Emil Hurezeanu: „Ar trebui să ne ferim acum de tot ce e balcanic și răsăritean”

De: Daniel ȘandruPublicat la: 08-04-2015

L-am reîntâlnit pe Emil Hurezeanu acolo, în vestul României, la Arad, cu ocazia „Zilelor și serilor Doinaș”, eveniment organizat în perioada 2-5 aprilie 2015, sub cupola proiectului acestui oraș de a deveni capitală culturală europeană în 2021. I-am regăsit rigoarea analitică în conferința pe care a susținut-o în Sala Ferdinand a Palatului Administrativ din orașul de pe Mureș, precum și entuziasmul cultural și relaxarea bine temperată a omului ce se implică detașându-se, spre a putea înțelege mai bine ce ni se întâmplă. A fost o bună ocazie pentru a discuta despre tipurile de urbanitate pe care le cunoaște România, despre șansele candidaturilor orașelor noastre în contextul competiției ce va începe în 2016 și, evident, despre ceea ce ne afectează pe toți, chiar dacă e mai confortabil să nu recunoaștem acest lucru: politica.

Susțineți că avem un model cultural predominant rural, identificabil și azi la nivelul discursului public. Totuși, există acum șapte orașe (după succesul unic al Sibiului, și spun unic cel puțin din perspectiva faptului că a reușit să devină capitală europeană și a început acest proiect când România nu era un stat membru al Uniunii Europene) care și-au depus candidaturile pentru acest titlu. Orașe cu tipuri diferite de urbanitate, de la Iași, Craiova, București și ajungând până la cele transilvănene. Cum credeți că-și vor regla ele ceasurile, că tot folosiți metafora, în această competiție și care ar fi șansele lor? Ce sugestii le-ați da celor care se ocupă de proiect în fiecare dintre orașele candidate?

Pentru mine, competiția pentru dobândirea statutului de capitală culturală europeană e neînsemnată, e nerelevantă. Dar, dacă o integrăm într-un câmp de tensiuni în care orașele concurează și în felul acesta se dezvoltă sau, în sfârșit, comunitatea urbană intră într-un fel de competiție cu ceilalți, atunci este binevenită. Dar, în sine, nu înseamnă mare lucru. Avem o mare problemă pentru că, nefiind o societate ce recunoaște civilizația urbană cel puțin la același nivel cu civilizația rurală, ar trebui să ne ferim acum de tot ce este balcanic și răsăritean. De orice model comunitarist, obștesc, ortodoxist. S-o facem normativ, s-o facem premeditat, să ne îndreptăm, fără să exagerăm spre Camera Comunelor, nu spre obștea de la Cazan. În fine, avem nevoie de modificarea structurii administrative a țării, deci avem nevoie de reforma hărții, de redesenarea hărții.

Susțineți o redesenare pe regiuni?

Da, pe regiuni, o redesenare care să încurajeze dezvoltarea în jurul unor orașe și al unor tradiții. Nu neapărat de dragul liniștii PSD sau a altui partid care guvernează, în ideea că „trebuie să-i prindem pe unguri la mijloc, în așa fel încât să nu autonomizăm Ținutul Secuiesc”. Că asta era ideea regionalizării: să unești Vrancea cu Dobrogea și să-i pui pe ăia din Mureș cu ăia din Sibiu. Deși, la un moment dat, Ardealul are mai multe în comun, la fel ca și Moldova, nu contează aici că sunt sașii în sud sau ungurii în vest. Dar ideea este să ai un model de dezvoltare în jurul orașelor, în jurul unor regiuni, pe baza unor tradiții, cu autonomii economice și financiare care să-ți dea dreptul să intri în competiție de sine stătător. Or, la noi nu poate fi decât o competiție simbolică, artificială, atunci când Aradul concurează cu Timișoara sau Iașul cu Clujul. Pentru că sunt orașe ale căror primării, să zicem, funcționează din impozitele proprii, dar sunt orașe cu hinterland, cu culise culturale, economice, pe care trebuie să le includă în competiția asta. Nu degeaba Sibiul a câștigat titlul de capitală culturală în 2007, alături de Luxemburg și La Grande Région, cum se spune. Adică erau Luxemburg și Sibiu, ca și cum Luxemburgul n-ar fi fost o extensie suficientă, și mai era acolo Landul Renania Palatina, deci trei landuri vestice ale Germaniei, erau și acelea, Meinz, Valea Rinului, toate acestea au intrat în competiție. De acolo resursele se adună într-un fel, Germania e un stat federal, Ducatul e mic, Sibiul a jucat ca un pars pro toto și toată România a investit în Sibiu pentru că știa că e primul mesager european. Dar acum ar trebui modificată harta. Sunt constrângeri financiare, subordonări centraliste, centralizatoare la București. Oameni care nu pot să decidă ce fac cu banii la nivelul unui consiliul județean. Cât e de puternic președintele de consiliu județean? Cât este de puternic, cu adevărat, Sibiul? Cine câștigă mai mult? Cine produce mai mult? Cine dă mai mult? Sunt perioade de alocări diferite, în funcție de interesele europene ale unui stat? Deci trebuie să ne schimbăm harta în vederea unui nou model de dezvoltare. Or, noi avem o hartă înțepenită în modelul de dezvoltare preindustrial, de tip ceaușist, din 1968. Nu ajunge.

Considerați că, prin alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte, suntem acum un model de multiculturalism și toleranță, în condițiile în care un minoritar devine șef al statului, sau totul e doar un nou paradox al istoriei noastre?

Mai degrabă poate să pară un nou paradox al istoriei, dar e și una, și alta. Adică faptul că am ales un german din Sibiu este și un semn mai degrabă al indiferenței majorității românilor față de problema națională, față de pericolul pe care un non-român originar îl poate reprezenta. Într-un moment în care toată Europa e zguduită din încheieturi pe teme asemănătoare, noi avem un fel de indiferență care poate fi uneori și nocivă. Nu știi ce se întâmplă la Constanța, nu te interesează ce se întâmplă la Miercurea Ciuc. Deși, potrivit sondajelor, știți că, întotdeauna, cu cât te îndepărtezi de focarele posibile de tensiuni, cu atât îngrijorarea crește.

Și rasismul difuz e mai pregnant.

Da. De exemplu, cei îngrijorați de pericolul maghiar din Dobrogea, de la Tulcea sunt în numărul cel mai mare. Românii din Brașov nu sunt așa de îngrijorați cu privire la ce se întâmplă la Miercurea Ciuc. Revenind la întrebare, dacă vrem să raționalizăm, deși mi se pare destul de greu, Iohannis era un administrator de succes și credibil după atâția ani de primărie la Sibiu. Era, apoi, în mod secundar, german, și există o nostalgie difuză, la care se adaugă ideea că este vorba despre un om care, lucrând într-o administrație locală, poate fi atins de oamenii obișnuiți. Și atunci cred că a fost și o revanșă, aproape inconștientă, a oamenilor care au plecat în alte orașe, în alte sate, în alte locuri sau n-au ajuns să fie mulțumiți în orașele lor și l-au ales pe acest Iohannis, care este reprezentant al statului administrativ, un spațiu al revanșei administrativ-urbane împotriva „increatului” distrugător, ruralist, cu apucături bizantine. Cred că asta a fost. Din adâncuri a venit ceva de genul „haideți să luăm unul din acesta care măsoară drumurile, care astupă șanțurile, care a vopsit turnurile și a transformat orașul acesta în cel mai atrăgător oraș românesc”. Fără să-și dea seama că mulți s-au săturat și de tipologia aceasta a omului nervos, încruntat…

Încrâncenat…

Tot timpul iritat, care ne spune că trebuie să vorbim despre răul celuilalt, despre cât e de rău celălalt, descoperind tot timpul răul din preajmă și operând doar cu noțiuni ale înrăutățirii, pe când Iohannis vine dintr-un alt regn. Este un om relativ placid, un om relativ tăcut, un om cu un facies care îți aduce mai mult aminte de un actor de seria B, dar din America sau din filme de producție germană cu indieni… Sigur, pentru România este o șansă, dar nu ajunge. Noi nu mai trebuie să ne bazăm prea mult pe idei și simboluri.

Care ar putea fi rolul său, ca reprezentant al României, în contextul în care, în regiune, există amenințarea războiului?

Ideea că s-ar putea să înceapă un război în estul Europei, cu amenințări directe, pentru prima oară după foarte multe decenii, după 1940-1944, niciodată nu a fost atât de explicită. Iar asta ce presupune? Din păcate, suntem prinși cu garda jos din multe puncte de vedere. Nu suntem o țară unită, nu suntem o țară consolidată, suntem o țară cu mari probleme. Dar suntem o țară membră a Uniunii Europene și NATO, o țară pro-americană în mod natural și sincer, o țară pro-occidentală în mod natural și sincer și o țară – nu întotdeauna salut asta – antirusească, în mod natural și sincer. Există deci ingredientele pentru a nu ne fi teamă de război. Nici nu va fi cazul. Sunt convins că nu vom avea noi un război cu rușii, dar asta trebuie să ne atragă atenția, și anume care sunt releele defecte. O stare de pericol, așa cum s-a întâmplat după cutremurul din 1977, după inundații sau în timpul comunismului, cu solidaritățile, autonomiile culturale, creează niște anticorpi. Și acum, poate, în starea asta, politicienii știu să capitalizeze o formă de îngrijorare reală și de pericol real, care, să sperăm, nu se va transforma niciodată în realitate, în așa fel încât societatea să-și refacă țesuturile. În traducere: hai să facem mai repede reforma Constituției, pentru că ne prinde calmucul cu orașele dezvelite, cu pantalonii jos și cu gravida pe vatră. Hai să facem niște planuri, în afară de arestări, care nu sunt pe bază de plan, ci pe bază de surprize absolute.

Surprizele de luni dimineață.

Da, când noi trebuie să ne întrebăm: ce mai facem cu spitalele? Când aducem doctorii înapoi? Când luăm bani de la infractori, câte poduri, în ce oraș, cum se numesc satele unde le facem? Le facem cu banii lui X sau ceva pe planul acesta, adică punerea pe un radar controlabil și oarecum stimulator pentru societate. Starea de spirit există, dacă oamenii vorbesc despre „fraților, acum e destul de nasol, haideți”. Unii vor spune: „Ce bine că n-am făcut autostrăzi, că vor ajunge rușii mai târziu la București sau la Sibiu. Avea dreptate Ceaușescu”. Ceaușescu n-a dezvoltat decât centrul civic al Bucureștiului, un fel de centru al puterii, pentru că el avea un concept de fortăreață asediată. Și atunci interesul lui nu era să facă autostrăzi, interesul lui nu era să unească orașele între ele. S-a gândit numai la locuri de fugă, iar locurile de fugă erau în interiorul cetății, la București, iar în exterior pe canalul Dunăre – Marea Neagră și pe Transfăgărășan. El avea ideea unui model de putere pe care l-a respectat, avea o strategie și o viziune a puterii, oricât de respingătoare a fost această putere. Dar noi ne jucăm cu democrația, ca și cum ea n-are nevoie de strategii și concepte. Ba da, are nevoie, altfel nu se dezvoltă nimic. Franța și-a atins maximumul sub o planificare de tip socialist la nivel tehnic, pe care a impus-o Charles de Gaulle. Capitalismul renan este o formă de includere a societății și a sindicatelor în parteneriate strategice. Alții n-au avut succes. Alții care au fost vraiște, varză, cum se spune, adică pe mai multe felii și tot timpul fără centrare, nu centralizare, ca italienii, au dat chix. Numai modelele strategice integrative câștigă. Cum mă dezvolt în următorii zece ani? Cum reduc Parlamentul în următorii doi ani? Cum a venit Iohannis și a spus – deși mi se pare că a început să dea prea des exemplul acesta – „am ales pentru prima oară un buget de apărare de 2%”. Chestia asta nu trebuie să o facă el, ci societatea. Dacă toată lumea ar face mai multe din astea, politicienii ar fi și ei obligați să se miște. Dar nu vedeți că așteptăm de la politicieni asta, în loc să punem presiune pe ei?

www.revistatimpul.ro