac personajele, ci pe ceea ce trăiesc în interior, pe ceea ce gîndesc. Rar am citit un astfel de text, în care personajele să fie disecate,descompuse în cele mai mici detalii de personalitate, apoi recompuse atunci cînd grupul se reunește.
Balet lingvistic și eseistic
La nivelul limbajului, romanul conține un text extrem de erudit. În afară de a ne dezvălui trăirile și întîlnirile personajelor, Doina Popescu ne ține adevărate lecții de artă, religie, lingvistică etc. Chiar și simpla regăsire cu motanul pierdut la un moment dat dă naștere unor observații despre comportamentul felin.
Cu toate că pare un text dificil, el este fluent și logic și la un moment dat te vei obișnui cu ritmul care oscilează între narațiune și observație, iar frazele par construite cu migală pînă la nivel de punctuație. Nu strică însă să ai DEX-ul alături… Unele dialoguri mi s-au părut neverosimile, dar cred că ele nu trebuie percepute ca simple conversații, ci ca exerciții de comunicare, de negociere între personaje. Cele mai profunde rămîn însă paginile de tip eseu, din care transpare o parte din personalitatea autoarei.
Durerea mea se distilează în esenţe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furişându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu ştiu cum şi când va apărea şi nici cât de repede va dispărea, aşa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)
Niciodată n-am simțit un contrast mai violent între dimineața pe care mi-am proiectat-o în minte la culcare și cea în care m-am trezit efectiv. Un vânt cald, stârnit din senin, mi-a smuls perdeaua din living, a scos-o prin cerceveaua ferestrei și a întins-o ca pe brigantina unui bric deasupra curții strâmte dintre blocuri. Când m-am aplecat să adun voalul alb, am văzut o căruță trasă la pas de o mârțoagă. […] Primul impuls a fost să-mi recuperez perdeaua, care, din fericire, mai atârna în câteva anouri, și să trântesc în viteză fereastra (cum ai trage o poartă grea peste un colț de lume despre care nu ai niciun chef să mai știi). Tot ce voiam era să mă afund la loc în dimineața mea subiectivă, pentru care încă mai aveam resurse să mi-o închipui altfel.
De exemplu, atunci cînd vorbește despre frumusețe, Doina Popescu se lansează într-o adevărată explicație psihanalitică, în care personajul ne este înfățișat frust:
Câtă ironie! Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite… Tipul ei de feminitate reclama un alt destin, o altfel de educație, o altă familie, un alt moment și un alt loc al nașterii. El chema lumina reflectoarelor, motorul camerelor de luat vederi, blițul paparazzilor, fantezia stiliștilor, exotismul unor insule din Pacific, faima curtezanelor sau, cel puțin, pe cea mai efemeră a unor cover girls… Tot ce poate lăsa o dâră cât de mică în memoria unui secol. Dar ea? O copilărie mic burgheză (cunoscătorii știu foarte bine despre ce poate fi vorba: o educație care te domesticește prea mult și nu te ajută deloc să îți asumi și să ți dezvolți diferențele specifice până la ultimele lor consecințe), părinți care așteaptă o recompensă pentru «harul cu care te au înzestrat» și apoi un soț mai degrabă obsedat de contul din bancă decât de cruzimea și slăbiciunile unei frumuseți incapabile de propria dezrobire.
Uneori, experiența de presă a autoarei generează observații surprinzătoare despre unele personalități care au marcat România:
Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.
Partea de final a cărții este edificatoare și conține mai multe explicații despre situații care poate ți s-au părut de neînțeles pînă atunci în roman. Tot spre final, autoarea dezvăluie modul în care s-a legat și s-a separat de bărbații din viața ei – Călin, Sever, Tudor – fără să insiste însă pe aceștia.
Cartea Iluzoria vulpe a fericirii de Doina Popescu, apărută la Editura Adenium, este o lectură plăcută pentru cititorii introvertiți, dar și pentru cei care vor să sondeze psihicul uman cu ajutorul unei autoare erudite, cu o mare putere de observație și cu un scris meticulos, plin de semnificații pînă la nivel de cuvînt și virgulă.
George Hari Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu