Daniel Șandru, editorial în ultimul număr al TIMPULUI: Iașul istoric și cultural ca preambul al Centenarului

Discuțiile legate de apropiata sărbătorire a României Centenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preocupe, cred, cel puțin reprezentanții – deopotrivă administrativi, academici și intelectuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici s-a dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compensație” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcția României moderne. Desigur că, pe această temă, există lucrări academice prestigioase, după cum există eforturi instituționale de întreținere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate într-o zonă de nișă. Să ne-nțelegem: nu sunt adeptul festivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spațiu public în care politicienii sunt obișnuiți să transforme orice rememorare istorică sau culturală într-un exercițiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel național, evenimentele organizate cu prilejul sărbătoririi Centenarului nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, niscaiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restaurarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgență. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflectăm cu atenție la prezent și mai cu seamă la viitor. Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în procesul de construcție a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 2016-2018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari. Nu discursul naționalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să ocupe aici podiumul, ci reflecția sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecția pragmatică a viitorului, astfel încât, ca și în urmă cu aproape 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și generator al unui proiect de țară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fundamental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiți ca, atunci când apar referințe la acest statut, să-l înțelegem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a renașterii speranței. E cazul așadar ca Iașul să-și asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor împlini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autoritățile statului român s-au mutat aici, dată fiind ocuparea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știința mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înțeleg, nimeni nu s-a arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcționat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituțiile fundamentale ale statului român.

Introducere în lumea minunată a seriei de cărți O inimă de Broscuță

Emanuel Copilaș: Mai există o dimensiune religioasă a proiectului european?

Iulia Badea Guéritée, Alexandu Ojică (coord.), Dialogul religiilor în Europa unită, Iași, Adenium, 2015 Lucrarea coordonată de către Iulia Badea Guéritée și Alexandu Ojică are la bază o temă milenară, fără doar și poate: în sensul cel mai general al termenilor, este vorba despre relațiile dintre religie și societate în Europa. Numeroșii colaboratori –Horia Roman Patapievici, Vasile Boari, Lucian Dîrdală, Constantin Necula, Craig Willy, Constantin Sturzu, Phillipe Perchoc, László Tökés, Bogdan Tătaru-Cazaban, Iulian Nistea, Simeon Mureșan, Raymond Clarinard, Cristian Unteanu, Sorin Șelaru, Anca Manolescu, Denis Müller, Madeea Axinciuc, Vasile Sebastian Dâncu, Michael Shafir, Eugen Tănăsescu, Valeriu Ghilețchi, Lluis, Alemany Giner, Jean-Luc Mouton, Refi Ergun, Marc Antoine Costa de Beauregard, Viorel Ioniță, Victor Opaschi, Constantin Pătuleanu, Radu Carp, Mirel Bănică, Mihail Neamțu, Radu Magdin, Mihai Mădălin Parfeni, Andrei Pleșu, Theodor Baconschi, Nathalie de Senneville-Leenhardt, Oleg Serebrian, Cristina Hermeziu, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Iuliana Alexa – mulți dintre aceștia consacrați deja în spațiul public, formulează, într-o lucrare foarte eclectică din punct de vedere științific, puncte de vedere și concluzii referitoare la modalitățile în care religia continuă să influențeze sau nu proiectul european contemporan. Dincolo de extrema diversitate a subiectelor, inevitabilă atunci când se are în vedere o temă atât de generoasă, mi-a reținut atenția ceea ce s-ar putea numi expansiunea conștiinței sociale a religiosului în spațiul comunitar. Astfel, Raymond Clarinard critică extrem de vehement Europa contemporană, pe care o consideră „o bișniță între bancheri și finanțe” sau o „curte de școală cacofonică în care pretinșii fruntași și-au însușit dreptul de a-i pedepsi pe presupușii codași”, în timp ce Sorin Șelaru observă contradicția care își face deseori loc, la nivelul Uniunii Europene, între interesele economice și cele sociale, generale, ultimele promovate prin însăși misiunea universală a bisericii creștine (p. 111, 144). O Europă în care se regăsesc și sunt reprezentați tot mai puțini dintre cetățenii săi devine progresiv o Europă autoritar neoliberală care, dublată de procesul de secularizare, se transformă într-un proiect lipsit de suflet. Ori, tocmai asupra acestui îngrijorător deznodământ atrag atenția autorii în lucrarea de față, din perspective cum nu se poate mai diferite. Dar ce presupune, în cele din urmă, respiritualizarea Europei și recâștigarea sufletului acesteia? A existat el vreodată, în cadrul unei mitice vârste de aur, sau este în curs de configurare? Iată întrebări ale căror răspunsuri, departe de a fi definitive, trasează miza dezbaterilor contemporane despre religie. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger au observat, acum mai bine de un deceniu, că atât religia, cât și politica seculară de inspirație iluministă, pot dezvolta, prin eliminarea referințelor exterioare, diferite tipuri de „patologii”. În absența unui dialog sincer și constructiv între cele două părți, religia se transformă în dogmatism autoritar, iar democrația politică în diferite variante de totalitarism. Cum rămâne însă cu sufletul european? Cei mai mulți dintre colaboratorii volumului par să subscrie la ideea că religiozitatea Europei, cel puțin pe coordonate creștine, ține de domeniul trecutului. Prezentul ar avea ca obiective temperarea procesului secularizator și, la fel de important, oferirea unui răspuns pe măsură provocărilor pe care le-ar ridica religia islamică, a cărei vitalitate, spre deosebire de creștinism, este departe de a se fi diminuat. Dar poate că viitorul religiei ține mai puțin de păstrarea acesteia în niște cadre discursive premoderne de cele mai multe ori, cât de reactulizarea ei pe coordonatele prezentului. Iar asta se poate face fără a abandona misiunea universală religiei, fără retragerea ei într-un paseism lipsit de perspectivă sau, așa cum s-a întâmplat în cazul ortodoxiei est-europene, în naționalisme virulente. Religia autentică nu este posibilă decât în interiorul unei comunități. Iar cu cât respectiva comunitate devine mai liberă, mai incluzivă, mai tolerantă, mai dedicată binelui comun, fără a neglija componenta ireductibilă a acestuia, binele individual – cu atât este ea mai religioasă. Pentru Hegel, religiosul este ceva imanent, nu ceva metafizic, o posibilitate care ghidează libertatea luând forma necesității. Atunci când omul va înțelege că, la scara istoriei, el este, odată ce a experimentat cunoașterea, Dumnezeu, întreaga devenire însemnând astfel răscumpărarea păcatului originar prin și mai multă cunoaștere, proces care relevă practic natura divină a umanității per ansamblu – atunci religia va putea renunța în sfârșit la metafore, miracole și la exacerbarea sentimentalismului, devenind acel întreg rațional și în același timp spiritualizat care ne orientează, chiar dacă mai mult involuntar decât voluntar, existența. Dar atâta timp cât religia nu se disociază în mod hotărât de superstiții, de prejudecăți și de abordări punitive, ea nu va reuși să convingă, nu va fi niciodată pe deplin interiorizată și va rămâne, așa cum plastic se exprima Hegel în ale sale prelegeri filozofice, „prizoniera finitului”, a intelectului imersat definitiv în orizontul vieții de zi cu zi, neatins de infinitatea emancipatorie a rațiunii. Pentru a fi cu adevărat religios, omul nu trebuie să urmeze ritualuri complicate sau să cultive mefiența față de comunități diferite, cu forme de spiritualitate proprii, ci doar să conștientizeze, împreună cu ceilalți, propria infinitate în cadrul unei lumi care a încetat astfel să îi mai fie străină, exterioară. Numai că această luare în posesie a lumii de către om este la rândul său infinită.

Democrație și cultură politică. O relație problematică

Vasile Brașovanu, Calitatea democrației și cultura politică în România, Iași, Adenium, 2015 Cronică de Emanuel Copilaș Lucrarea tânărului cercetător Vasile Brașovanu nu își propune o amplă analiză științifică a legăturilor dintre democrație și cultură politică, ci doar o succintă trecere în revistă a complexității conceptuale și empirice a unei astfel de problematici ancorată, spre final, în contextul specificităților civice românești. Autorul începe prin identificare a trei modele de democrație clasice. Democrația directă, ateniană, care excludea majoritatea covârșitoare a populației, dar a cărei amintire simbolică a manifestat o puternică forță regenerativă, adaptându-se la contextele politice moderne, apoi democrația reprezentativă ca poliarhie, așa cum a fost teoretizată paradigma de către politologul Robert Dahl, adică un sistem politic bazat pe binomul contestare-participare unde drepturile cetățenilor de a lua parte în amblele tipuri de activități sunt cât mai puțin îngrădite și, în sfârșit, democrația consociațională a lui Arendt Lijphart, pentru care sistemele electorale plurale, nu cele majoritare, sunt cele mai în măsură să garanteze o cultură și un comportament politic unitar în cadrul unor societăți inevitabil și iremediabil diverse. O discutare mai detaliată a celor trei modele democratice ar fi fost de dorit, pe lângă includerea în cadrul demersului și a modelului clivajelor, propus de Martin Lipset și Stein Rokkan, a democrației distributive teoretizată de John Rawls sau a democrației radicale, așa cum apare ea la Jürgen Habermas sau la Ernesto Laclau. 254-493-calitatea-democratiei-si-cultura-politica-in-romaniaÎn ceea ce privește cultura politică, autorul preia modelul clasic al lui Gabriel Almond și Sidney Verba, care disting între o cultură politică de tip parohial, în care nu există nici informare, nici implicare civică, o cultură politică de tip dependent, în care informarea există, dar participarea cetățenească la deciziile colective este de cele mai multe ori pasivă, respectiv o cultură politică de tip participativ, unde cetățenii informați, alcătuind o veritabilă societate civilă, se informează și participă activ la procesul politic. Autorul nu uită să menționeze, pe urmele lui Sidney și Verba, că cele trei tipuri de cultură politică sunt mai degrabă tipuri ideale weberiene, ele coexistând, în diferite proporții, în cadrul fiecărei societăți în parte. Mai departe, autorul tratează subiecte ca socializarea politică, capitalul social, societatea civilă și cetățenia activă, inventariind interdependența complexă dintre aceste concepte și modalitățile prin intermediul cărora reușesc să articuleze sau nu comportamente politice specifice. Participarea politică este tratată în manieră preponderent individuală, ținând cont de „caracteristicile cetățenilor” și excluzând deliberat din ecuație contextul economic și social (p. 8). Problema este că un astfel de cetățean abstract, izolat în raport cu mediul în care s-a format, are destule șanse să devină un cetățean realmente „responsabil”, dar multe șanse să fie culpabilizat în manieră inadecvată pentru lipsa sa de cultură politică în momente cheie. Cultura politică nu poate fi însă arbitrar separată de contextul economic și social al cărui produs este, în definitiv: tratarea ei ca punct de reper absolut conduce aproape inevitabil la concluzii fragile și, în general, pesimiste. Chiar dacă analiza efectivă a culturii politice românești ocupă aproximativ un sfert din lucrare, aceasta este dublată în schimb de numeroase și utile date empirice. Bazându-se pe distincția operată de către Ronald Inglehart între valori materiale și postmateriale, autorul ajunge la concluzia că protestele politice din România contemporană sunt animate mai degrabă de valori materiale, reliefând absența unui nive de trai decent și eșecul ideologiei tranziției postcomuniste. Cele post-materiale, în primul rând ecologiste, devin la rândul lor, mai ales în ultimii ani, tot mai vizibile. Ținând cont de gradul ridicat de încredere pe care românii îl au în Biserică și Armată, autorul caracterizează cultura politică românească drept una parohială. Cred că avem de-a face însă mai degrabă cu o cultură politică dependentă, în care cetățenii nu sunt neapărat neinformați, ci doar relativ reticenți în a-și face cunoscute opiniile în spațiul public prin intermediul unor campanii de mobilizare sau a acțiunilor de protest, cultură politică în care au apărut în ultimii ani tot mai multe breșe participative. Viitorul civic al României nu este unul neapărat pesimist, întocmai ca viitorul intelectual și profesional al autorului care, ținând cont de vârsta pe care o are și de domeniul științific complex și solicitant în care se aventurează, oferă cititorilor o lucrare onestă, coerentă și promițătoare.

Vrei să fii student la medicină?

COMUNICAT DE PRESĂ

Reducere de 20% pentru orice volum „Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate”, comandat de pe site-ul Adenium în perioada 12-22 iulie

În perioada 12-22 iulie, Adenium te ajută să te pregătești pentru admiterea la facultate și oferă o reducere de 20% din prețul volumului Anatomia și fiziologia omului. Modele didactice pentru liceu și admitere la facultate, apărut în colecția Discendo.

Scrisă de doi cunoscuți profesori ieșeni, Mircea Nedea și Nița Nedea, cartea constituie un instrument de lucru care facilitează interpretarea logică a fenomenelor și a noțiunilor din manualele alternative, structurarea și sistematizarea adecvată a acestora. Perfect pentru sistematizarea și recapitularea cunoștințelor, volumul este un ajutor important pentru cei care se pregătesc să susțină examenul de admitere la Facultatea de Medicină.

Pentru a putea comanda de pe site-ul Adenium va trebui să vă creați un cont, să puneți în coșul virtual cărțile care vă interesează și să finalizați comanda.

Promoția este valabilă doar în perioada 12-22 iulie și doar pentru comenzile de pe site-ul Adenium- www.adenium.ro.