…mai înainte MOEBIUS… acum TOPPI…

Mati BOTEZATU

În 2011, cu prilejul Salonului de la Iaşi, am avut pornirea să stabilesc drept temă a manifestării - “ARHITECTURA ÎN BD”. Prompt, ORDINUL ARHITECTILOR DIN ROMANIA, filiala Iaşi-Vaslui s-a alăturat organizatorului traditional - CENTRUL CULTURAL FRANCEZ din Iaşi, asigurând susţinerea material-logistică a evenimentului şi a aportul preşedintelui Asociaţiei bedefililor din România – Dodo NITA, cu ajutorul căruia am decis ca participant  de onoare să fie invitat dl. Michel JANS, director al editurii MOSQUITO, din Grenoble-Franta, important şi binecunoscut personaj din cercul autorilor şi producatorilor de benzi desenate.

           

Au fost deschise, la sediul instituţiilor organizatoare, două expoziţii distincte, cu lucrări adunate în jurul subiectului definit - mediul construit arhitectural-ambiental, prezent în benzile desenate, aflat în situaţia de a nu fi limitat doar la cadrul utilizat ca simplă ilustraţie - decor al desfăsurării scenariului. Au fost expuse planse ale graficienilor Miguelanxo Prado, Atillio Micheluzzi, Michel Jans, postere si serigrafii semnate de François Schuiten, reproduceri dupa lucrarile dominate de mister, ale exuberantului maestru milanez : Sergio Toppi. Întalnirea cu Michel Jans m-a făcut să descopăr fascinanta poveste a prieteniei dintre ei, precum şi colaborarea iniţiată, care a avut rezultat publicarea, republicarea, traducerea din limba italiană, a planşelor aflate în custodia editurii Mosquito,  determinată de dorinţa de a resuscita opera lui Toppi, aflat la o varstă înaintată, deja bolnav, atunci pe cale de a se găsi într-un con de umbră deloc meritat.          

            Zilele în care am discutat cu d-l Jans au fost marcate de revelaţia de a descoperi amănunte ale pasiunii şi admiraţiei noastre comune : Sergio Toppi, (nascut pe 11 octombrie 1932, la Milano, Italia). A fost fascinat încă de mic dorinţa de a  desena, fără ca pentru acest scop să fi urmat studiul artelor în mod instituţionalizat. BD Guide, Encyclopédie de la Bande dessinnée internationale, lucrare coordonata de Claude Moliterni, aminteşte despre perioada începuturilor sale ca ilustrator la Enciclopedia Copiilor, o activitate pe care avea să o continue tenace, în postura de animator al studiolui  Pagot şi, concomitent, lucrănd în publicitate. La Corriere dei Piccoli, avea să-i realizeze debutul în BD, cu povestirea « Pietro Micca », pe textele scrise de Milani. Preocupările ulterioare înscriu continuarea colaborarii seriei « Fumetto verita » şi « I Grandi nel Giallo », în timp ce stilul şi liniile graficii sale suportau un proces de rafinare. Anul 1974 avea sa aducă o schimbare radicală a manierei, printr-o serie de BD istorice, pe aceleasi texte ale lui Milo Milani, publicate în Messaggero dei Ragazzi. Începând cu acest moment, lucrează cu texte proprii, în cea mai mare parte a revistelor mai importante : Linius, Alter, Sgt Kirk, Corto Maltese, Il Giornalino. Desenează pentru colectia  « Un uomo, un’avventura » : L’Umo degli Paludi, L’Uomo del Nilo si L’Uomo del Mexico. Adaugă cateva episoade in L’Histoire de France en bandes dessinées » si « Decouverte du monde » pentru Larouse. În lipsa unei legături cu adevărat trainice faţă de eroii desenele sale, preferând seriile independente, ia decizia de a-şi scrie singur scenariile albumelor, asemenea lui Hugo Pratt şi afinităţilor exersate ca urmare a legaturii prietensti cu acesta, fapt care-l aduce la situaţia de consolidare a statutului de maestru al B.D.-ului italian, apreciere confirmată prin apariţia lunară în  Orient-Expres, a seriei The Collector. În 1984 publică capodopera Sharaz-De, la editura Milano Libri, o calătorie indus în atmosfera poveştilor orientale din « O mie şi una de nopti ».

Din anul 1997, editura Mosquito (artizan al publicării a peste 500 albume de benzi desenate), demarează (re)apariţia, începând cu Le Dosier Kokombo, a unui număr de 18 albume, care se alătură monografiilor Toppi, întrate  în colectiile bibliotecilor amatorilor.

Arta lui Sergio Toppi «de la origini, toate subiectele se găsesc reunite, amestecate în acelaşi desen » (dupa cum remarca Pierre Yves Lador) : locuri aflate oriunde in lume, povestiri inedite, de o neaşteptată diversitate, izvorâte din porniri întru totul ficţionare, personaje incredibile, mixturi mitice bântuite de făpturi bizare, uneori ireale. Opera lui Toppi este definită prin puterea scenariilor, de a captiva şi încânta până la abandonul involuntar în voia povestirii.

Stilul grafic împus de Sergio Toppi, recognoscibil cu uşurinţă, dovedeşte, fără a impune minuţiozitatea, rigorile caracteristicilor etnice, topografice, arhitecturale, ornamentalistice, specificul local al vegetatiei, trăsăturile fizionometrice, felul de imbracaminte sau cultura, ambianta zonelor populate de personaje, relatate într-un mod deliberat lipsit de exactitate, mai degrabă sugerate cu «precizie», prin savanta stiinţa a alegerii elementelor definitorii, personalizate în mod artistic. Se poate exprima constatarea lipsei rigorii construcţiei corect anatomice, în ce priveşte desenele personajelor întruchipate, abordate într-o stilistică grafic-flexibilă. Realizarea acestora, se înscrie în termeni comparabili refuzarii condiţionării de a reprezenta academic actorii zugrăviti ai naratiunii, să spunem, de pretenţia cerintei, evident falsă, de aplicabilitate picturii cubiste suprapusă înfaţisarii «clasice» a personajelor, abordare total îndepartată de opţiunea adoptată de Toppi, cât mai ales, de dezicerea prezervării unităţii de exprimare. În mod cert, rezultatul nu ar fi reuşit efectul copleşitor-emoţional identificat, preponderent operei sale.

Definitorie apare maiestria cu care este sugerată textura materialelor, manieră impusă drept specifică artei lui Topi şi principala calitate a desenelor, fapt care-i conferă elementul distictiv.

Probabil că am reuşit să-l sensibilizez pe marele admirator şi prieten al lui Toppi, Michel Jans, numai prin faptul că am adunat toate cele 18 albume editate la Mosquito, sub îngrijirea sa, adunate în decursul timpului în colecţia mea, ceea ce a făcut posibilă recunoaşterea pasiunii si dovada aprecierii preferinţelor mele, orientate spre autorul pe care-l preţuim împreună cu intensa pasiune. Amiciţia legată intre noi, cu acest prilej, mi-a permis să solicit editorului şi în acelaşi timp traducator, dedicaţii pe fiecare album.            

Este imposibil să nu înserez câteva cuvinte despre albumul pe care-l apreciez în mare măsură: « Tanka », ediţie care se bucură de suplimentarea cuprinsului cu o nouă povestire. Avem de a face cu un minunat exemplu de scenarii scrise cu o rară sensibilitate, întruchipată într-un autentic registru poetic, desenate între anii 1976-1988, a căror acţiune se plasează în secolul X - evul mediu al unei Japonii aflată în plin război intern, care evidenţiaza un contrast dureros de atitudini, întrevăzut dincolo de dramatismul prezent pe toată durata parcursului acţiunii.  

Cu fiecare album al său, Sergio Toppi a etalat o lecţie asupra modalităţii de realizare a scrierii fiecărui scenariu şi a transpunerii în desene a prospeţimii imaginaţiei care l-a condus la crearea capodoperelor lăsate mostenire. 

Marea tristeţe reiese din răstimpul scurt în care au dispărut cei doi mari autori ai benzii desenate, Moebius şi Toppi. Cu toate că sunt consideraţi de practicarea unei modalitati expresive diferite, nici măcar complementare, se poate declara cu siguranţă, asupra originalităţii artistice prezente în opera fiecăruia, ca fiind conduse la limite greu de regăsit. Tot ce ne mai rămâne de făcut este să deschidem albumele lor, ori de fiecare dată când vom simţi pornirea, indreptată spre universuri distincte, paralele, convergând (totuşi) spre zona consistentă şi nemuritoare a artei BD.

August 2012    

Cum îi convingem pe cei mici să facă mişcare?

Cum îi convingem pe cei mici să facă mişcare?

Ovidiu Gavrilovici este conferenţiar universitar doctor în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii A.I. Cuza din Iaşi. Şi pentru că este şi membru al Consiliului Ştiinţific al mişcării naţionale “Şi eu trăiesc sănătos! - SETS”, am profitat de ocazie să îi punem câteva întrebări referitoare la modalităţile prin care putem să ne încurajam copiii să adopte mişcarea ca stil de viaţă. Iată ce ne sfătuieşte dl Gavrilovici:

Din perspectivă psihologică, motivarea copiilor pentru a face mişcare (de preferinţă, în aer liber) poate fi realizată luând în considerare câteva aspecte:

1. Identificaţi pasiunile copilului: Ce îi place? La ce se uită cu plăcere (multimedia) - interesele de acolo se pot asimila în viaţa reală. Este interesat, oare, de exersarea şi demonstrarea puterii, rezistenţei sau a jocului în echipă?

2. Discutaţi şi pregătiţi punerea în practică a pasiunii lor, chiar şi în mod indirect (de exemplu, dacă îi plac spectacolele vă puteţi plimba în drum spre sala unde acestea au loc); proiectaţi împreună viitoarea activitate şi imaginarea activă a acesteia. Nu impuneţi copilului un rol, ci negociaţi dinainte cu acesta pentru partea lui de rol în pregătirea şi realizarea acţiunii. Poate fi şi simpla alegere a tricoului şi pregătirea lui pentru acţiunea care va urma.

3. Lăsaţi copilul să selecteze acţiunea sau activităţile preferate. Nu impuneţi propria preferinţă.

4. Cultivaţi şi recompensaţi activitatea, mişcarea, procesul, nu rezultatul (victoria, câştigul, obţinerea trofeului competiţiei)! Contribuiţi la conversaţii despre satisfacţia mişcării, despre bucuria de a simţi corpul în natură, despre "gustul bun al naturii" atunci când participi cu trup şi suflet la mişcare.

5. Fiţi primii ca model! Aceasta înseamnă să nu aşteptăm copiii să "iasă pur şi simplu afară", "să se joace cu copiii", ci să avem un rol implicit şi activ în modelare, stimulare, recompensare şi, mai ales, în a le oferi ocazii variate de exersare a pasiunii sau măcar a preferinţelor pentru mişcare. A fi model nu înseamnă doar să povesteşti despre "vremurile de altădată" când singura opţiune era să "ieşi afară" la mişcare sau la competiţiile sportive ad-hoc sau organizate la care ai participat în copilărie, adolescenţă sau în tinereţe; este vorba despre "mişcarea" de acum şi posibilităţile din prezent.

Mişcarea dezvoltă încrederea în sine

Pentru cei pentru care mişcarea este un teritoriu prea puţin cunoscut, putem să apelam la principii ale creşterii încrederii în sine, plecând de la maeştrii psihologi, precum Albert Bandura sau Lev Vygotski.

Bandura sugerează înţelegerea dezvoltării încrederii în sine şi a percepţiei succesului copilului într-o sarcină sau activitate (auto-eficacitate) prin reamintirea propriilor lui succese anterioare. Acestea  pot să nu fie legate neapărat de situaţii de mişcare sau sport. De asemenea, urmărirea altora realizând o mişcare sau o sarcină cu succes, duce la pregătirea copilului pentru succesul propriu. De aici importanţa de a avea modele adecvate, de a apela la antrenori, dacă vorbim de mişcare sportivă. Aşadar, observarea şi modelarea de calitate creşte şansa dezvoltării încrederii în sine, a imaginării posibilităţii succesului în acea acţiune.

Încurajaţi-vă copilul!

Tot Bandura sugerează recompensarea adecvată a copilului cu încurajări autentice, credibile: „poţi, ştiu că poţi, am încredere în tine!”. Aceste încurajări nu sunt dependente de succesul real al sarcinii sau al acţiunii copilului: astfel, indiferent de rezultatul încercării, noi vom continua să credem şi să afirmam că el sau ea poate şi ştim că are această aptitudine care se va manifesta, mai devreme sau mai târziu. Insuflarea încrederii în ei începe cu asumarea şi afirmarea propriei noastre încrederi. Cu alte cuvinte, copiii se vor mişca... aşa cum credem cu adevărat că ei se vor mişca. Sau, altfel spus, noi trebuie să credem cu adevărat, să "îi vedem" mişcându-se şi să ne bucurăm de imaginea aceasta, atunci când vorbim despre mişcare, când îi încurajăm pentru mişcare, când conversăm despre experienţa lor de mişcare. Aşadar, imaginea "de succes" - adică de copil bucuros de şi în mişcare (şi nu de copil campion şi olimpic) - pe care părinţii o au şi o pot proiecta asupra copilului poate fi un stimul important pentru acesta. Copilul va asocia astfel mişcarea cu succesul, dar şi cu bucuria de a o practica.

Oferiţi-i activităţi „la îndemână”: nici prea uşoare, nici prea complexe!

Lev Vygotski sugera oferirea de oportunităţi de dezvoltare în zona proximă sau apropiată acesteia: sarcina sau activitatea următoare să fie "la îndemâna" copilului, nici prea simplă, pentru a fi neprovocatoare, plictisitoare, redundantă, nici prea complexă, pentru a nu deveni imposibil de atins şi deci, demotivantă, mai ales dacă rezultatul este important. Prin urmare, din "zona proximei dezvoltări" ajungem să înţelegem că ceea ce este optim pentru un copil poate fi  prea puţin sau prea dificil pentru un altul: ceea ce este motivator, satisfăcător sau incitant pentru unul, devine prea puţin sau prea mult pentru un altul... Ingeniozitatea, imaginaţia, dedicaţia şi stăruinţa adultului ar fi, aşadar, de a fi atent în a oferi copilului exact ceea ce are el nevoie: ocazii care să fie potrivite nivelului de "dezvoltare" al performanţei sau capacităţii sale.

Ajutaţi-l să devină un-copil-care-preferă-mişcarea!

Pe lângă activităţile noastre directe de promovare, susţinere şi acompaniere a copiilor în mişcare, putem să adăugăm şi alte mijloace care să continue şi să întărească experienţa benefică de mişcare. Putem să ne folosim de obiecte asociate mişcării (haine, încălţăminte de profil, ecusoane, şepci, etc), dar şi de fotografii, postere, videoclipuri ale activităţilor realizate (sau ale celor pe care îi admirăm) tocmai pentru a pregăti (împreună, de preferinţă), recapitula şi continua experienţa de a fi în mişcare. Astfel, mişcarea şi a-fi-în-mişcare devine o preferinţă, în timp, un element identitar; copilul se prezintă sieşi, familiei şi lumii ca un-copil-care-preferă-mişcarea... şi aceasta o şi dorim, nu-i aşa?

Prof. Univ. dr. Ovidiu Gavrilovici

Membru al Consiliului Ştiinţific al mişcării naţionale “Şi eu trăiesc sănătos! - SETS” – www.sets.ro