Cum s-a îndrăgostit Jules Verne de țara noastră

Jules Verne s-a născut la Nantes, în Franţa. S-a făcut cunoscut ca scriitor al literaturii ştiinţifico-fantastice. De-a lungul timpului, cărţile sale au inspirat şi au trezit uragane în interiorul multor generaţii. Avea îndemânarea să presare magie în fiecare literă, chiar dacă nu se mai obosea să rostească hocus-pocus.

A fost de multe ori îngenunchiat de lipsurile materiale, tratat cu neîncredere, dar a reuşit să se impună ca romancier. Şi lumea întreagă a conştientizat începutul carierei unui om frumos. Era tânăr şi dornic de aventură. Fiecare moleculă din el tresărea la gândul că ar putea face mai mult, că ar putea aduce o schimbare. Nu s-a mulţumit niciodată să observe lucrurile doar la exterior, căuta în interiorul lor, le devora cu privirea, visa cu ochii deschişi, iar uneori, putea să ghicească viitorul unei întregi societăţi. Avea ceva aparte. Şi asta spune tot.

Noi, copiii lui Jules Verne, trăim prin cunoaştere şi prin vise, trăim în imaginarul acestui autor, fiindcă de mai bine de un secol, el reprezintă liantul dintre ştiinţă şi cultură.

Jules Verne este unul dintre cei mai citiţi, editaţi şi traduşi scriitori în România. Acest proces a început în anul 1897, odată cu apariţia romanului Castelul din Carpaţi, publicat de revista literară din Sibiu. Doar la editura Ion Creangă au fost publicate 145 000 de exemplare.

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, apărută la Editura Albatros, autorul Simion Săveanu, lansează ipoteza că, între anii 1882 și 1884, Jules Verne a cunoscut-o pe Luiza (Louise) Müller, originară din România, iar între ei s-a format o legătură strânsă. Conform ipotezei – infirmată de către Lucian Boia si Ion Hobană – Jules Verne a ajuns să călătorească pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București, la Brașov și, în final, la Homorod. A vizitat Castelul Colț, care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Castelul din Carpaţi.

Povestirea care urmează nu este fantastică, este doar romantică. Trebuie, oare, având în vedere caracterul ei neverosimil, să tragem de aici concluzia că nu este adevărată? Ar fi o eroare. Suntem într-o epocă în care orice se poate întâmpla – aproape că avem dreptul să spunem că orice s-a și întâmplat.
Jules Verne, Castelul din Carpaţi

Chiar dacă povestea pe care se bazează romanul Castelul din Carpaţi e una destul de simplă – o familie din Gorj este proprietara castelului, dar toţi sunt consideraţi decedaţi, iar într-o zi iese fum pe horn şi toată lumea crede că locul acesta este bântuit (de aici se declanşează o mulţime de întâmplări fantastice) – am descoperit şi lucruri interesante. De exemplu, sunt prezentate multe legende din zona Transilvaniei despre care nici nu auzisem, cu toate că sunt româncă.

Cu cât citeam mai mult, cu atât realizam cât interes a prezentat Jules Verne pentru ţara noastră. În cea mai mare parte a cărţii sunt descrise obiceiurile româneşti. De asemenea, autorul nu ratează nici un peisaj, conturând fiecare detaliu cu cea mai mare fineţe.

Dacă îţi propui să citeşti această carte, pe lângă faptul că îţi îmbogăţeşti cultura generală, eşti ţinut cu sufletul la gură până la final. Şi dacă se întâmplă să nu citeşti ultima pagină, cu siguranţă te vei gândi la cu totul un alt sfârşit pentru roman. Unul care se află la polul opus.

„Romanul nu va pieri niciodată” şi „Aceşti valahi din Transilvania nu şi-au pierdut speranţa” sunt doar câteva dintre cuvintele scrise cu mare grijă în propriul jurnal. El avea încredere în noi, în poporul nostru. Ne studia tradiţiile şi strămoşii. Şi chiar a ştiut să se bucure de un prânz franţuzesc cu mămăligă şi ţuică.

Îi plăcea foarte mult să scrie. Susţinea că atunci când se apuca de aşa ceva, cu greu mai ieşea din biroul său. Important este faptul că niciodată nu simţea cum trecea timpul pe lângă el, orele se scurgeau de fiecare dată, dar părea prea absorbit de această muncă, pe care o făcea cu drag. Parcă îşi ascunsese imaginaţia în nisipul dintr-o clepsidră. Şi tot ce făcea, era să se piardă puţin în spaţiu şi timp, pentru ca operele sale să prindă viaţă.

Jules Verne era un spirit matinal, începea să-şi testeze creativitatea înainte de răsăritul soarelui. Pe parcursul călătoriei în România, s-a îndrăgostit de peisajele din Transilvania. Clocotea în el sentimentul că un astfel de loc a fost creat special pentru romanul său, pentru idei fascinante, pentru a-şi hrăni o parte din imaginaţie cu plaiurile româneşti.

„Minunată trebuie să fie patria aceasta!”, mai adaugă scriitorul în jurnal.

Dar pasiunea lui Jules Verne pentru ţara noastră începuse cu mult înaintea acestui roman. Să nu uităm faptul că Mathias Sandorf (apărut în 1885) şi Claudius Bombarnac (în 1889) surprind realităţi din teritoriile locuite de români şi conţin nume româneşti.

Primul castel din Carpaţi, reşedinţă localizată în districtul Făgăraşului, apare în Mathias Sandorf. Aici, Jules Verne subliniază „măreţia sălbatică a Transilvaniei”.

Jules Verne a fost un mare amator de mistere. Atât de mare, încât nu putea să nu lase loc speculaţiei, nici măcar atunci când intră în discuţie propria viaţă.

„Jules Verne și-a îndreptat întreaga simpatie către un popor asuprit și dornic de libertate. Acest mic roman a creat un val de simpatie pentru ‘valahi’ și a contribuit astfel – fie și indirect – la formarea unei opinii publice favorabile aspirațiilor către unitatea națională a românilor”, scrie pe coperta IV Vladimir Colin, care semnează traducerea ediției din 1967 a volumului apărut la Editura Tineretului.

Articol trimis de Andreea Ciucă.

http://www.adenium.ro/bd-junior/12-castelul-din-carpati-benzi-desenate-adaptare-jules-verne.html