Constantin DRAM – Comisarul Corcodușã: despre ilogicul bine articulat, despre crize și alte nimicuri globale…

Într-un periplu ce nu prea aduce a navetă esenţială, adică un fel de Huşi-Iaşi-Brăila-Huşi, cu fragmente de Bucureşti editorial printre ele, (la oraşele numite mai întîi mă refer, desigur), Adrian Buzdugan a găsit de cuviinţă să îl restituie scenei literare pe Comisarul său, creaţie şi creatură/ personaj cu care luasem contact cu două decenii (şi ceva) în urmă, pe cînd navigam redacţional la Junimea. Prin urmare, spunem că a apărut această carte (după ce junele, pe atunci!, Adrian Buzdugan, a mai publicat şi romanul Citadela de fier şi „poveştile ultimative” din Capela excomunicaţilor, în ordine inversă, e drept).

Acum, sub sigla de la Adenium, cu o postfaţă de A.G.Secară, cu un alt element paratextual pe coperta finală semnat de Mircea Pricăjan, şi cu ilustraţii de Viorel Pîrligras, apare volumul zis Comisarul Corcoduşă, cu următoarele alte posibilităţi de intitulare admise de generosul autor, într-o paranteză:sau Corcoduşă `92 sau Treisprezece gloanţe şi de restul …morcovi sau Gloanţe pentru Andros sau Corcoduşă & Co. sau cum mai vreţi dumneavoastră… Adică o listă ce spune multe sau nimic despre un autor care ne anunţă o carte, roman p., adică poliţist!, dîndu-ne repede ocazia să vedem că, în fapt, există în această alcătuire două posibilităţi de abordare structurală: fie discutăm despre un roman compus din mai multe, relativ autonome, fie avem chiar un volum ce include chiar cinci romane, e drept, plasîndu-l pe respectivul comisar în centru. Departe de orice gînd de a capta prin vechi mijloace cititori de astăzi, autorul „trînteşte” (în sensul marşului neomenesc de pe o scenă moscovită dominată fastuos de Satana şi a sa suită în romanul lui Bulgakov, despre un alt Maestru) o dedicaţie americană menită să schimbe orice intenţie iniţială oricui pornit să lectureze paginile din această carte; aşadar, e o dedicaţie (În care autorul dedică această carte persoanelor la care ţine, la care ţinea, la care-ar fi putut şi la care-ar putea să ţină, surorilor sale, fratelui său unic, verişorilor, nepoţilor, prietenilor săi, uitaţi în urbea natală sau răspîndiţi aiurea, ca potîrnichile, precum şi amicilor, colegilor, discipolilor săi, celor ce au sau n-au glorie, celor ce-au crezut în el, persoanelor care şi-au rătăcit visurile etc. Lui Mimi Maskbook, nenea Titi şi JingPeng. Lui M.P.,A.R., S.B., V. P., şi a. [g.] s., cărora li se datorează apariţia Comisaruluipe scena literară, în această primă formă, restituibilă. Un fragment în care îi aduce mulţumiri pe şest regretatului său profesor de română – mare iubitor de Urmuz, fără de care A.B. n-ar fi ştiut că manifestele avangardei poartă un sens –dedicîndu-i astfel dedicaţia.) .

După tot acestdeliberat galimatias ( şi să nu uităm că după acronimul a.[g.] s. urmează o trimitere la subsolul, bogat pe parcursul întregului volum, în care eşti plimbat de la Maya Pliseţkaya la Mary Poppins, chipurile destinatari ai dedicaţiei); cît priveşte dedicaţia, ea are altă adresă şi este surprinzătoare prin acurateţe, mai cu seamă dacă anticipăm ceea ce este de urmat şi de urmărit:Tuturor oamenilor cu simţul umorului (mai puţin politicienilor, care au unul grosier şi-ncearcă din răsputeri să ne facă să nu ne bucurăm de asemenea cărţi).
Cu asemenea dedicaţie şi cu ceea ce este înaintea ei, pregătitor, ideea că avem de a face cu un roman, fie el şi oareşcum poliţist, dar cu siguranţă cu o alcătuire ce trimite către absurd, insolit, avangardism, experiment post-postmodernist şi altele asemănătoare nu e deloc singulară. Ceea ce şi mai sigur şi mai probant într-o posibilă discuţie pe temă este faptul că asemenea gen de literatură a venit, cînd a venit, pe fondul unor crize majore multiple în societatea anilor respectivi; or dedicaţia, fie ea şi „americană”,nu poate surmonta existenţa (şi acum) a unei categorii umane cu „umor grosier”, de aici încolo, textul/ textele debordează în construcţiice ţintesc limita (şi ce-o mai fi dincolo de ea) a unui absurd cert, faţă de care se mai poate ridica doar problematica specioasă ce ţine de natura esteticului.?i aceasta în condiţiile în care lectura (pentru mine cu o reluare ce ţine de un titlu celebru al unui roman de Dumas, adică după 20 de ani) nu rămîne cu nimic datoare pentru un cititor fie el mai obosit sau mai harnic. Adică, pînă la toate liniile care ţes textele categorisibile în literatura a absurdului, există fraze (concentrate, e drept) fluente şi cu ambiţia de a încerca anumite construcţii, aşa cum orice naraţiune jinduieşte, există descrieri şi portrete ce ne pot asigura de performanţele scriitoriceşti lui Adrian Buzdugan şi în alţi parametri, în condiţiile în care ar fi optat pentru rigorile prozei canonice; pe de altă parte, avem de a face cu un exces de parodie, joc de cuvinte şi de situaţii, praguri ilogice, discontinuităţi, ludic revărsat în macabru şi invers, într-o viteză continuă, pe parcursul celor peste două sute de pagini.

Acestea fiind datele iniţiale, din punctul nostru de vedere, în ceea ce urmează, preferăm să urmărim o parte dintre modalităţile specifice romanului/ romanelor din acest volum, mai puţin specifice altor romane de aici şi de prin alte părţi, prin care autorul se desprinde de generaţia sa, părînd a se înrola într-o grupare din alt veac sau, şi mai bine, gîndind el însuşi o strămutare a avangardismului post-urmuzian într-un prezent al celor de acum. Nu e vorba de o ordonare ad-hoc, de relevare a unui sistem ci, mai degrabă, de păreri adunate de pe urma a două lecturi decalate de două decenii de plin şi supra-încărcat absurd social românesc.

Avem mai întîi, sărind în ochi de la bun început, acea relaţie dintre un titlu de capitol şi textul corespunzător (atunci cînd există ceva care să permită o discuţie la nivel de poetică a titlurilor); e o relaţionare ce ţine, în mod curent, de o estetică mai degrabă clasică; cel mai cunoscut exemplu în proza noastră îl găsim la Sadoveanu, unde titlurile prelungite, uneori pe mai multe rînduri, aveau rolul de a rezuma/ de a atenţiona asupra a ceea ce urma să prezinte naraţiunea în respectiva secvenţă.Comisarul Corcoduşă arborează cu mare elan titluri excesive, uneori reuşind performanţa, precum în cazul capitolului X din Filiera durerii (mic roman scris la ghici) de a avea un text aşa zis narativ cu mult mai restrîns faţă de un titlu dilatat din toate punctele. În astfel de exemple se vede cel mai bine o parte a metodei uzitate: titlul este, cel mai adesea, o uriaşă extindere de teme, idei, avertismente, elemente de paradă culturală, absolut fără nici o legătură cu ceea ce urmează în spaţiul rezervat „capitolului”, mai trebuie spus că aceste capitole nu depăşesc, de regulă, două-trei pagini, intenţiile naratorului întru absurd fiind, desigur, îndepărtate mult de uzul divagaţiilor clasicizate. Dacă ar fi să îl adaptăm/ adoptăm aici pe Arghezi, se potriveşte ca o mănuşă spusa acestuia: „una vorbim şi alta fumăm”.

Într-o altă ordine de idei, romanul/ romanele lui Buzdugan cultivă cu mare plăcere şi rafinament elementele paratextuale: dedicaţia, note de subsol, epilog, introducere, jucate în felurite chipuri şi avînd semnificaţii sau contra-semnificaţii: savuros-extinsă este nota cu numărul 1 din capitolul XII al „romanului periculos de absurd” de la început, în care de dragul adevărului şi din alte motive  „ca să se vadă clar influenţele urmuziene, harmsiene, prutenine, bulgakoviene, ionesciene, dardiene, marlowiene, kafkiene şi care-or mai fi” este introdusă o întreagă naraţiune, Zborul tăcut al şobolanilor (iubire platonic-tectonică într-un bar de supravieţuire); despre acest text introdus precum nuvela lui Cervantes despre „curiosul nestăpînit” în naraţiunea despre ilustrul hidalgo, s-ar putea spune, în absenţa unei evaluări absolute, că poate fi sau rivaliza măcar cu titlul de secvenţa narativă cea mai extinsă din tot volumul; de aici, putem desprinde orice despre recursul la derizoriu şi despre noile limite ale normalului.Fiica lui Corcoduşă (roman mic, de continuare)  beneficiază de o introducere de două rînduri (Ca orice personaj bazat, aidoma unui D`Artagnan, Jean Valjean, Lucas şi fii, Corcoduşă a avut şi el un urmaş) sau două rînduri şi un pic, motiv pentru o logoreică notă de subsol, cu mostre de umor, ludic, limbaj savuros pe măsura unui scriitor „bazat”, ca să îi preiau cuvîntul, şi aceasta după ce inclusiv moto-ul a avut şansa de a fi substanţial în comparaţia cu textul ce ar fi fost indicat drept În locul introducerii . Nu poate însă concepe textul altminteri Adrian Buzdugan decît ca pe o sumă de dizarmonii constructive în interiorul unui plan cu siguranţă logic, deoarece ilogicul absurd nu se poate obţine altfel. Care text cuprinde flash-uri cu rol de tribut al zisului r.p. (roman poliţist) intercalate cu comentarii, precizări, observaţii paralele (în sensul pur geometric), o sumă extins de punctări culturale extrem de variate şi de convingătoare pe alte teritorii decît cele ale aventurilor lui Corcoduşă, totul cu aceleaşi efecte contradictorii. Cîteva exemple: „Era ora trei cînd atacă Sonata Kreutzerla pianul fără coadă, iar cei zece spărgători din Cairo care dăduseră buzna se retraseră….” sau „Spre seară îl ameninţă că dacă nu sparge gaşca şi se aliază cu el în lupta contra mafioţilor veroşi, îi dă foc laLarousse-uldin 1897.” sau: „Lîngă un stîlp pentru tensiuni, Corcoduşă îl snopi în bătaie, în timp ce îi recita ce mai ţinea minte din Odiseea.”

Zisele mai multe romane ce ţin de structura Comisarului Corcoduşă se înscriu în aceeaşi reţetă a ilogicului bine articulat, ca şi fastuoasele trimiteri la o familie cu soră, mamă, tată, bunic, într-un clan ce îşi mai ortografiază numele şi cu sh (Corcodush); cît despre cartea scriitoarei Clea Corcoduşă, vorbele scrise spun totul: „Se auziseră multe despre expediţia pe care o făcuse în Africa, multe şi despre iubirile ei ratate, iar cartea ei de eseuri, Nebunia ca formă de comunicare, tradusă la o editură de prestigiu din Bari, ajunsese un necesar bestseller.” Apoi, că există mult umor în această carte, ca şi absurd şi, mai degrabă, comic absurdul, faptul este evident, doar că, în spiritul unei discuţii strict ţinînd de estetică, precizăm că umorul se află mai degrabă la receptor, adică la empiricul cititor care va parcurge opul, aşa că discuţia se prelungeşte pe această temă şi nu aici. Mai degrabă ne punem iarăşi întrebare de unde porneşte o asemenea scriitură, cui foloseşte şi cîtă relaţionare mai există între produsul artă şi parametrii sociali; trimitem, în acest sens, spre ceea ce se petrecea, la nivel de experiment şi de contestare extremă a artei canonice, prin anii 30-40 din secolul precedent. Criza şi naraţiunea aparent ilogică, „fractura” de orice fel, comicul cinic, macabru, absurd, ireverenţios, conexiunile paradoxale din volumul de faţă merită discuţii avansate şi pe alte baricade. Altminteri, textul este productiv la maxim pe această pistă şi pe altele: „Comisarul deschise dicţionarul la kilometrul 3. Era clar, criminalul nu putea fi decîtAlfredoSbadilluccio.” sau „Citi un roman SF, moartea comisarului Corcoduşă, şi se culcă. Visă o staţiune de nudism şi cîteva boarfe care se holbau de după gard. Plictisit, închise visul şi trecu pe programul de documentare.Află astfel cum funcţionează Universul şi cîteva gogomănii despre Socrate şi familia acestuia. Adormi.”

În altă ordine de idei, nu e deloc dificil să remarci „universalismul” volumului, adică relaţia (o)cultă dintre naţional şi universal, trimiterile directe spre clasici ai genului, din literatura absurdului şi apolicier-ului; aş remarca, mai degrabă, iscusinţa cu care autorul întoarce totul spre propria-i marcă, reuşind să arate ce trebuie despre marii antecesori şi preferînd apoi să se descurce în stil propriu, reuşind inclusiv o adaptare a limbajului de gen al r.p.-ului absurd-comic, cu sau fără referinţă la mult mai titratul San Antonio: „ – Mersi, bă ţîcă! ?i c-un dos de palmă îl traversă strada.” sau „Au făcut dragoste toată noaptea, bineînţeles în stilul pe care-l cunoştea Clea de la azil – Sotti dăduse cu var toată noaptea în timp ce ea îl privise pătimaş…” sau „ – Ce te uiţi, mă, ca la Bela Lugosi? făcu Clea Corcoduşă surprinzîndu-i privirea cineofilită.” sau „ – A fost o scăpare…se bîlbîi colonelul.// – Scăpare pe xxxxxxx-xxx” (cu nota corespunzătoare în nota de subsol pentru xxxxxxx-xxx, adică „O înjurătură clasică pe care comisarul o scăpa la draci.”

Spuneam undeva, mai sus, de potenţialul descrierilor şi portretelor ce arată stofa scriitorului dar parcă nimic nu poate egala, în acest sens, construirea imaginii fiicei lui Corcoduşă: „Fiica lui Corcoduşă a apărut într-o seară ploioasă; unii consideră prăbuşirea gării un semn…// Era o tipă fantastică. La frumuseţe semăna cu maică-sa: avea un păr ca o blană de foxterrier, nasul uşor borcănat, ochii holbaţi aduceau cu două prune fără sîmburi, faţa îi era completată de un smoc d epăr ce-i creştea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporţionat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbaţi voinici o puteau cuprinde, dar doar atît), iar mîinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalaţii petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea şi două chestii care semănau cu două budane. La minte semănase cu taică-su, dar în urma unei căderi de la etajul trei interveniseră unele schimbări…” Există, de altfel, şi portrete în stil direct urmuzian: „Pentru cei care nu l-au recunoscut încă, să continuăm: avea un sacou excentric, făcut numai din mîneci, guler şi butoniere, dar acum era dat la spălat. Mitraliera, aruncătorul de grenade şi cele două mine antitanc le avea alături, ascunse bine sub şerveţelul mesei din stînga. Bea lichior de scoruşe şi nu se omora pentru asta.” (cît despre lichiorul cu pricina, un gînd bun pentru bravul soldat ceh rătăcit în absurdul primul război mondial).

Apoi mai sînt multe altele. Le lăsăm (şi) pentru altă dată. Dar cert este că Adrian Buzdugan a dorit (şi a reuşit) o distanţare pe care el să o înscrie într-un anume sector al izbînzilor estetice. E o carte care ar trebui „să umble” şi să se ceară la vorbă, despre mai bune şi despre mai puţin bune. Dar după cum circulă la noi cărţile (şiideile) lucrurilerămînîncurcate. ?i iar se naşte absurdul, pentru ca un scriitor nu oricum, precum Adrian Buzdugan, să se apuce să scrie, din nou. Încurcat, provocator, ilogic, articulat, totuşi. ?i bine, dacă mai ştim ce e binele. Iar în final, de draguldragului, îmiamintesc de Nichita, într-unCîntec, din ciclulRîsu` – Plînsu`, din nemuritoareleNecuvintele: „Treipomiverzierau, la rînd/ rude întreei, şineamuri/ verierau, fraţi încurînd/ ah, absurdul are ramuri”.

E clar, absurdul are ramuri, dacădupăcevaanitrecuţideja din secolul XXI, un text trimite (cu suficientăconvingereşiatuu-uri diverse) spre o asemenea literatură.