Lansare BD la București

Azi la 6 la libraria Anthony Frost English Bookshop avem o dubla lansare de benzi desenate - 2 albume semnate Serban Andreescu si publicate de Editura Adenium

Editura Adenium

Editura Adenium vă invită la poveste, acțiune și aventură.

Reinterpretările marilor povești și romane din seria BD Junior vă vor ține cu sufletul la gură.

Celor mari le promitem că vor redescoperi foarte repede copilul din ei.

Celor mici le spunem doar să se bucure de minunatele albume ilustrate, pe care le vom lansa pe 30 ianuarie, la Anthony Frost English Bookshop, București.

„Timpul”, primul număr pe 2015

A apărut primul număr din 2015 al revistei ieşene Timpul. De acum nu mai e imediat disponibil şi online, ceea ce pot înţelege (asta defavorizează vânzările variantei tipărite). Revista a intrat în reţeaua de distribuţie Inmedio, sper să aibă mai mult noroc, şi relaţii mai corecte decât a avut Poesis internaţional cu ei....

Numărul acesta cuprinde şi un supliment dedicat galei „Oamenii timpului” din decembrie trecut, supliment realizat de Asociaţia Studenţilor Jurnalişti, sub coordonarea redacţiei revistei.

Pe lângă paginile despre antologia Mult înainte de sosirea trenului ea se gândeşte (Casa de Editură Max Blecher, 2014), despre care scriu Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Andrei C. Şerban, Ioan Şerbu şi subsemnatul, revista cuprinde, ca de obicei, multe subiecte şi semnături foarte actuale.

Am mai spus-o, cred: în momentul ăsta, pe mine ca cititor, dar şi ca autor şi editor, din punctul de vedere al publicisticii culturale vii făcute în România, cel mai mult mă interesează săptămânalul Observator cultural şi mensualul Timpul.

“Scrisul m-a ajutat să-mi înving slăbiciunile umane”

Gabriel Gurman s-a născut în 1939, la Iaşi. În 1972 a emigrat în Israel. Ani la rând – medic specialist de anestezie şi terapie intensivă la Spitalul Universitar Soroca din Beerşeva, profesor la Facultatea de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Ben Gurion şi prodecan al facultăţii, până la formala sa pensionare în anul 2005. Între anii 2006-2009 a funcţionat ca preşedinte al Centrului Israelian de Transplant şi actualmente e directorul Secţiei de Anestezie-Terapie Intensivă al Spitalului Mayaney Hayeshuh B’nei Brak şi directorul Şcolii Internaţionale de Instructori de Anestezie (ISIA). Are, de asemenea, o bogată activitate extraştiinţifică, literară. Astfel, în calitatea sa de scriitor de limbă română, a publicat Istorii suprapuse (împreună cu Dora Petrilă) – 1999; Viitorul anilor trecuţi – 1999; Arta cameleonismului – 2000; Pămîntul e plat ca o farfurie – 2003; Interviuri cu Ion Cristofor – 2004;Toamna se numără eşecurile – 2005. Pe lângă nenumăratele articole şi cărţi de specialitate, este autorul apreciatei lucrări ştiinţifice Vizionari şi visători (ediţie bilingvă ebraică-engleză, despre istoria anesteziei israeliene) – 2008. În anul 2009 i-a apărut prima culegere de povestiri în limba ebraică, Soarele apune în Sud, un gen literar mai rar întâlnit, în care toate povestirile, posedând o acţiune independentă una de alta, au aceleaşi personaje şi, citite una după alta, formează, de fapt, un roman. Pentru agențiadecarte.ro, scriitorul și jurnalistul Alexandru Petria a purtat un dialog cu, Gabriel Gurman, despre volumul ”Toamna se numără eşecurile”, apărut la Editura Adenium.

- De unde pseudonimul Gabriel Ben Meron, domnule Gabriel Gurman?

- După cum ştiţi, eu sunt medic, iar “îndoctrinarea” primită de la răposatul meu tată, care era tot medic, include principiul după care tot ceea ce un medic semnează trebuie sa fie corect,  adevărat şi precis!! Ori în cărţile mele de beletristică fantezia şi imaginaţia joacă un rol important, aşa că singura metodă de a învinge această barieră psihologică a fost de a găsi un pseudonim. Tatăl meu se numea Meir, dar Meron e un nume mult mai israelian (e numele unui munte în nordul ţării) , aşa că am devenit ….Ben Meron!

- Cum aţi ajuns spre literatură? Vorbiţi-mi, vă rog, despre cărţile dumneavoastră.

- Am avut de nenumărate ori ocazia să scriu şi să vorbesc despre faptul că noi, medicii, suntem înclinaţi să scriem literatură, mult mai mult decât alte profesii libere. Explicaţia e dublă. Pe de o parte noi ştim să culegem “povestiri”, care de fapt reprezintă istoricul bolilor pacienţilor noştri, şi ştim să scoatem la iveală amănuntele cele mai importante dintr-o poveste lungă şi complicată. Pe de altă parte, clinicianul se află practic în fiecare zi în faţa suferinţei umane, şi nu întotdeauna e capabil să uşureze situaţia în care se află pacientul său. De multe ori, de prea multe ori, nu noi suntem stăpânii sorţii pacientului, şi de multe ori, de prea multe ori, asistăm la deteriorarea situaţiei lui şi devenim neputincioşi în faţa unui deznodământ pe care nu-l putem preveni. Această situaţie, care face parte din profesia de medic, produce deseori un sentiment de frustrare, care îşi poate găsi alinarea în a pune pe hârtie poveşti având ca subiect eroi de carte de a căror “soartă” suntem noi cei responsabili. Aşa se face ca nume mari în istoria literaturii mondiale ca Cehov, Maugham, Crichton, Duhamel, Bulgakov, au fost medici, mulţi dintre ei ocupându-se de cele două îndeletniciri în acelaşi timp. În meseria mea de medic ATI m-am întâlnit nu o dată cu o asemenea situaţie şi trebuie să recunosc că scrisul m-a ajutat să-mi înving slăbiciunile umane. Dar trebuie să recunosc că romanele mele au foarte puţină legătură cu profesiunea mea. În aceşti mai bine de 20 ani de când scriu beletristică, am încercat, şi chiar am reuşit, să mă feresc a folosi  elemente legate de activitatea mea de medic. Am fost şi sunt de părere că experienţa mea profesională mă poate ajuta în scris pentru că datorită ei am învăţat să cunosc oamenii, să le înţeleg păsul şi să pot folosi ceea ce am auzit şi am văzut pentru dezvoltarea unei acţiuni literare. Şi cu toate acestea, nu e exclus ca într-un viitor nu prea îndepărtat să hotărăsc a crea un personaj (sau mai multe) din activitatea mea de spital şi a-l “exploata” pentru a dezvolta un subiect care mi-e foarte aproape sufleteşte, şi anume umanismul meseriei ce o practic deja de mai bine de 55 ani.

- Faptul că locuiţi în Israel, în afara subiectelor pentru literatură, vă influenţează într-un fel anume viaţa? Era altfel la Londra, Paris sau Bucureşti, de exemplu?

- Viaţa în Israel nu se compară cu nimic din ceea ce se petrece în ziua de azi. Poporul israelian e singurul în lumea civilizată pentru care viitorul nu e asigurat în mod absolut. Israelul e singura ţară din lumea civilizată a cărei existenţă e pusă sub semnul îndoielii şi care e nevoită să poarte războaie de apărare la fiecare câţiva ani. În ciuda acestui fapt, ea e singura ţară unde unui evreu i se oferă condiţiile necesare pentru a se simţi la el acasă, nu ca străin, nu ca tolerat şi nu ca venetic. De aceea, pentru mine, ca evreu (nereligios!), existenţa mea israeliană e un fapt de necontestat, o situaţie perfect naturală, dar care îşi pune amprenta pe felul meu de a gândi şi de a reacţiona la anumite lucruri care se petrec aproape sau departe de mine. Din acest punct de vedere (şi nu numai din această cauză), viaţa mea în Israel nu se compară cu nimic din ce aş fi trăit în altă parte a lumii. Chiar în condiţiile cele mai propice, într-o atmosferă de-a dreptul prietenoasă (precum cea pe care am avut-o în timpul specializării mele la Toronto, timp de un an şi jumătate), sentimentul meu a fost că doar în Israel mă pot simţi “la mine”. Pentru mine, de exemplu, noţiunea de “dublu standard” e mult mai clară decât pentru orice individ trăind într-o altă ţară. Eu nu pot accepta noţiunea după care istoria e cea mai inexactă ştiinţă, pentru că ea depinde de cine o scrie. Eu cred în adevărul absolut şi pun această caracteristică pe seama faptului că trăiesc în Israel de aproape o jumătate de secol şi sunt foarte sensibil la nuanţe istorice, care se apropie mai mult de minciună şi se îndepărtează de adevăr. Israelul e pentru mine casă, iar definiţia de “casă”, pe care mi-am însuşit-o de la un bun prieten, e locul unde ai vrea să fii înmormântat. Sunt convins că la fel simte un român în România sau un danez în Danemarca… Limba ebraică e acum prima mea limbă, cea pe care o folosesc tot timpul, în fiecare zi. De altfel, unele din romanele pe care le-am publicat le-am scris în ebraică, şi am şi două volume bilingve, unul ebraică-engleză şi altul ebraică-română, în care mă folosesc de extrem de bogata limbă a ţării mele pentru a descrie o realitate puţin cunoscută de alţii.

- Descrieţi, vă rog, Toamna se numără eşecurile, volumul care v-a apărut nu demult la editura Adenium?

- Toamna se numără eşecurile e un volum care cuprinde, de fapt, două acţiuni, aparent complet nelegate una de alta. Prima parte are ca eroi doi tineri, el evreu american, fiul unei supravieţuitoare a Holocaustului iar ea nepoată de colonel SS. Acţiunea îi pune împreună şi-i obligă să găsească soluţia morală şi etică de a-şi construi viitorul împreună. Partea a doua e de fapt o saga a unui evreu (bineînţeles, iarăşi evreu, pentru că aceasta e lumea mea!) originar din România, care-şi caută un culcuş spiritual în Israel şi apoi în America, lovindu-se de inerentele vicsitudini ale soartei şi eşuând acolo unde alţii, mai puţin cinici şi mai adaptabili, ar fi putut reuşi. Numitorul comun al celor două povestiri e “jidovul rătăcitor”, acel evreu care nu-şi găseşte locul în lume pentru că ADN- ul lui nu-i permite, după două mii de ani de pribegie, să se aciueze undeva, unde să poată găsi liniştea sufletească necesară fiecărui individ. Poveşti triste, dar cu o notă de umanism pe care cred că am ştiut s-o scot în evidenţă.

- Ce cărţi aveţi în pregătire?

- Următorul manuscris e deja gata. E vorba de mai mult de 500 anecdote despre medici şi medicină, o antolgie, practic exhaustivă, a umorului legat de meseria mea, dar prezentată sub o formă originală, în sensul că glumele nu apar una după alta, ci sunt însoţite de comentarii, amintiri din casa părintească (mama farmacistă, tatăl medic, sora medic si ea!), adnotări legate de caracteristicile multor specialităţi medicale, trimiteri spre istorie, etc. Volumul, şi el în româneşte, îşi aşteaptă editorul şi editura care să fie interesată în a-l publica. Apoi va urma ediţia în ebraică.

Interviu cu autoarea cărții „Secretul fetei frumoase”

Alexandru Petria

 

- Dorina-Grațiela Aolăriți, de unde până unde ai ajuns la scrisul literaturii pentru copii? Eu am încercat să scriu aşa ceva, când fiica mea a fost mică, dar n-am reuşit. Nu e deloc uşor.

- În copilărie, fiind mezina într-o familie numeroasă, scriam – ori cel puţin asta încercam să fac – literatură pentru cei mari. Bineînţeles că nu-mi ieşea. Dar o făceam din curiozitate, dintr-un spirit “mârşav” de intruziune în lumea celor care pot şi au voie să se îndrăgostească, să aibă probleme, să-şi creeze intrigi, să le coase, să le complice, să le descoase… Era un fel de privit pe gaura cheii într-o imaginată lume “a celor mari”, cu toate distorsiunile de rigoare. Eram avidă să cunosc şi să pătrund un limbaj, un tip de comunicare inaccesibil mie, “aia mică” de atunci. Iar acum, părinte fiind, scriu literatură pentru copii şi tare am bănuiala că o fac exact din aceleaşi motive; din dorinţa de a accesa un univers în care lucrurile încă nu s-au complicat, de a fi părtaşă cu drepturi depline la modul lor simplu de a comunica şi de a vedea lucrurile. Îmi dau seama că, prin ceea ce aştern pe hârtie, lansez anumite mesaje sub influenţa contextului în care impulsul creativ mă surprinde; copiii mei sunt încă mici, iar la atelier sunt înconjurată de mulţi alţi copii. Nici eu nu scriu doar literatură pentru copii, aşa că sunt de acord; e oleacă mai complicat să li te adresezi prin poveşti, trebuie s-o faci într-un spaţiu restrâns, într-un limbaj accesibil lor şi neapărat într-un mod care să-i farmece. Dacă tot sunt genul care se abandonează proiectelor sale – şi sunt! – am găsit cu totul natural să mă dedic total creşterii copiilor mei în primii lor ani; cred că mi-a ajutat enorm timpul petrecut cu ei, discuţiile noastre aparent fără noimă şi, la fel de important, jocurile cele mai grele în care m-am introdus, în care ei au binevoit să mă invite, adică acelea la iniţiativa lor, după regulile lor. Şi n-au cum să nu mă inspire, cum să nu mă îndrume…

- Te rog să încerci să te prezinţi pentru cei care ne citesc…

- M-am născut în toamna lui ’81 într-un oraş curat, mic, cochet, fără prea multă istorie arhitecturală la vedere, despre care se spune că e ”semi-oltenesc”; Râmnicu Vâlcea.  Pun pariu că era o toamnă ca la carte, cu covoare în culori de foc, fragile şi crocante, de ţi-e milă şi poftă să calci pe ele, pentru că prea mă seduce acest timp al anului! Un răpciune umed, cu cer vineţiu şi soare înşelător, care promite trecutul şi viitorul dar care, inevitabil, aduce doar prezentul. A urmat o copilărie în care joaca mea a însemnat desen, lut, poveşti. Deşi am avut alături tot timpul oameni care s-au străduit să mă convingă că ar trebui să merg pe un drum sau altul – adicălea spre filologie ori spre arte plastice – nu am simţit niciodată că cele două ramuri artistice s-ar anula reciproc. Dimpotrivă. Am avut un parcurs în care literatură consumată sau creată s-a împletit cum nu se poate mai bine cu studiul artelor plastice. Nu ţin minte să fi avut vreodată un simţ practic deosebit, aşa că am creat din pură pasiune, mereu pe ascuns, fără un scop anume. Însă cum nu poţi minţi la nesfârşit fără să te descopere nimeni, profesorul meu de Limba şi Literatura română – fără tăgadă “Domnu’ Trandafir” al existenţei mele – a pus mâna pe una din scriiturile mele de la acea vreme, o piesă de teatru, pe care a şi publicat-o într-o revistă culturală locală. Este omul ale cărui vorbe m-au urmărit mereu găsindu-şi sensul abia acum, la maturitate; “nu mai lucra pe ascuns, asumă-ţi ceea ce eşti, creează şi scoate la lumină”.

Oficial, am absolvit  Liceul de Arte din Rm. Vâlcea şi Universitatea Naţională de Arte Bucureşti (secţia Ceramică, promoţia 2004). În prezent, pe lângă ceea ce rămâne marea realizare a vieţii mele – aceea de a fi părinte – îndrăznesc să trăiesc o viaţă care-mi place; scriu şi ilustrez în continuare poveşti pentru copii, proză scurtă (care nu prea e pentru copii), poezie. Desenez, pictez, modelez şi mă ocup de dezvoltarea unui proiect personal, anume un atelier de artă local, unde sunt şi profesor de arte.

Activitatea mea intensă şi “la vedere” este cea din zona artelor plastice; de-a lungul timpului, am participat ca artist-ceramist la expoziţii în galeriile de artă bucureştene, în cataloage de specialitate şi în cadrul unor simpozioane de artă internaţionale.

Adevărul este că nu mă pot felia spunând despre mine că sunt mamă, artist, profesor de arte, soră, fiică, soţie, prietenă. Sunt toate acestea în acelaşi timp, desigur, imperfectă în toate, însă trag speranţa că în limite tolerabile. Cine mă citeşte sau îmi urmăreşte activitatea artistică ar crede că mă lăfăi într-o existenţă boemă şi că nu port ceas “pentru că ceasul e atât cât vreau eu”. Dar, contrar aparenţelor, sunt un om extrem de ocupat, care funcţionează cu agendă de lucru şi sarcini, care se străduieşte să nu lase loc de “merge şi aşa” în toate proiectele prezente şi să facă loc celor viitoare, deloc puţine acestea.

Cineva drag îmi spune constant că sufăr de stahanovism… câteodată cu admiraţie, câteodată cu reproş, dar întotdeauna pe bună dreptate. Bineînţeles că nu-mi rămâne decât să-mi asum.

- Cartea ta de la Adenium, Secretul fetei frumoase, se bucură de succes. Cum te simţi în ipostaza de autoare, fiind la primul volum? Care e secretul la care se referă titlul cărţii?

- M-am bucurat să citesc în anumite articole de pe internet că lucrarea mea a câştigat la secţiunea “Carte pentru copii” (în loc de “Literatură pentru copii”) deoarece, în realitate, povestea a fost construită atât prin cuvinte, cât şi prin mesajele vizuale. “Secretul fetei frumoase” este presărată cu tot soiul de elemente importante care se regăsesc doar în ilustraţii, detalii pe care cuvântul scris nici măcar nu le insinuează. Ilustraţiile mele, când descriu textul, când îl completează. Astfel, povestea “Secretul fetei frumoase”, citită fără a acorda egală importanţă şi imaginilor, transmite un mesaj incomplet şi atrage toate şansele de a nu fi înţeleasă pe de-a-ntregul. Mi se pare esenţial ca o carte pentru copii (citită şi de părinţi) să aibă ilustraţii care să atragă ambele generaţii, iar eu, până acum, am feedback-ul că aş fi reuşit.  Dacă e să trag un pic culisele spre stânga şi spre dreapta, cartea s-a născut cu o ilustraţie, după care au mai urmat încă vreo trei, într-un final m-am aşezat la calculator şi i-am dat Alei un rol, o rătăcire,  pe parcurs nişte metafore ale conştiinţei ei în chip de animale prietenoase şi o descoperire a sinelui. Prin urmare, pentru că nu mă consider autoarea unei cărţi ci creatoarea unei cărţi, sentimentul de bine, de lucru bun dus la capăt şi împărtăşit este cu atât mai plin! Am mai scris poveşti, dar mă bucur că am debutat cu “Secretul fetei frumoase”; povestea copilului care-şi scotoceşte “ladă de zestre”, descoperindu-şi potenţialul, mă reprezintă. Şi atunci bineînţeles că “secretul” din titlu se referă la drumul individual al Alei spre descoperirea sinelui, după o tulburătoare rătăcire – rătăcire la propriu şi la figurat.. Mici, mari, tuturor doresc un asemenea “secret” – o experienţă unică până la (re)descoperirea sinelui.

Să scrii şi să-ţi ilustrezi propria carte este, cu siguranţă, o realizare frumoasă. Dar dacă aş avea răgaz să-mi savurez victoriile, probabil m-aş panica.

- Ai văzut, pe viu, reacţiile copiilor la lectura “Secretul fetei frumoase”?

La primul curs pe care l-am ţinut la atelier după lansarea de la Gaudeamus, am fost întrebată ce-i cu vrăjitoarea din carte, semn că povestea mea fost cercetată cu minuţiozitate. Într-adevăr, vrăjitoarea cu faţă de “i-o coc eu!” din pagina 15, cu care sper să faceţi cunoştinţă cât de curînd, este singurul personaj despre care nu se spune nimic, nici măcar printre rânduri. Ea doar traversează în zbor “Secretul fetei frumoase”, grăbită pe mătura ei să ajungă într-o altă poveste, în care, ce credeţi, capătă chiar rolul de povestitor. În cadrul unui alt curs de la atelier, am citit povestea unei grupe de copii de 7-10 ani. I-am descoperit exact în starea pe care mi-am proiectat-o scriind şi desenând “Secretul fetei frumoase”; erau captaţi, pe alocuri uimiţi, curioşi, însă în general amuzaţi. Câţiva copii mi-au şoptit timid că vor şi ei să deseneze aşa şi să scrie cărţi “când se fac mari”. Însă cel mai mult mă bucură că au multe întrebări, ceea ce înseamnă că scopul meu este atins; “Secretul fetei frumoase” să nu fie o poveste extrem de limpede, pe care, după ce i-ai parcurs ultimul rând, s-o închizi fără să mai fie nevoie să te gândeşti la ea, ci o poveste care invită la dialog. “Secretul fetei frumoase” este o carte care se citeşte în doi, părinte şi copil, chiar dacă cel mic a învăţat deja să citească.

- Te-ai apucat de-o altă carte?

- Finisez un volum de poveşti început înainte de a publica “Secretul fetei frumoase”. Deocamdată nu dezvălui nimic… decât câte un sfert sau câte-o jumătate de ilustraţie în lucru pe pagina mea de Facebook sau pe blog. Sau să mai spun că într-una dintre poveşti, “poate” cea povestită de intrusa vrăjitoare din “Secretul fetei frumoase”, o veţi reîntâlni pe Ala?

„Mulțumire, recunoștință și reverență” pentru Oamenii Timpului

„MULȚUMIRE, RECUNOȘTINȚĂ & REVERENȚĂ” PENTRU OAMENII TIMPULUI

(grupaj realizat de Odilia Roșianu)

La sfîrșitul anului 2014, la Iași, se desfășura Gala de decernare a premiilor „Oamenii Timpului”. Întreaga campanie, organizată de Revista de cultură contemporană „Timpul”, avea ca scop recunoașterea publică a unor valori, a unor personalități adevărate care ne sînt contemporane.

Inițiatorii au definit-o ca pe o „campanie a Mulțumirii, a Recunoștinței, a Reverenței față de valorile Iașiului”. Dar, de fapt, nu numai ale lui, adaug eu, ci ale noastre.

Pașii realizării acestui eveniment au inclus atît un vot al publicului, consultativ, cît și unul al juriului de specialiști. Uimitor (sau nu), dar cele două voturi s-au asemănat foarte mult, de unde se poate trage concluzia că a fost vorba și de un public avizat.

Revista „Literatura de azi” a vrut să afle ce a însemnat această aventură pentru „actorii” care au evoluat în spectacolul „Oamenii Timpului”, fie ei organizatori, jurați sau laureați.

Le mulțumesc celor care au participat la realizarea acestui grupaj: prof. univ. Daniel Șandru, director al revistei de cultură contemporană Timpul și președintele juriului, conf. univ. Radu Vancu – membru al juriului la secțiunea „Literatură”, poetul Emil Brumaru – laureat la secțiunea „Literatură”, Mălina Ciobanu – laureata secțiunii „Tinere valori” și conf. univ. Daniel Cristea-Enache – membru al juriului la secțiunea „Jurnalism cultural”.

Daniel Șandru

Conceptul acestui proiect, devenit, odată cu prima ediţie, realitate, îi aparţine Adrianei Nazarciuc, directorul Editurii Adenium din Iaşi, care este şi producătorul Galei. Pentru că Adenium deţine marca revistei TIMPUL, ne-am gîndit ca, în cadrul unui parteneriat între editură, redacţia revistei, Asociaţia Revistei „Timpul” şi Asociaţia Studenţilor Jurnalişti putem scrie o poveste de succes, mai întîi la nivelul comunităţii ieşene, o poveste al cărei subiect principal să fie excelenţa şi ale cărei personaje de prim-plan să fie personalităţile de excepţie ale Iaşului. În acest context, aşa cum am şi urmărit, noi am avut un rol secundar, acela de a-i aduce la scenă deschisă pe acei oameni extraordinari care, prin activitatea lor în diferite domenii, desfăşurată pe parcursul unui an, uneori departe de lumina reflectoarelor, întăresc blazonul oraşului. Ne-am pus pe treabă în luna august, am lucrat la documentare, am configurat cele 10 categorii pentru care s-au acordat premiile, am identificat nominalizaţii, am constituit juriul şi am stabilit regulamentul Galei. Ne-am bucurat să constatăm că în realizarea acestui proiect ni s-au alăturat foarte mulţi oameni de calitate, de la membrii Juriului Naţional şi pînă la partenerii oficiali, partenerii instituţionali, sponsori şi parteneri media. Prezenţa fiecăruia dintre aceştia a fost deosebit de importantă pentru ca Gala să se desfăşoare în condiţii optime. Nu mai puţin importantă a fost, desigur, implicarea publicului, prin voturile pe care acesta le-a acordat în perioada 24 octombrie - 1 decembrie 2014 pentru nominalizaţii de la fiecare categorie. E adevărat, a fost un vot consultativ - pentru că decizia finală a aparţinut Juriului - dar care a reprezentat şi un exerciţiu civic, din moment ce au fost susţinute, astfel, valorile comunităţii ieşene. Cel mai important sentiment pe care l-am încercat din momentul debutului proiectului nostru şi pînă ce acesta s-a finalizat a fost cel al încrederii. Am resimţit încrederea la nivelul echipei, al partenerilor, al membrilor Juriului, al publicului. Şi cred că încrederea rămîne fundamentul continuităţii proiectului prin intermediul următoarelor ediţii. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că prima ediţie nu a constituit, pentru noi, şi un proces de învăţare. Cum spunea pe scena Teatrului Naţional unul dinte prezentatorii evenimentului, actorul Adrian Păduraru, prima ediţie a însemnat repetiţia pentru cea de a doua. Ştim că un bilanţ în cifre ne arată că Gala a însemnat 46 de nominalizaţi, un Juriu Naţional format din 10 personalităţi, 10 premii pentru 10 categorii, 3 premii speciale şi două distincţii In memoriam, precum şi 27.245 de voturi ale publicului, dar ştim, de asemenea, că trebuie să facem, pentru cea de a doua ediţie, anumite reglaje fine. La finalul acestei prime ediţii sîntem mulţumiţi, însă privim deja spre ceea ce se va întîmpla în 2015. Sînt convins că anvergura evenimentului va creşte şi că Gala Oamenii Timpului se va impune ca un proiect cultural şi civic de neocolit.

Radu Vancu

Atunci cînd Gabriel Cheșcu mi-a prezentat, prin telefon, ideea proiectului, mărturisesc că nu mi-am dat seama pe loc de anvergura lui. Am avut impresia că va fi doar un premiu ca oricare altele. Însă peste alte cîteva zile, cînd am văzut componența juriului & lista nominalizaților, am realizat instantaneu anvergura proiectului. Oamenii Timpului este un vast exercițiu de reabilitare a noțiunii de elită, atît de peiorativ conotată în vremea din urmă. Însă, în fond, ar trebui ca și oamenii de stînga să admită că, oricît de anti-elitari ar fi, atunci cînd sînt nevoiți să meargă la stomatolog, își aleg unul dintre cei mai buni; iar cînd își cumpără șepcuțe cu Che Guevara, și le iau de asemenea de la firma cea mai bună. Se orientează, adică, după elitele fiecărei ramuri de activitate. Oamenii Timpului sînt o panoramare & o recunoaștere publică a elitelor din zece domenii de activitate, ținînd în principal de cultură & educație.

După ce am înțeles miza proiectului, esențială pentru buna așezare a lucrurilor în anii care urmează, m-am mai uitat o dată la lista de nominalizări – și mi s-a părut miraculoasă în consistența ei. Nu puteai, practic, scoate nici un nume din nomenclatorul celor zece domenii de activitate; mi s-au părut miraculoase deopotrivă faptul că lista e atît de consistentă, cît și existența în sine a acestor elite, în vremuri în care totul în jur se năruie. Reconstituind ordinea acolo unde pare că domnește haosul, Oamenii Timpului e și un proiect etic.

În fine, lista premianților arată, cred, că jurul și-a făcut treaba cît a putut de bine. Adică aproape perfect. (Spun asta ca să nu mîniem zeii, firește.) Însă, la cît de bune erau nominalizările, aș risca să spun că s-ar putea oricînd face o altă listă de premianți, de asemenea aproape perfectă. Evidență care ar trebui să bucure, o dată în plus, pe toată lumea.

Sper că proiectul va continua în anii viitori – eventual sub formă itinerantă, ajungînd anual și la Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, București. Sau, de ce nu, ca o serie de gale paralele desfășurate simultan în cîte două orașe deodată. Sau trei, sau oricît de multe e posibil. Fiindcă peste tot în țară e nevoie de o astfel de reconstrucție a noțiunii de elită. Iar Oamenii Timpului poate contribui decisiv la asta.

Emil Brumaru

Cel mai mult mi-a plăcut perioada de competiție. Mă uitam de 2-3 ori pe zi cum evoluează numărul de voturi pe site. Pentru asta am și mulțumit în primul rînd celor care m-au votat acolo. Desigur că am fost emoționat pînă în clipa decernării premiului. M-am bucurat și l-am considerat ca pe un cadou meritat.

Să vedem ce va mai urma...

Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe

de Emil Brumaru (poezie recitată de Adrian Păduraru în cadrul Galei „Oamenii Timpului”)

Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sînii lor cu bumbeleu infim

Şi iz de leuştean şi romaniţe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe.
"Doriţi ceva?", ne-ntreabă. Noi dorim!

Şi discutînd cu ele gogoriţe
Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm cînd fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim.

Mălina Ciobanu

Îmi este destul de greu să descriu doar în cîteva rînduri emoţiile pe care le-am avut din momentul nominalizării pînă la gala de decernare a premiilor, deoarece au durat mai mult de o luna. Dacă mă gîndesc bine, cel mai mult a însemnat pentru mine însăşi nominalizarea. M-am simţit foarte onorată că revista Timpul m-a considerat una dintre valorile Iaşiului, am fost foarte emoţionată.

M-a impresionat numărul voturilor pe care l-am primit, chiar de mai multe ori, nu mă aşteptam ca lumea să aibă atîta răbdare. Cu ocazia perioadei de votare mi-am dat seama de solidaritatea prietenilor şi a fanilor mei. A fost o ocazie să-i cunosc şi să-i apreciez pe cei care mă susţin cu adevărat. Trebuie să recunosc că am avut emoţii și la gîndul că juriul ar putea fi subiectiv, mai ales că mi s-a mai întîmplat aşa ceva, aşa că mă aşteptam la orice decizie. Pentru mine, așa cum am spus, rămînea foarte important simplul fapt că am fost nominalizată. Bucuria a fost imensă cînd am aflat că eu sunt favorita şi a juriului, nu doar a publicului. Aici trebuie să le mulţumesc organizatorilor, deoarece au apelat la un juriu naţional, neinfluențabil. Pentru acesta au contat doar realizările, rezultatele celor aflaţi în competiție.

Acest trofeu mi-a produs o mare satisfacţie deoarece ajunsesem să fiu cunoscută mai mult în alte oraşe decît în Iaşi. Este o mare reuşită pentru cei care au avut iniţiativa de a face cunoscute valorile autentice, dar şi pentru noi, cei care am asistat la această gala.

A fost un lucru extraordinar pentru mine cîştigarea acestui trofeu - mă bucur din toată inima că în următorii ani organizatorii evenimentului „Oamenii Timpului” vor duce mai departe acest proiect de excepţie. Ce bucurie poate fi mai mare decît aceea de a şti că ceea ce faci nu este de prisos, iar munca îţi este apreciată şi răsplătită? Pentru mine este răsplata care îmi dă de fiecare dată energie pentru a merge mai departe.

Mulţumesc Revistei Timpul şi tuturor celor care au pus umărul pentru ca acest eveniment să existe!

                                              

Daniel Cristea-Enache

Inițial, am fost nițel mirat, fiindcă eu eram obișnuit să jurizez în premii literare. A fost o premieră, pentru mine, să mă implic în evaluarea activității unor jurnaliști culturali. M-a interesat în primul rînd, firește, componența juriului, fiindcă de nivelul potențialilor colegi dintr-un juriu vor depinde apoi justețea ierarhizărilor și palmaresul. Cînd ai un nume, nu vrei să ți-l strici prin asocieri în întreprinderi amatoristice. Juriul era la la nivelul la care mă așteptam, cunoscîndu-l pe Daniel Șandru - astfel că am acceptat invitația atît de onorantă.

M-am documentat, am citit, am urmărit, am comparat și am ajuns la concluzia că… mai trebuie să fiu în acest juriu. Altfel, voi comite o nedreptate, fiindcă Premiul era unul singur, iar cei care îl meritau erau mai mulți. Cu siguranță îl merita Viorel Ilișoi. Cu siguranță îl meritau și alți nominalizați, fiindcă a fost o secțiune foarte puternică.

Nu e ușor să fii într-un juriu, deși de obicei se crede contrariul. Dacă ești responsabil, e cu atît mai dificil. Dar întotdeauna am ieșit cu fruntea sus din asemenea deliberări: fie că au întrunit majoritatea voturilor, fie că nu, autorii susținuți de mine sînt nume cu adevărat reprezentative.

Acum, s-a întîmplat că Viorel Ilișoi a obținut și susținerea mea, și voturile tuturor colegilor din juriu, și voturile publicului. E un caz fericit. Dar dl Ilișoi, nominalizat, nu a aflat de la mine dacă va lua sau nu premiu. După ceremonie, cînd emoțiile îi mai trecuseră, mi-a spus, simplu, că nu se aștepta. Dacă un juror trebuie să fie rece ca o reptilă și să nu lase nimic să-i influențeze judecata de valoare, un scriitor sau un jurnalist cultural pot fi oameni care se exteriorizează într-un fel sau altul, atunci cînd produsul muncii lor capătă, iată, recunoașterea pe care o merită.

Jurnalismul cultural e o profesiune care în prezent, în România, din motive pe care le cunoaștem cu toții, nu aduce beneficii celor care o practică. În România de azi, jurnaliștii culturali fac această meserie din pasiune. Cu atît mai frumos e ce s-a întîmplat la Iași. Faptul că în palmaresul juriului și în al meu personal va figura, de acum încolo, numele lui Viorel Ilișoi este, ca să zic așa, un premiu simbolic pe care și juriul de la „Oamenii Timpului” l-a primit.

Odilia Roşianu, deşi este o bucureşteancă get-beget, s-a născut la Braşov din întîmplare şi, probabil, din prea multă grabă. A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, iar din 1997 “operează” în lumea farmaceutică românească. A crescut într-o familie de filologi, influenţa umanistă permanentă reflectîndu-se în “Însemnările literare” prezente, de-a lungul anilor, în revistele “Armonia” şi “Clipa”, dar şi în interviurile din revista ACCENTE (condusă şi înfiinţată de Ciprian Măceşaru). A primit răspunsuri de la: Amos Oz, Filip Florian, Ioana Pârvulescu, Andrei Călăraş, Alexandru Tomescu, Răzvan Suma, Zoli Toth sau Matei Ioachimescu. Este îndrăgostită de Eliade, Camil Petrescu şi Virginia Woolf, alături de Saint-Saëns şi Ceaikovski. În timpul liber, atît cît este el, citeşte şi cîntă la pian. În prezent, este (şi) redactor şef la Literatura de azi.

Cum să privești lumea prin ochi de copil

Dintotdeauna am fost fascinati de cartile pentru copii. Multi dintre noi am citit cu nesat fiecare volum primit in dar de la parintii, fratii, surorile si bunicii nostri. Pornind de la personajele din basme, povesti sau povestiri, ne cream o lume a noastra, cu printi, printese, zmei, craiese, vrajitoare, balauri, etc. Din povestile citite, romanesti sau straine, se nasteau alte povesti. Ale noastre. Le impartaseam apoi prietenilor de joaca, ne regizam fiecare poveste pana in cele mai mici amanunte si ne jucam rolurile cu bucuria curata de copii, aproape zilnic, pana seara tarziu.

Traditional, lumea magica din spatele copertilor acestor creatii literare este un univers unic pentru fiecare copil.

Cartea este asteptata cu nerabdare, descrisa cu emotie si citita cu incantare: de copii, parinti si bunici. Cartea devine, astfel, un suflet de copil.

Dupa 1989, peisajul editorial romanesc a suferit un recul. Din diverse motive: economice, sociale sau chiar politice. Lumea copiilor, din punctul de vedere al condeiului scriitoricesc, a fost ascunsa dupa cortina tacerii si a indiferentei. Din pacate.

Ne intrebam de curand: „Oare ce mai citesc copiii de azi? Numai Harry Potter? Am saracit in imaginatie si creativitate, noi, romanii, atat de mult?”

Surpriza ne-a parvenit din partea Editurii Adenium. Dar nu oricum, ci ca o explozie. De bucurie, de sensibilitate si talent. Ne referim la seria de carti (10 volume – primele 2 sunt insotite de alte doua carti de benzi desenate) intitulata O inima de broscuta si semnata de Gheorghe Vîrtosu.

Carți pentru copii mici și mari. Carți scrise cu sensibilitate, daruire, delicatete sufleteasca, curaj, atentie, creativitate, imaginatie, originalitate si mult, mult talent de scriitorul Gheorghe Vîrtosu,  la granita dintre fantastic si miraculos.

Seria O inima de broscuta  are pana in prezent sase volume de carte ilustrata și doua tomuri de Benzi Desenate.

In volumul al II-lea, apar elemente mitologice care apartin creştinismului primitiv şi folcloric.

In universul copilariei descries in carte, prietenia si credinta curata in Dumnezeu sunt valorile promovate cu sarguinciozitate. Crearea de personaje inedite, precum o micuţa Picatura de Sange, un Viermişor de Matase şi un Puricel, de dialoguri suprinzatoare, de meditatii si confesiuni, tesute pe o intriga fascinanta, fac din primul volum al seriei un bestseller indiscutabil.

In plus, grafica de exceptie, ilustratia si desenele delicate si foarte expresive, fac din aceasta serie de carti pentru copii, O inima de broscuta, semnata de Gheorghe Vîrtosu, o bijuterie de neuitat, indiferent de varsta pe care o ai. Fascinanta, luxurianta, delicata si remarcabila din toate punctele de vedere.

Cuvintele scriitorului Gheorghe Vîrtosu prind forta imediat, respira bucurie si traiesc curat. Asa cum este si viata pentru un sufletel de copil.

Va invitam, cu sinceritate, sa redeveniti copii! 

oferta aici:

http://www.adenium.ro/ro/

Dublă lansare de cărți ale editurii Adenium la București

Editura Adenium lansează, la sfârșitul lunii ianuarie, două noi albume de acțiune, reinterpretate după Jules Verne. 'Castelul din Carpați' și 'Povești' vor fi lansate vineri, 30 ianuarie, de la ora 18.00, iar gazda evenimentului va fi librăria Anthony Frost din București (Calea Victoriei 45).

Adrian Cioroianu, Victor Antonescu și Valentin Tănase vor participa la o dezbatere pe seama volumelor lansate, care va fi moderată de către ilustratorul Șerban Andreescu.

'Castelul din Carpați' și 'Povești' fac parte din colecția BD Junior, care conține reinterpretări ale unor cunoscute povești și romane din literatura pentru copii. Poveștile sunt transpuse în benzi desenate originale, realizate în condiții grafice deosebite.

Colecția BD Junior se adresează pasionaților de bandă desenată, iubitorilor de literatură de acțiune.

Albumul 'Castelul din Carpați' este o adaptare a romanului omonim de Jules Verne și face parte din literatura de anticipație scriitorului. Adaptarea romanului într-un album al editurii Adenium este semnată de Adriana Nazarciuc și Liviu Antonesei.

Ilustrația 'Castelului din Carpați' este realizată de Șerban Andreescu. Albumul conține aventură, iar acțiunea se petrece într-un castel aflat la podișul Orgal, la câțiva kilometri de satul Verești din Transilvania. Acel loc din inima munților este perfect pentru întâmplările istorisite în carte. Întrebarea, pe tot parcursul lecturii albumului, este dacă 'există au ba, duhuri la cetățuie'.

'Povești' reprezintă o adaptare după Ion Creangă, care vine în întâmpinarea tinerilor și copiilor în descoperirea poveștilor copilăriei.

Cu ajutorul ilustrațiilor realizate de Șerban Andreescu, este realizat drumul poveștilor lui Creangă: 'Punguța cu doi bani', 'Capra cu trei iezi', 'Dănilă Prepeleac', 'Fata babei și fata moșneagului', 'Ivan Turbincă', 'Povestea lui Harap-Alb. Scenariul este scris de Adriana Nazarciuc și Liviu Antonesei și redă tot hazul, farmecul, efervescența 'Amintirilor' lui Ion Creangă.

Adrian Cioroianu despre 'Povești':

'Toată lumea are impresia că-l știe pe Ion Creangă. Dar să știți că pe măsură ce apar alte generații în școală, acestea sunt tentate mai mult de Harry Potter decât de Nică. Ion Creangă ajunge să li se pară un personaj de istorie antică. Benzile desenate însă, pot să promoveze interesul tinerilor pentru valorile fundamentale ale culturii române; nu doar ale literaturii, ci și ale istoriei, în egală măsură.'

Corina Gologoț

PR & Comunicare

Editura Adenium & revista TIMPUL

Distincție acordată Agenției Naționale de Presă AGERPRES de către revista de cultură "Timpul"

Revista de cultură "Timpul" a acordat Agenției Naționale de Presă AGERPRES certificatul de recunoștință în semn de prețuire și recunoaștere pentru sprijinul important și constant acordat în vederea organizării primei ediții a campaniei "Oamenii Timpului".

Foto: (c) AGERPRES

AGERPRES a fost singura agenție de presă din România desemnată ca partener principal al campaniei "Oamenii Timpului", care s-a desfășurat la Iași, în perioada 24 octombrie — 13 decembrie 2014, obținând distincția "pentru sprijinul important și constant" acordat evenimentului.

Campania "Oamenii Timpului" este organizată de Revista de cultură contemporană "Timpul", scopul acesteia fiind acela de "recunoaștere publică a acelor personalități și organizații din plan local, național și internațional care contribuie la dezvoltarea culturală și instituțională a spațiului românesc, în spiritul valorilor proprii unei societăți democratice".

Campania s-a încheiat sâmbătă seară, cu Gala "Oamenii Timpului", eveniment în cadrul căruia au fost premiate personalități marcante din literatură, arte, educație și cercetare, societate civilă, diplomație culturală, memorie și istorie, jurnalism cultural, sănătate, precum și tinere valori și antreprenori.

Revista de cultură contemporană "Timpul" a fost fondată la 15 martie 1876 de Grigore H. Grandea. Printre redactorii celebri ai revistei "Timpul" îi amintim pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.