Emanuel Copilaș: Economie, politică, religie. Cazul Charlie Hebdo

Economie, politică, religie. Cazul Charlie Hebdo

Scris de Emanuel Copilaș, Postat în Actualitate

Sorin Bocancea, (coord.), Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală, Editura Adenium, Iași, 2015.

Acum, că intensitatea emoțională a momentului s-a disipat, deși, evident, nu a dispărut, putem demara o analiză cerebrală a asasinatului comis în data de șapte ianuarie 2015 asupra redacției ziarului satiric Charlie Hebdo și soldat cu doisprezece morți. Exact ceea ce propune volumul coordonat de către Sorin Bocancea, în care semnează nume sonore din mediul publicistic și academic românesc și nu numai: Thierry de Montbrial, Alina Mungiu-Pippidi, Sabin Drăgulin, Arthur Suciu, Constantin Ilaș, Radu Magdin, Laure Hinckel, Grigore Cartianu, Doru Pop, Vitalie Ciobanu, Raluca Mureșan, Minodora Sălcudean, Radu Carp, Nicu Gavriluță, Constantin Sturzu, Sanda Pralong, Angelo Chielli, Bogdan Ghiu, Dan Pavel, Angelo Mitchievici, Alexandru Ojică, Dan Tomozei, Iluia Badea-Guéritée, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Sorin Ioniță, Ioan Stanomir, Vasile Ostaciuc, Cristian Unteanu, Ovidiu Nahoi, Petre M. Iancu, Cristian Pătrășconiu, Raymond Clarinard, Vasile Ernu, Sergiu Mișcoiu și Doru Tompea.

Cartea atrage de la început printr-o structură echilibrată tematic și ideologic deopotrivă. Întâlnim abordări liberale, conservatoare, dar și critice, venind dinspre stânga. În diversitatea lor, toate încearcă să capteze cât mai adecvat posibil miza acestui infam atentat. Religie? Secularizare? Libertate de exprimare? Cultură? Democrație? Politică? Economie? Înainte de toate, trebuie să înțelegem că acest eveniment nu a fost unul monocauzal. Mai mulți factori au concurat la declanșarea sa. Printre ei se numără frustrarea cauzată de marginalizare, excluziune și umilință. Religia ca atare joacă un rol marginal, nefiind, în acest context, decât un simplu paravan pentru un gest într-adevăr abominabil, dar ale cărui cauze trebuie căutate în altă parte. Recomand în acest sens excelenta lucrare tradusă în anul 2014 la editura Tact și intitulată, simplu, Explicația, un scurt dar incisiv dialog între doi intelectuali francezi de marcă, Alain Badiou și Alain Finkelkraut, despre marile probleme care afectează în prezent Occidentul.

Este îmbucurător faptul că mulți dintre autorii care semnează în acest volum conștientizează că neoliberalismul economic, cuplat cu inegalitățile sociale care transformă democrația occidentală tot mai mult într-o formă lipsită încetul cu încetul de conținut – a reprezentat, în combinație cu umilința istorică pe care o resimt musulmanii față de un Occident care i-a colonizat cu o totală lipsă de scrupule, cauza fundamentală a atentatului terorist care face obiectul lucrării de față. Să ne înțelegem: așa cum terorismul de extrema dreaptă (vezi cazul Breivik, 2011) nu este reprezentativ pentru societățile europene, nici terorismul islamic nu este reprezentativ pentru societățile musulmane sau pentru minoritățile musulmane din cadrul altor societăți. Dar prea des ne complacem în stereotpii de genul: Islamul a ratat întâlnirea cu modernitatea și este o religie dogmatică, încremenită în timp, care nu poate produce altceva decât fanatici, potențiali sau manifești, ciocnirea civilizațiilor (bine măcar că nu prea se mai vorbește de sfârșitul istoriei de când cu ascensiunea în forță a extremismului islamic în anii 2000) care iarăși incriminează Islamul și ale sale „granițe însângerate”, după cum le-a numit Samuel Huntington, lipsa de integrare a minorității musulmane în Europa sau exterminarea lentă a civilizației occidentale prin asimilarea ei graduală de către Islam, așa cum susține istoricul Neagu Djuvara, care compară dinamica socială a Europei contemporane cu cea din secolele III-V e.n., când Imperiul Roman s-a prăbușit sub asaltul sistematic al populațiilor migratoare.

În primul rând, Islamul a „ratat” întâlnirea cu modernitatea deoarece aceasta a fost un fenomen specific europen, al cărui succes a depins tocmai de menținerea unicității sale. Occidentul nu este singurul model de dezvoltare. Mai mult, tocmai dezvoltarea Occidentului s-a bazat pe înrobirea și distrugerea altor civilizații, printre care și Islamul. Cel puțin regiunea Maghreb. În evul mediu, după colapsul Imperiului Arab, populațiile din Orientul Mijlociu a fost integrate, așa cum știm, în Imperiul Otoman. În secolul XIX, când acest imperiu devenise un „colos cu picioare de lut”, menținut în viață datorită intereselor strategice ale Imperiului Britanic, popoarele arabe au cunoscut dominația directă a englezilor. După al Doilea Război Mondial, englezii au fost înlocuiți de americani. Hidrocarburile abundente și de calitate au reprezentat mai degrabă un impediment pentru dezvoltarea independentă a arabilor decât un atu. Înseși granițele statelor arabe, ca și a celor africane, au fost trasate arbitrar de către coloniștii europeni, pe care nu îi interesa decât cum să își împartă resursele naturale, în niciun caz realitățile etnice locale. Fapt pentru care numeroase conflicte militare contemporane din această regiune reprezintă o consecință, ce-i drept, îndepărtată, dar totuși o consecință a intereselor cinice ale metropolelor coloniale. Păcat că Samuel Huntington nu a luat acest aspect în considerare atunci când a scris și vorbit cu nonșalanță despre „granițele însângerate” ale Islamului.

În al doilea rând, minoritățile musulmane din Europa sunt relativ bine integrate în societățile gazdă, deși nu atât de bine ca în cazul Statelor Unite. Prezenta criză economică și influențele sale nefaste asupra categoriilor sociale defavorizate au reactivat însă diferența reală care îi separă pe musulmanii europeni de europenii creștini sau evrei, de exemplu: nivelul de trai. Celebrele ghetouri musulmane din Frața sunt, ca și cele din Statele Unite, un produs al sărăciei, al marginalizării și al accesului discriminatoriu pe piața muncii. Moralizarea neoliberală a sărăciei, total falsă, dar asta este o cu totul altă poveste, una care este analizată minuțios în cartea lui Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase (Tact, 2015) – s-a asociat în mod pernicios cu până atunci prea puțin sau deloc observata alogenitate a musulmanilor. Astfel, catalogarea musulmanilor drept asistați sociali, leneși, incapabili de integrare și chiar reticenți în raport cu aceasta sau drept criminali pasivi care nu fac, atunci când au ocazia, decât să conteste valorile seculare ale statelor care le-au oferit atâtea drepturi, așteptând răbdători să impună Sharia – a avut un ecou larg. Așa cum s-a întâmplat și cu responsabilizarea evreilor pentru criza economică a anilor 1930. Așa cum se întîmplă și cu populația săracă a României în prezent: mitul asistaților sociali care preferă să frecventeze cârciumile în loc să se angajeze și astfel să devină respectabili și pe deplin integrați în „brave new world”-ul neoliberal este mai puternic ca niciodată.

În al treilea rând, dezinformarea conform căreia populația musulmană o va întrece în câteva decenii pe cea europeană, sau cel puțin o va egala, este lipsită de fundament. Ratele natalității pentru musulmanii aflați la a doua și la a treia generație în Europa sunt în scădere, întocmai ca în cazul populațiilor majoritare. Este vorba de o simplă explicație sociologică: în regimurile politice instabile sau insuficient de dezvoltate, populația, provenind într-o măsură însemnată din mediul rural, are tendința de a face mai mulți copii, ca un mijloc de asigurare pentru bătrânețe; în societățile dezvoltate în schimb, acolo unde perspectiva unei cariere și a unei pensii relativ îndestulătoare reprezintă o realitate palpabilă, copiii nu mai sunt o prioritate.

Câteva date: deși în Franța nu există statistici oficiale referitoare la structura religioasă a populației, numărul cetățenilor musulmani era, în 2014, între 7 și 9%. Să nu uităm că destui musulmani francezi nu sunt arabi, ci francezi get beget, convertiți la Islam. Tot în 2014, rata șomajului era de 10, 2%, în scădere cu 0,1% față de anul precedent (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html). Mai știm și că musulmanii au, de obicei, slujbele cele mai precare sau, mai pe românește, sunt ultimii veniți și primii plecați. Numai din datele de mai sus putem ajunge fără probleme la concluzia că șomajul din rândul musulmanilor francezi este la un nivel ridicat. Sigur, se poate obiecta, mulți dintre ei stau acasă, fac o gramadă de copii și trăiesc din ajutoare sociale, votând în schimb pe cine trebuie, în timp ce bietul francez se spetește muncind și nu mai are nici timp, nici chef și nici bani ca să mai procreeze. Ca de obicei, lucrurile sunt mai complicate. Și dacă, într-adevăr, așa se întâmplă în cazul unora, atenție, în cazul unora dintre musulmani care, evident, nu sunt singurii în această situație – nu este responsabil totuși sistemul politic datorită căruia s-a ajuns aici? E farte ușor să obții voturile minorităților, care oricând după aceea pot fi transformate în țapi ispășitori, în funcție de problemele momentului. Acest exemplu îmi aduce aminte de celebra „mafie țigănească” din Timișoara, care a cumpărat abuziv numeroase imobile centrale, majoritatea retrocedate, uitându-se însă că, în anii 1990, respectivii romi au fost antrenați în afaceri de acest gen tocmai de către funcționari publici dornici să își umple buzunarele; astfel, aceștia nu reprezintă decât o verigă într-un lanț mult mai complex al corupției, lanț pe care, de obicei, suntem pre comozi sau prea ignoranți ca să îl vedem.

Cât despre moscheile pe care musulmanii le revendică și le primesc în Europa în timp ce comunitățile creștine din orientul Mijlociu sunt persecutate în mod brutal, ce să mai spunem? Că tocmai din acest motiv pleacă musulmanii de acolo și tocmai această toleranță religioasă și absență a cenzurii face din Europa o civilizație model? Consolidarea democrației nu presupune în niciun caz împrumutarea unor practici nedemocratice de la anumite regimuri politice de care te disociezi în gura mare.

O altă eroare pe care o comitem în legătură cu Orientul Mijlociu și lumea arabă în general este aceea de a considera acest spațiu cultural și geopolitic unul omogen și guvernat exclusiv de către state autoritare. Exact aceeași greșeală comitem și în analizele dedicate Europei de Est în perioada comunistă. Realitățile sunt însă infinit mai diverse. Tunisia, de exemplu, este astăzi, după experiențe dificil de gestionat a „primăverii arabe”, un model de democrație. Înainte de războiul civil, responsabil pentru un val de migrație fără precedent, Siria era o țară relativ prosperă, cu o clasă de mijloc consolidată. Kuweit-ul, la fel. Turcia, cu toate problemele majore pe care le întâmpină, și cu toate minusurile autoritarismului său politic, se află într-o situație incomparabil mai bună decât multe alte țări din regine. Chiar și Iranul are, în majoritate, o populație laică; să nu uităm că, până în 1979, Iranul era condus de un regim politic secular și occidentalizat dar, din păcate, extrem de corupt și de servil față de interesele geoeconomice americane și subminat de inegalități sociale de-a dreptul explozive.

Valul de refugiați sirieni din vara și toamna acestui an a readus în discuție „problema musulmană”. O problemă „umflată” mediatic și politic: vinde ziare, creează audiență și aduce voturi. Economic, refugiații sirieni, majoritatea educați și cu profesii în domenii tehnice, aflate la mare căutare în Occident, sunt o mană cerească pentru Germania, statul care îi primește cu brațele deschise. Forță de muncă ieftină și calificată din belșug, care nu va ridica pretenții și se va mulțumi cu aproape orice condiții: raiul (capitalist) pe pământ. Desigur, se mai fac simțite uneori anumite fricțiuni culturale între populația majoritară și imgranții musulmani; într-o primă fază, cel puțin, integrarea acestora va comporta anumite dificultăți. Dar acestea pălesc în raport cu oportunitățile pe care le va obține de pe urma muncii lor statul german, a cărui creștere eonomică necesită o forță de muncă pe măsură. Și cum natalitatea germanilor este una în continuă scădere, singura sursă de forță de muncă o reprezintă imigrația.

Să revenim însă, după această vastă digresiune, la atentatul din sediul redacției ziarului Charlie Hebdo. Câți dintre noi își mai amintesc faptul că două dintre cele douăsprezece victime erau la rândul lor de relige musulmană, un polițist, care a luptat să îi protejeze pe ziariști, respectiv un membru al redacției? Evident că ceea ce s-a întâmplat a fost un asalt frontal asupra libertății de exprimare, una dintre pietrele unghiulare ale democrației moderne, un drept care nu mai este demult negociabil. Sigur că cei care s-au simțit ofensați de caricaturile publicate în paginile ziarului francezi l-ar fi putut da în judecată, obținând poate câștig de cauză. Dar, dincolo de aceste aspecte, rămâne realitatea unei societăți franceze divizate și tot mai instabile, în care musulmanii, majoritatea săraci și șomeri, frustrați și umiliți sistematic de către un regim politic pentru care nu contează decât ca număr de voturi și ca mână de lucru ieftină și precară – pot recurge la o versiune radicalizată și distorsionată a religiei lor, la un militantism islamic prin care își creează o contra-identitate în raport cu cea a majorității. Un astfel de deznodământ, totalmente indezirabil, are la bază resentimente induse, indirect sau direct, tocmai de către majoritate. Este foarte important să soluționăm prin mijloace politice și religioase situațiile care dau naștere la astfel de fenomene, dar nu trebuie să uităm că, pe termen lung, acestea sunt doar efectele, nu și cauzele problemei. Cauzele profunde sunt, așa cum am menționat și la început, economice și sociale. Celor care contestă „lălăiala” umanitară a stângii afirmând că extremiștii, atât cei responsabili de tragedia de la New York din septembrie 2001, cât și cei care au decimat redacția ziarului Charlie Hebdo, au fost persoane educate într-un sistem pe care au ajuns să îl deteste, nu săraci precar alfabetizați și lipsiți de perspetive, li se poate răspunde simplu: tocmai pentru că au fost educați au putut conștientiza contrastul dintre comunitatea din care fac parte și cea majoritară; săracii au ca prioritate câștigarea traiului pentru ziua de mâine, nedispunând nici de timpul și nici de resursele intelectuale necesare pentru a ajunge la astfel de concluzii. Însă sesizarea unei discrepanțe, oricât de intensă și de dureroasă, nu justifică niciun fel de crimă comisă în numele ei.

Am să închei într-o notă mai personală. În 2012, la un stagiu de formare la universitatea din Lille am cunoscut un tânăr student algerian de origine berberă, al cărui nume nu am să îl dezvălui. Ne-am împrietenit repede. Vorbește fluent, pe lângă franceză și arabă, germană, engleză și puțină spaniolă, dacă îmi amintesc bine. Avea note foarte mari, făcea facultatea în regim cu frecvență și muncea. Mi-a spus, printre altele, că tinerii musulmani sunt aproape întotdeuna discriminați în ceea ce privește angajările. Mulți tineri francezi nu vorbesc altă limbă decât cea maternă, poate doar engleza, și aceea la un nivel rudimentar, dar au, în schimb, pretenții invers proporționale cu ceea ce au de oferit. Pentru a își construi realmente o carieră într-un domeniu, un tânăr musulman trebuie să muncească mult mai mult decât un nativ francez – și nici atunci nu este sigur de reușită sau de perspectivele avansării profesionale. Prietenul meu nu era musulman practicant, avea o fire veselă, deschisă și mulți prieteni francezi. Nu era deci „ghetoizat”. Dimpotrivă, era perfect integrat în societatea franceză. Cu toate acestea, resimțea povara unei presiuni structurale aparent insurmontabile. Însă se disocia ferm de terorismul islamic, afirmând că este o încălcare gravă a preceptelor religioase islamice și că atentatele comise în numele unui radicalism prost înțeles afectează în primul rând minoritățile musulmane din Occident, întărind tendințele nefaste mai sus menționate. Avea dreptate. Dar câți dintre noi îi dau dreptate?

puteți cumpăra cartea de aici:

http://www.adenium.ro/search?orderby=position&orderway=desc&search_query=charlie+hebdo&submit_search=Cautare