Vladimir Găitan: „Am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima”

• • wwww

De: Anca ScutelnicuPublicat la: 28-05-2015

www.revistatimpul.ro

Prezent pentru a doua oară în cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL, Vladimir Găitan a transmis cinefililor și acum, ca și la a treia ediție, aceeași emoție. Amintirile și imaginile care i s-au lipit de suflet l-au făcut să întâmpine altfel fiecare dimineață. Crede în frumusețile și în urâțeniile cu care destinul îmbracă întâmplări și oameni. Amintirile copilăriei îi sunt legate de Cetatea de Scaun a Sucevei, de închisoarea din centrul orașului și de tatăl despre care a crezut multă vreme că plecase să învețe carte, și nu spre umilință și suferință.

Care vă sunt imaginile copilăriei?
Făceam foarte mult sport. Venise un profesor foarte bun de la Iași, culmea, cu un aer proaspăt și dornic să ne miște într-un orășel de provincie prăfuit și cu o pușcărie odioasă, în centrul orașului, înconjurată de cel mai frumos parc, unde azi e Consiliul Județean. Când au început să se construiască blocuri în jurul Consiliului, ne urcam pe scări și ne uitam la nefericiții de deținuți care se plimbau în cerc și vedeam cum erau bruscați de gardieni. Aceste amintiri ne sunt scrijelite în memorie. Am copilărit într-o zonă cu o încărcătură istorică și religioasă absolut unică. Noi, copiii, am fost o generație traumatizată de poveștile părinților noștri sau de poveștile lor nespuse. Foarte târziu am aflat că tata a fost închis. Știam că e la o facultate, undeva, eram protejat.
Cât de importantă credeți că este educația primită acasă?
Cred în ideea de educație, de constrângere. În Suceava, liceul cel mai sever era „Ștefan cel Mare”, unde erau mulți profesori de formație germană, ce impuneau disciplina și ordinea. Mama a fost înfiată de o familie de nemți care a iubit-o foarte mult și care i-a impregnat această educație germană, care înseamnă curățenie, punctualitate. Uneori, se crede că ar fi vorba de o aroganță din partea bucovinenilor când li se spune că sunt moldoveni, iar ei răspund: „Noi suntem bucovineni”. Sub ocupația austriacă, am evoluat. S-au săpat fântâni, au dispărut bolile. Toate acestea fac o diferență între Bucovina și Moldova, care pleacă de la un cuvânt simplu: educație. Mă rog la Bunul Dumnezeu ca într-o zi sudul României să fie ocupat de câțiva nemți și peste câțiva ani să vrem să mergem și în sudul țării, nu numai în Maramureș sau Bucovina.
Cum primiți diminețile în viața dumneavoastră?
Eu, acum 30 de ani, am fost diagnosticat cu o boală care începe cu „c”, de la credință, copilărie, de la tot ce vrei. Un medic francez mi-a spus, la 40 de ani, că mai am maximum 10 ani de trăit. Pot să spun că am un antrenament de invidiat, pentru că am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima. Sunt unul dintre singurii supraviețuitori ai acestui diagnostic și merg înainte.
Cât de importantă este emoția pentru un actor?
E o chestiune de viață și de moarte. Este o emoție constructivă, cum spunem noi, actorii. Când bate gongul acela și știi că sunt 500 de oameni care te așteaptă la cotitură, să greșești sau să tragi o bâlbă... E o bătălie pe care tu trebuie să o duci, e un consum nervos extraordinar și, când descoperi încet, încet că ei sunt cu tine și că tu ți-ai dominat emoția, ești cel mai fericit om.

Lansare de carte Vladimir Găitan
Oltița Cîntec: „E o carte din categoria aceea în care la final îți pare rău că ai încheiat-o și te simți îmbogățit, chiar dacă e o carte foarte personală, cu o tentă diaristică.”
George Mihăiță: „Poate că unii dintre voi ați citit această carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie pe care i-am înapoiat-o cu iubire.”