Publius Ovidius Naso. Drama relegării la Tomis. O nouă apariție ADENIUM

Publius Ovidius Naso. Drama relegării la Tomis. Semnată de Mariana Damian. Volumul reconstituie viața celui mai iubit poet latin, în contextul istoric, politic și cultural al perioadei lui Augustus. Cartea este o radiografie amănunțită a frământărilor poetului roman în urma exilării sale la marginea imperiului, pe malul Mării Negre, invitându-i pe cititori la o relectură a operei ovidiene din perspectiva motivelor înstrăinării, singurătății și nostalgiei.

Pe gaura cheii

Ca-n cazul fotbaliştilor sau al politicienilor, interviurile cu scriitorii sunt extrem de citite. Sigur, într-o proporţie mai redusă, e treabă de IQ printre altele. Oamenii sunt tentaţi să afle ce e în spatele imaginii oficializate, într-un fel de voayorism benign, ca o privire pe gaura cheii, mijlocită de cel care ia interviul. Cine, ce, când, unde, cum sunt întrebările care erup în orice interviu. Calitatea materialului depinde în primul rând de priceperea intervievatorului, de modul în care ştie să canalizeze discuţia şi să obţină, până la urmă, şi ceea ce personalitatea intervievată ar vrea să treacă sub tăcere. Poţi să realizezi un interviu şi cu Mario Vargas Llosa, dar, dacă întrebările sunt stupide şi nu cunoşti viaţa şi opera scriitorului, inevitabil, interviul o să iasă slab.
La noi, au publicat cărţi valoroase de interviuri cu scriitori Dorin Tudoran şi Adrian Păunescu. Sunt şi alţii, dar numele celor doi mi-au fost cel mai la îndemână. Şi, trebuie să recunosc, citindu-i, de la ei am învăţat cum să obţii un interviu excepţional. Cu respect, documentat, însă fără să laşi hăţurile discuţiei din mână.
Volumul “Odicolonuri”, de Cornel Mihai Ungureanu, editura “Adenium”, 2014, reuneşte interviuri cu 21 de scriitori: Liviu Antonesei, Dinu Flămând, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Paul Daian, Virgil Duda, Gellu Dorian, Nicolae Coande, Vasile Baghiu , Constantin M. Popa, Bogdan Suceavă,Veronica D. Niculescu , Ion Buzera, Cipariu Dan Mircea , Ionel Ciupureanu, Daniel Cristea-Enache, Marta Petreu, Simona Popescu, Lucian Dan Teodorovici şi T.O. Bobe. Iar Ungureanu are toate calităţile unui excelent intervievator. Cum observă Gabriela Gheorghisor pe coperta a IV-a a cărţii, autorul este interesat de răspunsuri, în primul rând pentru el însuşi. Despre vieţuirea în comunism, încotro se îndreaptă acum ţara, pe lângă literatură. Apoi, dumirit cât de cât, cu generozitate, ne face partaşi la ce a aflat.
“Odicolonuri” este o carte pe care-o recomand fără rezerve. Felicitări,Cornel Mihai Ungureanu!
Alexandru Petria

Un fragment tulburator dintr-un roman foarte bine scris

Tin sa impartasesc cu voi o bucurie. Am gasit in romanul “Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, o rememorare care m-a dat peste cap. Nu va mai zic nimic in plus, cititi si cautati cartea:

“Mi-am amintit cum țipam cu Mana, cât ne țineau plămânii, aplecate periculos de mult peste balustrada scorojită. Aveam vreo treisprezece ani și o culesesem pe Mana dintr-un tub de canalizare a cărui gură dădea într-unul dintre picioarele podului. „Creatura” (așa o numise tata, care ne zărise de câteva ori împreună) fugise din satul ei, de pe lângă Bârlad, pentru că „omu’ mamii” o bătea și îi făcea și… „altfel de chestii”. Ce fel de chestii? insistam, pentru a-mi potoli imaginația (stimulată și de un album cu stampe shunga de Utamaro, pe care îl descoperisem din întâmplare în noptiera mamei), dar și dintr-o pornire inconștientă de cruzime infantilă, fiindcă-mi plăcea să văd cum Manei i se albesc buzele și îi fuge tot sângele din obraji. „Ei, chestii, chestii rele…”, răspundea ea cu buzele ca hârtia, în timp ce privirea-i scormonea undeva în pământ, „chestii rele, nu po’ ca să-ț’ zâc.” O învățasem propria-mi adaptare după Apollinaire și o luam cu mine în incursiunile aproape zilnice de-a lungul apei. Pentru un covrig și un pumn de hamsii ori pentru o mână de măsline zbârcite, „Creatura” mă urma ca un câine. Când îmi pocneam degetele ca pe castaniete, ea dădea drumul, ca apucata, singurului vers pe care îl învățase pe de rost: Vienne la nuit, sonne l’heure! Vienne la nuit, sonne l’heure! Trecătorii, puțini la număr (când ne suna nouă ceasul), se opreau pentru o clipă, mimau semnul crucii ori fluturau o mână în dreptul tâmplei, semn că nu suntem zdravene la minte, și-și continuau drumul. Acum mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi învățat-o pe Mana mea nu niște versuri grațioase, ci un pasaj puturos și macabru din Les onze mille verges ou Les amours d’un Hospodar ale aceluiași caligramist delicat. Cum habar n-aveam încă de existența acelei cărți, rămâneam amândouă stăpâne doar peste pont-ul Grozăvești și peste Sena noastră dâmbovițeană, cu malurile ei încă pline de forsiții și de sălcii prăfuite, sub care se legăna o apă leneșă și mocirloasă, cu pete sclipicioase de ulei, printre care ieșeau uneori la iveală carcase de animale înecate. În iarna în care eram într-a șasea, odată cu dragostele mele (literare!), pe sub podul Grozăvești au mai curs și sute de portocale. Tot importul de citrice pentru sărbători s-a dus literalmente pe apa Dâmboviței, pentru că, așa cum s-a zvonit, guvernul achiziționase la preț de dumping tone de fructe iradiate cu izotopi de uraniu, care au fost oprite în ultima clipă de la comercializare. Dopul de gheață de la barajul Ciurel refluase portocalele, care zile în șir au plutit pe râu libere, în jocul curenților. Mana, care habar n-avea câți ani are – după cum începuseră să i se umfle sânii pe sub treningul pe care i-l făcusem cadou (fiindcă îmi rămăsese mic), bănuiam că are vreo unsprezece –, s-a aruncat într-una din zile în apa din care a recuperat o provizie bunicică de portocale din care mă tot îmbia să mănânc și eu: „Uite, îs foarte bune!”, zicea, clănțănind și tremurând ca un steag de cârpă sub paltonul meu, pe care i-l pusesem cu forța pe umeri, direct peste treningul ud. „Ăștia mint că-s stricate fiindcă s-or supărat pe popor și nu mai vreau să-i dea portocale și de Crăciunul ăsta. Le-au dat la gârlă. Proștii!… Uite, n-au nimica, îs foarte bune, ia și tu. Mănâncă câte vrei, îți fac rost și de altele.” Degeaba am încercat s-o opresc. Își umplea burta cu portocalele zemoase, reci gheață, pe care nu mai avea răbdare să le desfacă în felii, mușcându-le ca pe mere, după ce le scotea coaja neobișnuit de ușor, ca și cum ar fi jupuit banane bine coapte. Acum cred că mă încântase ideea că Mana îngurgitează chiar sub ochii mei portocalele alea nenorocite, dându-mi prilejul să văd pe viu, ca într-un experiment științific, ce se întâmplă când izotopii de uraniu (un cuvânt care mă fascina!) „se ciocnesc” (alt cuvânt fascinant atunci pentru mine) de mucoasa unui stomac de copil. Cred însă că, până să-și fi făcut uraniul efectul, apa rece ca gheața i-a devastat trupul debil. Dacă aș fi împiedicat-o să sară peste balustradă… să facă criza aia de hipotermie… Aș fi avut doar suficientă autoritate asupra ei ca s-o fi oprit la timp. Dar, recunosc acum, spontaneitatea și ciudățenia „Creaturii” exercitau asupra copilului care eram o fascinație paralizantă, egalată poate doar de cea a izotopului de uraniu, așa că mai întotdeauna sfârșeam prin a mă subordona voinței sale.
Chiar în ajunul Crăciunului am trecut pe la tuburi, s-o caut pe Mana. Voiam să mai invocăm o dată ceasul nopții nebun și să-i dau o portocală dintre cele primite „în pachet” de la o verișoară de-a mamei măritată în Germania. Am strigat-o și am răscolit toate cotloanele în care o găseam de obicei. Nici urmă de ea, încât începusem să cred că o găsise „omu’ mamii” și o luase să-i mai facă niște „chestii”. Într-un sfârșit, am văzut-o de cealaltă parte a piciorului de pod, strânsă covrig, în iarba plină de chiciură. Avea spume la gură și broboane mari de sudoare îi țâșneau din frunte. Îndruga versul nostru în șoaptă, ca pe o mantră: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit… Când m-a văzut, a început să strige: Vienne la nuit, sonne l’heure. Apoi, mai tare și mai tare: Vienne la nuit, sonne l’heure, Vienne la nuit, sonne l’heure… I-am pus mâna pe frunte, i-am șters sudoarea și i-am spus: „stai așa”. Mi-am scos paltonul și am învelit-o până sub bărbie. Dârdâind și eu – de frică sau de frig ori de ambele –, am dat fuga la singurul telefon public din zonă. M-am scotocit după fise și am găsit doar două, așa că am sunat la miliție și la salvare. A venit doar prima. Cei doi plutonieri (cel puțin așa am bănuit, fără pretenția de a mă pricepe la grade), m-au supus unui adevărat rechizitoriu. Unul, mai finuț și mai flegmatic, nota totul cu meticulozitate într-un carnețel jerpelit, chiar în momentul în care celălalt, cu un cap dreptunghiular și colțuros ca o sticlă de sifon gata să-ți explodeze dintr-un moment în altul în față (între timp, termenul de comparație a dispărut de pe piață, ca și cum nimeni n-ar fi umplut niciodată „sifoane”), mă asalta cu întrebări. Cine e fata, câți ani are, unde stă, ce zice, de ce nu zice pe românește ceea ce zice și mai ales cu ce scop am învățat-o „boscorodelile alea franțuzești” (pe care, cu ochii dați peste cap, ea le pronunța acum cu un accent impecabil, de care eram, în sfârșit, foarte mândră). I-am implorat să o ducă la spital, pentru că Mana începuse să se zgâlțâie ca și cum ar fi fost conectată la două sute douăzeci de volți, dar ei spuneau că asta-i treaba salvării, care-i pe drum, însă, „temporal”, are o pană de cauciuc. În timp ce trupul Manei se arcuise tot, atingând malul nins doar cu vârful creștetului și călcâiele, capul de sifon mă tot amenința că, dacă nu mă potolesc, mă internează el pe mine, la 9, la „zgubilitici”, și asta imediat. Flegmaticul, care, prin contrast, afișa calm și maniere exagerate, îmi ceru politicos adresa, numărul de telefon, numele școlii, al dirigintei, al părinților, inclusiv locurile lor de muncă, pe care le înregistra caligrafic în carnețelul jerpelit, învelit în hârtie albastră. După ce formalitățile au fost îndeplinite, iar mie îmi clănțăneau maxilarele de frig (sau de frică, sau de ambele), flegmaticul și-a pus tacticos mănușile, a apucat-o pe Mana de cap, colegului rămânându-i picioarele, și au trântit-o cu tot cu paltonul meu pe bancheta din spate a dubiței cu care veniseră.
Acel ghemotoc cenușiu, care îmi zgâlțâia ușor paltonul va rămâne, pentru mine, ultima imagine a Manei. O imagine care se încăpățânează și astăzi să se suprapună imediat peste chipul ei spălăcit ori de câte ori reușesc, cu mari eforturi, să mi-l readuc pentru câteva clipe în minte.“
De pe situl editurii http://www.adenium.ro/en/dot-ro-prose/117-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html

Despre Vladimir Drăghia și a lui Dragoste fără plural...

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/poezie/dragoste-n-are-plural-224848.html

Draghia, omul caruia ii este drag.... In prima faza il simti inabordabil si inaccesibil, infumurat si arogant, mindru si superior ceea ce ii confera aerul unui seducator care este in mare amor cu norocul si de care s-a indragostit, iremediabil, sansa... Asta il face invincibil! L-am remarcat intr-un EMIL in care isi doza forta artei interpretative cu inteligenta, gradat si intens, sagalnic dar fara sovaieli! Rolul lui a crescut cuminte si serios apoi scenaristul i-a aruncat pe umeri omului-artist Draghia valente pe care le crestea in duritate extazianta... Vladimir a stiut, poate nativ, poate urmind o indicatie regizorala, sa intensifice jocul asa incit sa devina acaparant si acaparator... Mai apoi, dupa ce NARCISA SALBATICA s-a ofilit in vremuri uitate, a aparut in lumea universului fb... Mai o poza, un instantaneu, mai o aparitie soc sau de senzatie ( a se vedea sedinta foto cu senzationalul lui ciine!!!) mai un comentariu, mai o interactiune... Am tot comentat si eu si mare mi-a fost surprinderea ca a replicat, a ripostat, a raspuns... Apoi, dupa emisiuni tv, dupa alte aparitii, domnul care face obiectul acestor rinduri rupe gura tirgului cu ginduri scrise initial in rime albe, un fel de proza scurta in versuri... Evident ca am comentat si eu... Mai stingaci, mai neinspirat insa intotdeauna SINCER SI LA OBIECT! Perseverent din fire, acest Don Juan isi scrie trairile, le picteaza cu taceri albastre, din lumini insira ginduri iar cu verdele mintii sale le creioneaza in sentimente, in sedimente, in zacaminte din care scoate raze ce erup nuferi si stele! Acum, genialul asta, a scos o carte, unica si irepetabila pentru ca este PRIMA!!! Abia astept s-o citesc, sa-i simt in nari mirosul de iubire singulara pentru ca autorul sustine, pe buna dreptate, ca DRAGOSTE N-ARE PLURAL!!! Sustin in continuare ca Draghia dincolo de a fi un FRUMOS (invidia masculina imi da tircoale!!! hehehe...) este un exponent de seama al generatiei tinere!!! Fac apel la diriguitorii din televiziuni: puneti-l, bre, pe omu' asta la treaba, pentru ca poate, pentru ca e in stare!!! Va indemn, asadar, dragi cititori sa va umpleti sufletul cu vers simplu si direct, fara metafore sofisticate insa cu trairi ample si plenare... Va asigur ca veti descoperi teritorii de fericire virgina si pura, de inalt si preaplin sufletesc, de tumult!!! Nu e nimic comercial in sugestia mea, nu am vreun pact cu AUTORUL, am scris doar ca rasplata pentru fiecare emotie marunta, pentru fiecare cuvint mic!!! Insa atit de MARI!!! Va doresc LECTURA PLACUTA...

Cristi Banu

Prin rezervația de spioni

Prin ’94-’95 lucram la Cotidianul. S-a nimerit într-o perioadă în care eram în pană de subiecte. Fiica din prima căsătorie a soției vine intrigată acasă de la o colegă de şcoală. Și-mi povestește că fata respectivă e foarte supărată de câte ori s-a mutat cu părinții prin țară, că și-au schimbat de mai multe ori numele de familie. Dacă la început cuvintele îmi treceau pe lângă urechi receptate cu intermitență, dintr-o dată au început să-și întindă gâturile a curiozitate piticii mei de pe creier. Și fiica mea a continuat cu inocență cum colega i-a arătat dulapul cu haine al tatălui, unde erau uniforme de la diferite arme, și că aceasta i-a zis că n-are voie să spună nimănui unde-i lucrează tatăl, care merge des în străinătate, ca femeile sperioase la ginecolog sau păroasele la epilat. Desigur, am priceput mersul trenurilor, era lesne de înțeles. Am scris un articolaș în Cotidianul. Nici 1000 de semne, apărute pe prima pagină a ziarului, unde vorbeam despre practica schimbării numelor la ofițerii de informații provenind din Securitate. Desigur, n-am pomenit de unde am datele, nimic exact. Ehei, și a început jocul – printr-o colegă, de care eram sigur c-o ardea prin zona ciripitorilor, am fost invitat de un domn, care susținea că l-au dat afară din SRI, la un vin într-un bloc unde cică-i stătea un prieten. Dar numai a apartament locuit nu aducea, prea erau acolo toate stass. În fine, n-o lungesc, după timpul în care a încercat să mă aburească și a realizat că nu cred în povești, mi-a mărturisit că sunt interesați de unde am informația cu schimbatul numelor și dacă nu m-ar tenta să câștig un salariu și de la ei, ca destui colegi. I-am dat cu flit înainte de-a umple cu aer butelia cu vin. După această experiență, când mi-a căzut în mâini, am citit pe repede Damele din pălărie. Pseudospionologykos, roman apărut la Adenium în 2013 sub semnătura InimăRea. Se referă la șeful Biroului de Presă al uneia dintre continuatoarele Securității. Volumul e prefațat entuziast de Liviu Antonesei. Autorul (pe numele adevărat George Tudor) s-a născut în 1950 și este absolvent de filologie, promoția 1974. După ceva profesoreală, un popas de redactor la editura Militară, s-a pensionat din rezervația de spioni de la SIE, cu gradul de colonel. Cică a lucrat analist acolo, însă pe oamenii ăștia nu știi niciodată cum să-i iei. Iar cu analiștii ne-au învățat filmele cum se aruncă zarurile. Cine vrea dezvăluiri din culisele serviciilor secrete o să rămână cam mofluz. Nimic peste ce se găsește și în arhivele ziarelor. Cu siguranță că nici autorul n-a intenționat să vândă din casă, cred că a scris Damele din pălărie din plăcere, fără o țintă precisă, chiar fără să se gândească la un public anume, nișat. Nu e de neglijat că a scontat să-și și clăbucească în Ariel imaginea. După cum, probabil, v-ați dat seama, romanul are o tușă autobiografică de netăgăduit. Lipsa unei intrigi e suplinită de aglomerarea de întâmplări centrate pe colonelul căruia amicii îi zic Theo. Theo în șerparul de intrigi spionești, Theo la băut, și se bea fără cruțare în text, Theo nemulțumit că-i securist, dar mulțumit de solda obeză, Theo la dezapretat cearşafuri cu o doamnă descrisă ca apetisantă. Limbajul autorului e savuros, fără perdea, comic, pe alocuri de cazarmă, se jonglează neașteptat cu cuvintele. Stilul aduce cu al lui Ion Creangă în privința sfătoșeniei. All inclusive. Cu Povestea poveștilor. Pasionații netului au întâlnit comentariile ocoșe ale lui InimăRea în subsolul unor articole de pe Voxpublica, Cotidianul, Observatorul cultural ori pe blogurile lui Dorin Tudoran și ale lui Liviu Antonesei, așa că nu o să obosească realizând ce-i așteaptă, dacă încă n-au dat banii pe acest op. 

http://www.adenium.ro/ro/carte-tiparita/48-damele-din-palarie-inimarea.html

Alexandru Petria

Arta sunetelor. O antologie coordonată de Radu Lupașcu

Acum sosită din tipar, Arta Sunetelor (antologie coordonată de Radu Lupașcu) este o apariție editorială remarcabilă pe piața de carte românească. Un volum reeditat și îmbogățit, care aduce în prim-plan câteva dintre cele mai mari nume autohtone și internaționale ale genurilor jazz, blues, rock, clasică, de avangardă, gospel, lăutărie, hip-hop, musical sau muzică de film și teatru, în interviuri incendiare cu: Peter Hammill, Cesaria Evora, Joe Cocker, Steve Vai, Vali Sterian,Ian Anderson, Florian Pittiş, Jan Garbarek, Uriah Heep - Band, Paul Rodgers Official, Al Di Meola, The Holmes Brothers, Jethro Tull, Jean-Michel Jarre, Lhasa De Sela, Omara Portuondo și mulți alții.

Orășelul O Inimă de Broscuță - un adevărat festival al Bucuriei, la Iași

Vacanța mare are adresă exactă: Orășelul „O inimă de Broscuță”!

Deschiderea Orășelului „O inimă de Broscuță” a fost de neuitat! Parcul Expoziției s-a umplut de efervescență, energie, un du-te-vino plin de veselie și curiozitate. Ce mai!, Orășelul a fost „cucerit” de sute de vizitatori, care de care mai nerăbdători să afle povestea personajelor din poveste!

Vremea a ținut cu noi și, sub un soare strălucitor, copiii, însoțiti de familii, au luat parte la spectacolul de teatru în care au jucat vedetele seriei O inimă de Broscuță și s-au lăsat antrenați de recitalul special susținut de Andrei Cerbu, Ștefan Atîrgovițoae, Alexia Stratan și Vlad Iftode. I-am avut musafiri pe Cercetașii din Iași și ne-au fost alături partenerii și prietenii proiectului nostru.

O sumedenie de câștigători la tombola cu premii au plecat acasă cu volumele din Colecția O inimă de Broscuță, cu tricouri haioase cu personajele cele mai celebre, insigne, puzzle-uri și fotografii realizate împreună cu vedetele Orășelului, fie că vorbim de mascotele din spectacolul de teatru sau de păpușile-gigant care reprezintă personajele centrale ale poveștii: Puricelul cel Viteaz (care află că viața nu-i nici pe departe o glumă proastă și că adevărata bogăție înseamnă să ai prieteni buni și devotați), Viermișorul de Mătase (care ne aduce aminte că inocența, frumusețea inimii și mintea nepătată sunt atuurile cele mai de preț ale copilăriei) și Mama-Picătură (de la care învățăm că nimic nu poate sta în calea unei inimi care iubește neînfricat).

A fost un adevărat festival al bucuriei. Iar aventura continuă, pentru că în fiecare zi, până pe 31 august, de la 11.00 la 20.00, adresa distracției de vacanță este: Orășelul „O inimă de Broscuță”, Parcul Expoziției din Copou. În plus, v-am pregătit surprize după surprize și fiecare duminică va fi plină de evenimente speciale! Vă așteptăm!

Laptele negru al mamei

Am început cartea lui Cosmin Leucuţa în metrou, într-o seară în care nu credeam să mai am energia necesară să înţeleg ce citesc, nicidecum să sper să îmi şi placă sau să mă prindă povestea. Curând, însă, m-am îndreptat în scaun şi m-am uitat în jur mirată. Mai citiseră şi alţii cartea asta oare? Şi dacă da, atunci de ce nu vorbea toată lumea despre ea? M-am aruncat cu capul înainte în Laptele negru al mamei, uitând de oboseală şi lăsându-mă absorbită cu totul. Am citit în drum spre casă, în timp ce învârteam în mâncare pe aragaz, în pat, în drum spre serviciu, la serviciu şi din nou în metrou. A doua seară n-am mai făcut mâncare. Am terminat cartea lui Leucuţa şi am rămas uimită, bulversată, fericită, deprimată, obsedată de un cub negru şi deFull Metal Barbie.

Cosmin Leucuţa are 28 de ani şi a absolvit Dreptul în Timişoara. Înainte să câştige concursul de debut al Editurii Adenium în 2013, cu romanul Laptele negru al mamei, Leucuţa a publicat câteva nuvele şi povestiri în revista EgoPHobia.

Ar fi în zadar să încerc să vă povestesc “despre ce” este cartea. Nimic din ce aş putea spune despre Laptele negru al mamei nu i-ar face dreptatea pe care o merită. Însă vă pot face curioşi menţionând că Leucuţa ne trece pe rând prin minţile unor personaje care se imaginează unul pe altul în stilul filmului Inception, şi unde titirezul este înlocuit genial de un cub negru dintr-un material necunoscut. Când te dumireşti că scriitorul sexy şi obsedat de cubul negru este autorul unei povestiri SF dar în acelaşi timp personaj, deja eşti prins în plictiseala palpitantă a unei blonde care filosofează, scrie, suspină după un fost şi pleacă la New York cu un personaj misterios. Povestea obsesiei din prima parte este reinterpretată ca premoniţie în anul de plictiseală al blondei şi în a doua parte a romanului (care nu este, până la urmă, decât o nouă poveste a obsesiei). Când începi să fii sigur că blonda este personajul principal, te surprinzi brusc interesat de Clara Munro, adolescenta kamikaze cu oase de sticlă. Începutul şi finalul cărţii te fac să dai îngrijorat pagina, să te asiguri că nu ai sărit o filă sau că nu este o greşeală de tipar. Iar la final, rămâi perplex, întrebându-te ce te-a lovit şi cum ar comenta profesoara ta de limba română din liceu un asemenea roman.

Citind cartea lui Cosmin Leucuţa nu îţi trece nici un moment prin cap că acesta este un debut. Nu am sesizat nicio stângăcie de începător. Textul curge natural, parcă nici nu e scris, parcă e vorbit. Am avut senzaţia, la un moment dat, că stilul şi structura poveştii îmi aduc aminte de Mircea Cărtărescu, după alte 50 de pagini am verificat de mai multe ori coperta, să fiu sigură că nu este vreo traducere a unui bestseller anglo-saxon. Nu era. Era chiar Cosmin Leucuţa, un romancier în toată regula, care a ales să stea ascuns până acum. Nici nu am mai simţit nevoia să identific vreun scriitor care l-ar fi influenţat pe Leucuţa, deşi este evident din text că a citit mult şi temeinic înainte de a scrie acest roman.

La fiecare câteva zeci de pagini, stilul se schimbă. Nu numai stilul, ci se schimbă şi subiectul, şi personajele şi registrul. Abia apucă cititorul să se aşeze confortabil în fotoliu şi să înceapă  să anticipeze ce va urma, că intervine Cosmin Leucuţa şi îi arată că nu toate romanele sunt previzibile. Pe scurt, cititorul îngâmfat va învăţa smerenia de la Laptele negru al mamei. Până şi titlul romanului se schimbă până la final. El nu este nicidecum Laptele negru al mamei. Este unul mult mai potrivit în retrospectivă, însă vă las să îl descoperiţi singuri, citind cartea lui Cosmin Leucuţa.

Şi o veţi citi, pentru ca este cea mai wow! carte scrisă de un autor român contemporan (citită de mine, desigur!). Dacă acesta a fost debutul, mi-e şi frică să mă întreb la ce să ne aşteptăm de la Cosmin Leucuţa în viitor. Aştept următoarea lui carte cum am aşteptat Jocul Îngerului a lui Carlos Ruiz Zaffon după ce am citit Umbra Vântului şi am rămas fermecată. Deşi dupăLaptele negru al mamei n-am rămas numai fermecată, ci şi nesatisfăcută. Mai vreau.

Iar dacă nu v-am convins încă, vă mai spun că Laptele negru al mamei are şi soundtrack. Da, da, soundtrack! În timp ce citiţi, vă vor cânta în cap Portishead, Depeche Mode, Ellie Goulding, The Dust Brothers, Kings of Tomorrow, Dire Straits, Netsky, Pink Floyd, The Killers şi mulţi alţii.

PS. După ce citiţi Laptele negru al mamei, do yourselves a favour şi citiţi şi fragmentul de interviu cu blonda din roman (Exact. Interviu cu personajul. La radio!) aici. Iar apoi căutaţi cartea lui Beatris Serediuc, Varză, care a câştigat (la egalitate de puncte) concursul de debut din 2013 al Editurii Adenium. Dacă a fost la egalitate cu Laptele negru al mamei, sigur trebuie citită. Până nu citesc şi Varză, nu-mi pot imagina o carte care să fie la egalitate cu Laptele lui Leucuţa.

de la sursă: Laptele negru al mamei – SemneBune http://semnebune.ro/2014/laptele-negru-al-mamei/#ixzz37u3siQ5A
Under Creative Commons License: Attribution Non-Commercial No Derivatives
Follow us: @SemneBune on Twitter | 146207075393967 on Facebook

Capra cu trei iezi și alte povești în versuri

Recomandat de Hyperliteratura

Capra cu trei iezi și alte povești în versuri
Autor: reinterpretări în versuri de Lidia Batali
Editura: Adenium
Categorie de vârstă: 2 – 10 ani

În urmă cu câteva luni mă plângeam de cât de dificil de citit sunt, pentru copii, operele lui Ion Creangă, menționând, printre cauze, limbajul greu accesibil (grai moldovenesc, plin de regionalisme și arhaisme). Și se pare că plângerile mele nu au rămas fără ecou. Într-o încercare de a readuce în fața copiilor minunatele povești ale lui Creangă, păstrând firul epic și minunatul grai moldovenesc, dar pășind totodată și pe tărâmul basmelor rusești ori germane, Lidia Batali a retranspus în versuri, în volumul de față, 5 povești binecunoscute tuturor copiilor, care nu mai au nevoie de nici un fel de introducere specială: Punguța cu doi bani, Ridichea uriașă, Scufița Roșie, Ursul păcălit de vulpe și Capra cu trei iezi.

Versurile pline de grație și umor reușesc să dea un alt ritm, un plus de culoare și o muzicalitate aparte întâmplărilor, apropiindu-le mai mult de sufletul copiilor. Iar ilustrațiile bogate, realizate de Adrian Barbu, sunt într-o comuniune perfectă cu tonul cald și jucăuș al textului, personajele devenind astfel mai umane, mult mai apropiate de nivelul de percepție al copiilor. Ceea ce face cartea și mai atractivă (pentru mine, cel puțin) e minidicționarul explicativ al regionalismelor și arhaismelor, aflat în subsolul fiecărei pagini, foarte util micilor cititori.

Surprize în Orășelul O inimă de Broscuță!

Suprizele nu întârzie să apară!
La marea deschidere de duminică 20 iulie, ne va fi alături Andrei Cerbu, finalist la concursul "Românii au Talent", cu un recital de zile mari!
Vă așteptăm în cel mai creativ orășel! - cu Andrei Cerbu la Parcul Expoziţiei.

Hai în orășel!

JUL102014

Deschiderea Oraselului „O inima de Broscuta” in Parcul Expozitiei din Copou

 iasiazi Stiri

Editura Adenium, cu sprijinul Primariei Municipiului Iasi, al Directiei de Protectie a Copilului, al Consiliului Judetean Iasi si al Fundatiei Iasi Capitala Culturala Europeana 2021, inaugureaza pe 20 iulie, de la ora 16.00, in Parcul Expozitiei din Copou, Oraselul „O inima de Broscuta” (cu intrare gratuita). Timp de sapte duminici, pana pe 31 august, dam tonul distractiei cu spectacole de teatru pentru copii, workshop-uri Origami, vedetele „O inima de Broscuta”, papusi gigant, ateliere de face painting, concursuri cu jocurile copilariei („sotron”, „ata”), tombole cu premii, muzica si dans, concerte in aer liber (cu invitati-surpriza, castigatori ai celor mai populare concursuri muzicale din ultima vreme). Multa joaca, interactivitate si veselie! Pentru toti copiii, in vacanta asta mare, un parc de distractii „tare”!

Oraselul „O inima de Broscuta” este primul proiect de amploare pentru copii, care va intra in galeria de evenimente ce sustin Iasul in cursa pentru obtinerea titlului „Iasi Capitala Culturala Europeana 2021”.

Orășelul "O inimă de Broscuță" 20 iulie-31 august

Orășelul "O inimă de Broscuță" 20 iulie-31 august

Corespondență din colțul de biblotecă pentru cărți de suflet

Ramona Iacobuțe
(Literatură)
Obiceiul de a aseza cartile in biblioteca dupa utilitatea lor in viata de zi cu zi, ar trebui sa se prinda de fiecare dintre noi. Chiar carti de acelasi autor ar trebui strecurate pe raft dupa acest criteriu.
Spre exemplu, daca ai vreun Dostoievski care te binedispune, oricat ar parea de ciudat, nu il pune pe acelasi raft cu un alt Dostoievski care te imbolnaveste de melancolie, ci langa celelalte carti care au acest efect asupra ta. Asa iti va fi mai usor sa iti alegi lecturile, dupa ce ti-ai inventariat si poftele. Cartile care vizeaza partea spirituala, credinta, relatia cu Dumnezeu, vor sta, probabil, de cele mai multe ori, langa Biblie. Tocmai de aceea, trierea lor este necesara. Nu orice titlu ajunge usor in acest loc din biblioteca.Editura Adenium din Iasi a ales sa propuna cititorilor sai o colectie, Christia, cu astfel de titluri, demne de a fi pe acel raft din biblioteca.  Unul dintre titlurile din Colectia Christia care tintesc relatia cu Dumnezeu si grija pentru viata spirituala a fiecarui crestin mers pe la biserica este Carte foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnicsemnata de catre Sfantul Nicodim Aghioritul. Scrisa pentru cei care cunosc canoanele bisericesti, dar si pentru cei care vor sa se apropie de acestea, cartea lasa in urma sa dare de limbaj arhaic. “De ce ar fiCarte foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnic o lectura necesara pentru vremurile in care traim?”, se poate intreba orice curios cu lista de posibile carti de citit la indemana. Raspunsul e unul cat se poate de simplu: nu este o lectura necesara, decat pentru cei care au o relatie cu Dumnezeu mijlocita de Biserica si de duhovnic. Pentru ceilalti poate fi o incercare de a stapani o neliniste intelectuala: cum arata textele vechi bisericesti, cum se pun bazele unei relatii corecte intre duhovic si credincios, care sunt regulile si beneficiile unei astfel de relatii. Dincolo de aspectele care tin de spiritualitate, Carte foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnic aduce in lumina si partea practica a mersului la biserica. Cunoscut ca un sarguincios culegator, scriitor si editor de texte patristice, liturgice, canonice si ascetice,Nicodim Aghioritul este considerat “una dintre personalitatile duhovnicesti care au marcat puternic viata Bisericii si au avut un rol hotarator in teologia ortodoxa inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea.” Cei curiosi sa afle mai multe despre viata si personalitatea sa, au posibilitatea de a o face, citind studiul introductiv al cartii aparute la Editura Adenium din Iasi. Din Carte foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnic reiese, de asemenea, cat se poate de clar, faptul ca autorul sau lupta, in vremurile in care a trait, pentru reinnoirea vietii crestine si intarirea dreptei credinte in randul ortodocsilor. Impartita in trei parti, Invatatura catre duhovnic, Canoanele Sfantului Ioan Postitorul si Sfatuire catre cel ce spovedeste, cartea clarifica multe aspecte legate de importanta si responsanbilitatea unui duhovnic, de Sfanta Taina a Impartasaniei, de canoanele bisericesti, de invatamintele unor sfinti, apostoli si nu se citeste cu ochi critic, ci cu deschidere, cu intelepciune si nevoia de a afla sau a aprofunda, dupa caz.  Intr-o lume in care oamenii sunt din ce in ce mai straini de ei insisi si au uitat de nevoile spirituale, de relatia cu Dumnezeu, Carte foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnic a Sfantul Nicodim Aghioritul, aparuta la Editura Adenium din Iasi si incadrata in categoria textelor patristice, prin stil si abordare, se poate dovedi a fi o lectura inedita. Daca va cade in mana, dar nu ii gasiti, inca, sensul, asezati-o pe raftul acela rezervat Bibliei si altor carti care trateaza teme religioase, in cazul in care aveti unul. Daca nu, incepeti de undeva. De ce nu cu aceasta aparitie editoriala? Si, in momentul in care va veti opri privirea asupra ei, de mai multe ori intr-un timp scurt, luati-o si rasfoiti-o, macar. Veti afla multe despre ce trebuie sa aiba cineva pentru a se face duhovnic, despre pacatele de moarte si despre cele ce se pot ierta, despre rugaciunea de iertaciune, despre cum trebuie sa se marturiseasca pacatosul, despre canoanele pentru pacatosi si implinirea lor. Chiar daca unele formulari sunt invechite, specifice secolului al XVIII-lea, si unele abordari departe de realitatea in care traim, referirile la post, rugaciune si mila fata de aproape sunt de importanta pentru credinciosi, indiferent de secol si locul de pe pamant in care isi duc existenta.  “Mai pot sau nu mai pot fi aplicate canoanele bisericesti, cu toata strictetea lor, credinciosilor, fara a-i indeparta de mersul regulat la biserica, fara a-i speria, fara a le inhiba viata spirituala?” Iata o intrebare care se naste prin lectura Cartii foarte folositoare de suflet: sfatuire catre duhovnic, mai ales daca luam in considerare si istoria zbuciumata a Biserii Ortodoxe. Si, tot lectura poate genera si raspunsul.

O inimă de Broscuță

Serie de zeci de volume ilustrate pentru copii si parinti (poveste pentru toate varstele). Legendele se nasc încontinuu, curgând unele din altele, ca in O mie si una de nopti.

Nu este o simplă carte: O inimă de Broscuta este o LUME

Moto-ul seriei: Tainele lumii intr-o carte.

Mesajul transmis de O inimă de broscuta:

desi în totalitatea ei povestea se poate constitui în rețeta unui caracter puternic, fundalul este dominat de sensibilitate, de magie, de frumusete pana in cele mai mici detalii.

Scurta descriere

Autorul, motivat si, totodata, constrans de propriul destin, naste, in conditii extreme, intre cei patru pereti ai unei carcere, personaje fictive cu trecere atat printre copii, cat si printre adulti. Poate de aceea, pe cat de controlabil este fizicul sau, pe atat de neastamparata, de nelimitata si de indrazneata ii este imaginatia. 

Inca din primele volume ale seriei O inima de broscuta, li se face cunostinta cititorilor, fie ei cu grijile scolii si ale programului de joaca pe umeri, fie apasati de responsabilitati de oameni in toata firea, cu trei personaje principale: un purice, o picătură de sânge si un viermisor de mătase.

Puricele isi deruleaza filmul pataniilor in blana unul sobolan, stapanul si casa sa. Avandu-l ca partener de festin existential pe un vierme-pui de mătase, alintat Copilasul, Puricele este inzestrat de catre Gheorghe Virtosu cu imaginatie, simt al aventurii, umor si o inima generoasa. Este evident ca autorul se foloseste de arma cu eficienta maxima a basmelor si povestilor, personificarea. Eroii, chiar daca sunt din lumea necuvantatoarelor, preiau din insusirile omenesti, pentru a-si indeplini rostul in cateva zeci sau sute de pagini, dupa caz. Astfel, Puricele nostru vorbeste, rade, are amintiri, parinti, bunici, principii de viata, se uita dupa fete, se imprieteneste, sta intr-o casa cu un cuptor si curte, are frati mai mari la care se uita cu respect, dragoste si uneori cu invidie. 

Mizand pe familiaritate, pe tonul acela naiv si amical pe care il folosesc copiii in discutiile dintre ei, O inima de broscuta nu se sfieste nici de infratirea cu tonul patetic pentru a ajunge la inima celor pentru care este scrisa. Pierzandu-te printre filele sale nascute dintr-o hartie fina si lucioasa, cu ilustratii atent concepute, vei intelege ca locurile comune din memoria afectiva a fiecaruia dintre noi sunt cele din care se hraneste autorul. Astfel, intelepciunea bunicilor, duiosia si blandetea mamei, asprimea aparenta si felul de a fi protector al tatalui, dezamagirile nascute din relatiile cu cei apropiati metamorfozate in lectii de viata domina si universul Puricelui, la fel cum il domina pe cel al oricarui individ de pe acest pamant.

Gheorghe Virtosu amesteca trasaturi ale realului cu elemente specifice fantasticului, magicului, imaginarului, filozofia existentiala - cu detasarea unui vis frumos. 

Incarcata de meditatii asupra rostului si momentelor cheie ale vietii, cu personaje pe cat de jucause si dornice de a castiga simpatie, pe atat de animate de semnificatii si de responsabilitati spirituale, seria O inima de broscuta nu este neaparat pentru copii, dar poate fi citita si inteleasa si de catre copii cu acordul si cu ajutorul parintilor, intrucat naste intrebari pe care doar adultii le pot descalci pentru cei mici, este o carte a lui ÎMPREUNĂ.