Filmul „Reconstituirea” este un film erou
De: Andrei GiurgiaCum ar trebui să vadă publicul tânăr de astăzi filmul Reconstituirea și cum credeți că a fost perceput după proiecția de la Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL?
Există în țară un public inteligent și doritor de filme. Publicul care vine la primele spectacole, la primele filme este unul care a citit o carte, două, trei. Este unul căruia îi place să scormonească în viață. Faptul că spectatorii au urmărit filmul cu sufletul la gură și că aproape respirau o dată cu noi, cei de pe ecran, a fost un lucru îmbucurător. Întâlnirea de la final, întrebările pe care le-au pus m-au făcut să cred că putem avea speranțe, iar acest public tânăr va fi viitorul României într-un fel sau altul. Am mare încredere în genul de tineri prezenți în sală.
Când s-a filmat Reconstituirea erați student. Cum ați perceput dumneavoastră acest film atunci?
Pe moment nu am conștientizat. După ce am filmat, chiar îi spuneam domnului Lucian Pintilie: „Bun, am filmat, dar când o să am și eu un rol așa ca să simt că joc?” El râdea de țărănușul de la Moreni și mi-a spus: „Stai să vezi premiera!” Premiera nu a mai avut loc, dar filmul l-am văzut. Nu realizam atunci cât de important este acest film pentru cinematografia română, pentru poporul nostru. În timp, intrând foarte adânc în meseria pe care o fac, realizând și alte roluri, mi-am dat seama că foarte greu ajungi la o asemenea performanță la care am ajuns eu în Reconstituirea. La fel și Găitan.
Este nevoie și de șansă pentru asemenea momente...
Cum spunea și Vladimir Găitan. Dacă atunci când a venit Lucian Pintilie în institut noi chiuleam, nu mai aveam această șansă. Noi nu eram genul de studenți care să chiulim. Părinții îmi spuneau că este bine să fiu prezent la facultate, cu toate că nu mă urmăreau, eram copilul care voia să învețe ceva. Și așa am avut șansa să joc în Reconstituirea. Pentru cei care nu știu, atunci când mi s-a dat să citesc scenariul, în dreptul rolului meu era trecut Sebastian Papaiani sau Virgil Ogășanu, iar la Vladimir Găitan era Dan Nuțu. Mi-am dat seama după că, probabil, Lucian Pintilie scrisese așa ceva pentru aprobarea scenariului, dar el căuta figuri noi pentru cinematografie. Cei care au văzut filmul și-au dat seama că trebuiau două figuri necunoscute, doi obișnuiți. Pe când Dan Nuțu și Papaiani erau mari vedete. În film trebuia să apară doi oarecare și așa a fost: eu și Vladimir Găitan.
De acolo a plecat prietenia care vă leagă de Vladimir Găitan?
Acela a fost punctul de plecare și punctul de întoarcere atunci când am mai avut dispute. Ne-am dat seama că ne leagă un lucru profund pentru noi. Ne leagă o mare realizare, practic devenirea noastră. Acum trei săptămâni am fost la Sinaia, acolo unde s-a filmatReconstituirea, împreună cu Televiziunea Română, exact pe pământul în care am filmat. Am simțit că aș fi vrut să iau în brațe pământul, dacă se poate spune așa ceva. Am pus mâna pe el pentru că a fost un pământ dumnezeiesc. Acel pământ m-a lansat pe orbita artistică în România. Eu am călcat pe acel pământ și de acolo am zburat. Valea de acolo se numește Valea Rea, care a fost bună cu noi.
Ce vă gândeați că se va întâmpla cu acest film după ani și ani?
Întrucât filmul nu a avut premiera, ne-am gândit că nu va avea un viitor fericit. Auzisem că în momentul în care a fost vizionat de tovarășii de atunci, unul dintre ei a spus că filmul trebuie închis într-o cameră și înghițită cheia. Asta era la mintea ăluia, dar mi-am dat seama cât de gravă era pentru film judecata celor care ne judecau. Neavând o premieră, mi-am dat seama că va avea un sfârșit. A fost practic retezat, dar cred că acest lucru i-a crescut aura în timp. Este exact ca un personaj în viață, alungat dintr-o societate nedreaptă, care, atunci când revine, devine erou. Filmul Reconstituirea este un film erou. Sunt multe filme cu secvențe care îți reamintesc de Reconstituirea. Poate fără să vrei, poate tinerii regizori, ca un omagiu adus celui mai bun film românesc, au fost marcați de acest film și în acest mod au recurs la scene asemănătoare. E o bucurie și o satisfacție.
Mereu ați fost atașat de tineri și lucrul acesta s-a văzut prin tot ceea ce ați făcut până în prezent (teatru, film, presă). Tinerețea lui George Mihăiță cum a fost?
Perioada adolescentină a fost cea mai proastă din viața mea. Puteam să visez fără să mă întrebe cineva: „Hei, de ce visezi?” Asta m-a marcat. Pe dealuri mi-am petrecut copilăria și acea verdeață mi-a pătruns în suflet și a rămas până în zilele noastre. S-a mai întâmplat un lucru: meseria asta a noastră are foarte multe momente de pauză, sincope și atunci mă gândeam ce trebuie să fac. Eram obișnuit cu munca, eram tipul de om care muncea și simțeam că stau. Și m-am hotărât să comunic și altfel cu spectatorii. Așa am avut rubrică în ziarul Scânteia Tineretului. Acolo mi-am făcut mâna. Începeam să primesc multe scrisori de la tineri, de la adolescenți. Așa s-a născut un soi de prietenie, o dragoste reciprocă. Eu le scriam, le răspundeam. Eu eram fratele mai mare, părintele sau profesorul. Din toate câte ceva. La o clasă mi s-a spus că diferența dintre mine și un profesor este foarte mare: eu nu am catalog.
Ați afirmat că rolurile din seria Brigada Diverse (BD) nu au fost pe placul dumneavoastră și nu v-au făcut plăcere. De ce?
Nu mi-au plăcut pentru că sunt filme de recreație. Atât de mult mi se vorbește de BD-uri, mai ales de oamenii simpli pe care îi iubesc, pentru că și eu am fost un om simplu la viața mea, încât mă întreb dacă societatea a devenit atât de superficială încât BD-urile sunt rostite și difuzate cel mai des, iar un film ca Reconstituirea nu are loc, nu te mândrești tu, Românie, cu un film reprezentativ. V-ați gândit voi să ne faceți o premieră la Iași. La București nu interesează pe nimeni. Am o vorbă: când ai marfă și n-o vinzi, e mare păcat. Aș vrea ca toți cei care îmi spun de BD să-mi spună și de Reconstituirea. Pe mine acest film mă definește. BD-urile au fost o joacă. Pentru toți cei din film asta a fost: o joacă. Ne putem juca în fiecare zi. Dacă se vrea, putem merge doar în bulevardiere, dar nu asta ne-am dorit. Am reușit în film, dar și în teatru să abordez roluri diverse. Eu aș vrea să mi se vorbească despre Reconstituirea, Omul zilei, Accident, Undeva la Palilula, dar este foarte greu, pentru că BD-urile aduc audiență TV. Dacă ar fi fost să fac numai două filme la viața mea, m-aș fi oprit la Reconstituirea și Undeva la Palilula. Sunt mândru de meseria asta. Cele două filme au fost realizate la o distanță de 50 de ani. Este bine ca publicul să vadă Reconstituirea, dar mă bucur să vadă și ceva nou, din prezent, cum este filmul lui Silviu Purcărete. Noi trăim în prezent și de aceea mă bucur că în teatru am reușit performanțe multe. Acum am cu ce mă mândri în fața spectatorilor.
Cum vă simțiți în teatru?
Cel mai bine. Acolo este reacția imediată a publicului. Respiri odată cu el. Filmul este rece. Oricât am încerca noi să-l încălzim, să-l mimăm, pentru că filmul se mimează de foarte multe ori cu naturalețea pe care o ai, dar mimezi anumite stări: pornim, hai, vii, intri, ieși, ți-a murit cineva, joci. De asta se și spune: „Dacă ai talent, faci, dacă nu, nu”. Munca de la teatru este mult mai intensă. Se muncește mult mai mult, se repetă. Treci prin rolul respectiv. Îl duci de la cap la coadă. Nu-l duci ca la filmare: filmăm acum prima scenă și tot acum scena 14 pentru că este în același loc de filmare. În aceste situații te mulezi. În film nu avem timp să aprofundăm rolul așa cum avem în teatru. De aceea sunt mari performanțe aici. Unele scenarii de film sunt atât de bine scrise, încât înțelegi personajul de la început și ți-l asimilezi. Dacă personajul are scăpări și din scriere, lucrul acesta se simte și în interpretare. Vă dau un exemplu din teatru. Joc acum, alături de Marcel Iureș, într-un spectacol-eveniment după Moromeții. I-am spus regizorului Alexandru Dabija: vreau să citesc întâi scenariul, ca să văd dacă rezonez cu personajul. După ce l-am citit, am spus da. Simțeam că eu sunt personajul. Cu ceea ce am acumulat eu, cu ceea ce sunt, cu structura mea interioară am simțit că eu sunt Cocoșilă. PentruUndeva la Palilula am dat probe, am așteptat câteva zile și abia apoi mi-a spus că am luat rolul. Atunci i-am spus că acel personaj sunt eu și, drept dovadă, Silviu Purcărete mi-a făcut un compliment și la postsincron mi-a spus: „Ai trecut pe locul întâi”. Eu eram rolul patru-cinci în această producție. Compliment mai mare nu se putea.
Are nevoie filmul românesc de astfel de evenimente?
Dacă ați avea vârsta mea, voi nu ați mai face acest festival. Este atât de multă muncă, atât de multă umilință! Entuziasmul vârstei voastre ține acest festival. Vorbeam de tineri, de viitor. Pentru mine, voi, cei care organizați acest festival, sunteți viitorul nostru pe niște segmente. E admirabil ceea ce ați făcut. Cum spuneam: voi, în loc de BD, ați oferit publicului Reconstituirea, sau Accident, sau Palilula. Eu am realizat aceste filme cu gândul de a fi văzute. Ele au fost văzute de o comunitate, nu din București, ci din țară, datorită unor oameni care au dorit mai binele României. Dacă fiecare ar dezvolta embrionii care există, poate altfel ar arăta această țară. Văd bucuria oamenilor după ce ies de la festival. Mai este un lucru. Nu este vorba doar de vizionarea într-o sală a filmului. Este vorba despre ecourile care se duc în mass-media, în toată țara. Voi m-ați luat în seamă anul acesta mai mult decât alții. Mă simt pe locul întâi și cel puțin două zile am fost mândru de meseria pe care o fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu