joi, 27 decembrie 2012

Copii, veniti la Poveste! Interviu cu Angelica Lambru


Angelica și Snowie
Gazda noastră – Angelica Lambru
Când Angelica ne-a spus ce surpriză ne pregăteşte pentru aceste sărbători-împreună, mi-am simţit sufletul tresărind ca unui copil. Am ştiut că va fi ceva cu totul special, lucru de care vă veţi convinge singuri! Am încercat să o trag de limbă, să aflu mai multe! Să nu fim luaţi prin surprindere atunci când vom păşi pragul Căsuţei fermecate!
Abia în acel moment mi-am dat seama că nu îmi este uşor să o intervievez pe Angelica... Însă cu blândeţea-i caracteristică, gazda noastră şi-a intrat imediat în rol. Nici nu ştiu când m-am trezit în învăluită în lumea de basm inedită! Imediat m-am simţit ca... Acasă! În faţa şemineului cu flăcări jucăuşe, iată ce-a ieşit!

Editura Adenium:
 Dragă Angelica, eşti un suflet cald, sensibil, dăruit, lucru de care s-au convins toţi membrii familiei Adenium! În mâna ta, condeiul se simte în largul său, creionând tablouri minunate şi ne bucurăm nespus că te-ai hotărât ca în această zi magică să vrei să împărtăşeşti tuturor din Darurile cu care ai fost înzestrată, prin această rubrică intitulată atât de sugestiv, Căsuţa fermecată! 
Prin această rubrică tu vei dărui cititorilor ceva din sufletul tău; suntem convinşi că vei fi o gazdă minunată şi că abia vom aştepta ca din două în două săptămâni, să te vizităm din nou! 
Înainte de toate, însă, te rugăm să ne spui cum de ţi-a venit ideea acestei rubrici şi ce mesaj vrei să transmiţi cititorilor - mari şi mici -  prin intermediul ei?
Angelica Lambru: Se cuvine, mai întâi, să-i mulţumesc Editurii Adenium - floare rară şi minunată în peisajul editorial românesc - pentru ca mi-a oferit cu atâta generozitate "spaţiul" Căsuţei fermecate. Marele om de cultură Mircea Eliade spunea că noi, oamenii, suntem fiinţe ale aventurii şi că interesul pentru naraţiune ne defineşte pur şi simplu, existenţa. Psihologi renumiţi au demonstrat cât de importante sunt poveştile în evoluţia emoţională şi cognitivă a copiilor. În definitiv, nu putem trăi fără poveşti. 
Când am conceput rubrica, m-am inspirat dintr-un poem minunat al Otiliei Cazimir. E o bucurie pentru mine să-mi aşez rândurile sub steaua acestei poezii, dintr-un motiv cât se poate de personal: mi-o citea în lungile seri de iarnă, Mama mea. Ce vreau să le transmit cititorilor? Că poveştile sunt un pas esenţial către lume, sunt o avanpremieră minunată pentru experienţele viitoare. Ascultând poveşti, copiii devin mai puternici, mai buni, mai siguri pe ei. Iar adulţii, citindu-le celor mici, rememorându-le pentru ei înşişi, devin conştienţi de rostul lor binecuvântat de părinţi. 
Editura Adenium: Deşi ai un copil minunat - Măriuca - ştim prea bine că tu însăţi eşti şi acum un Copil. Te rugăm să ne spui care este cea mai fascinantă experienţă a copilăriei pe care ai descoperit-o din poveşti, din istorioare de tot felul şi chiar din viaţa de zi cu zi?
Angelica Lambru: Noi, marii devoratori de poveşti, trăim într-o continuă şi misterioasă revelaţie, care ni se trage din copilărie: ştim că misterul existenţei pândeşte dupa orice colţ banal de stradă, ştim că miracolele există şi că lumea nu e altceva decât o Carte de Poveşti care merită citită pagină cu pagină, până la sfârşit. Poveştile te învaţă să stai treaz, fiindcă luând aminte la peripeţiile altora, le poţi aştepta atent pe ale tale. 
Editura Adenium: Cine te-a influenţat cel mai mult şi ţi-a marcat traiectoria literar-artistică, în mod ireversibil şi profund?
Angelica Lambru: Aş putea să dau o listă rece cu nume de scriitori şi poeţi. Aş putea să vorbesc despre mari profesori pe care am avut şansa să-i ascult (Vezi, aceasta este o altă însuşire pe care ţi-o dezvoltă poveştile: răbdarea şi puterea de a asculta). Dar nu. Voi fi sinceră şi voi răspunde cu inima pe palme: Mama mea, Maria, prima fiinţă dăruită cu talent, din viaţa mea! Ea a fost! Şi trebuie să spun că Mama iubea nespus de mult copiii!
Editura Adenium: Dacă ar fi să fii din nou copil (cum se roagă Arghezi într-un frumos poem al sau), ce fel de poveşti şi istorioare ar rezona cu inima ta? Cum se regăseşte acest fior în ceea ce ne pregăteşti în cadrul acestei rubrici?
Angelica Lambru: Toate, toate, toate! Lăsaţi poveştile să vină la mine! (şi să-mi fie iertată parafraza îndrăzneaţă). Basmele fantastice şi fabulele cu animale, basmele orientale şi cele slave, cele africane şi cele asiatice... Toate poveştile au un gând al lor. Dacă-l auzim, dacă-l percepem, viaţa ni se modifică în cel mai bun, în cel mai minunat şi mai semnificativ fel! Fără ca măcar să prindem de veste... 
Editura Adenium: Care este darul tău pentru copiii mari şi mici, în ceea ce ne transmiti prin această rubrică?
Angelica Lambru: Darul meu aş vrea să fie perceput ca o aromă binemirositoare care să trezească pofta irezistibilă de poveşti. Să miroasă la noi în Căsuţă a cozonaci şi a prăjituri cu fructe şi vanilie, iar din cuptor să scoatem şi să punem pe masă poveşti apetisante, pe gustul fiecărui cititor. Iar la final, să intindă mâna şi să zică: "Te rog, îmi mai pui încă una în farfurie?" 

vineri, 26 octombrie 2012

La Milano voi fi singur


Scrisoare deschisă

La Milano voi fi singur

   Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie  a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei, alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul, Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!
Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau "onoarea de a celebra cultura română în Europa", şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul www.saloneinternazionaledellibro.it.
În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat "Şoaptele clipei - Parole sussurrate dall'istante", care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse excelent în italiană, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.
Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi - ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar - ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.
Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.
În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?
M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte - continuam eu să mă întreb de unul singur - când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?
Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul "consacrat" al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor nu-şi cunoaşte membrii? Un reprezentant al Uniunii a dat telefon la Braşov preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte ce fac membrii ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii "colegi de suferinţă literară" şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.
Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. Aceasta în timp ce pe site-ul amabasadei României la Roma există o pagină numită "prezenţe culturale româneşti". Ştiţi ce conţine această pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.
Iată de ce la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.
La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.
 
Adrian Munteanu
0744774198

sâmbătă, 25 august 2012

…mai înainte MOEBIUS… acum TOPPI…



Mati BOTEZATU

În 2011, cu prilejul Salonului de la Iaşi, am avut pornirea să stabilesc drept temă a manifestării - “ARHITECTURA ÎN BD”. Prompt, ORDINUL ARHITECTILOR DIN ROMANIA, filiala Iaşi-Vaslui s-a alăturat organizatorului traditional - CENTRUL CULTURAL FRANCEZ din Iaşi, asigurând susţinerea material-logistică a evenimentului şi a aportul preşedintelui Asociaţiei bedefililor din România – Dodo NITA, cu ajutorul căruia am decis ca participant  de onoare să fie invitat dl. Michel JANS, director al editurii MOSQUITO, din Grenoble-Franta, important şi binecunoscut personaj din cercul autorilor şi producatorilor de benzi desenate.
           
Au fost deschise, la sediul instituţiilor organizatoare, două expoziţii distincte, cu lucrări adunate în jurul subiectului definit - mediul construit arhitectural-ambiental, prezent în benzile desenate, aflat în situaţia de a nu fi limitat doar la cadrul utilizat ca simplă ilustraţie - decor al desfăsurării scenariului. Au fost expuse planse ale graficienilor Miguelanxo Prado, Atillio Micheluzzi, Michel Jans, postere si serigrafii semnate de François Schuiten, reproduceri dupa lucrarile dominate de mister, ale exuberantului maestru milanez : Sergio Toppi. Întalnirea cu Michel Jans m-a făcut să descopăr fascinanta poveste a prieteniei dintre ei, precum şi colaborarea iniţiată, care a avut rezultat publicarea, republicarea, traducerea din limba italiană, a planşelor aflate în custodia editurii Mosquito,  determinată de dorinţa de a resuscita opera lui Toppi, aflat la o varstă înaintată, deja bolnav, atunci pe cale de a se găsi într-un con de umbră deloc meritat.          

            Zilele în care am discutat cu d-l Jans au fost marcate de revelaţia de a descoperi amănunte ale pasiunii şi admiraţiei noastre comune : Sergio Toppi, (nascut pe 11 octombrie 1932, la Milano, Italia). A fost fascinat încă de mic dorinţa de a  desena, fără ca pentru acest scop să fi urmat studiul artelor în mod instituţionalizat. BD Guide, Encyclopédie de la Bande dessinnée internationale, lucrare coordonata de Claude Moliterni, aminteşte despre perioada începuturilor sale ca ilustrator la Enciclopedia Copiilor, o activitate pe care avea să o continue tenace, în postura de animator al studiolui  Pagot şi, concomitent, lucrănd în publicitate. La Corriere dei Piccoli, avea să-i realizeze debutul în BD, cu povestirea « Pietro Micca », pe textele scrise de Milani. Preocupările ulterioare înscriu continuarea colaborarii seriei « Fumetto verita » şi « I Grandi nel Giallo », în timp ce stilul şi liniile graficii sale suportau un proces de rafinare. Anul 1974 avea sa aducă o schimbare radicală a manierei, printr-o serie de BD istorice, pe aceleasi texte ale lui Milo Milani, publicate în Messaggero dei Ragazzi. Începând cu acest moment, lucrează cu texte proprii, în cea mai mare parte a revistelor mai importante : Linius, Alter, Sgt Kirk, Corto Maltese, Il Giornalino. Desenează pentru colectia  « Un uomo, un’avventura » : L’Umo degli Paludi, L’Uomo del Nilo si L’Uomo del Mexico. Adaugă cateva episoade in L’Histoire de France en bandes dessinées » si « Decouverte du monde » pentru Larouse. În lipsa unei legături cu adevărat trainice faţă de eroii desenele sale, preferând seriile independente, ia decizia de a-şi scrie singur scenariile albumelor, asemenea lui Hugo Pratt şi afinităţilor exersate ca urmare a legaturii prietensti cu acesta, fapt care-l aduce la situaţia de consolidare a statutului de maestru al B.D.-ului italian, apreciere confirmată prin apariţia lunară în  Orient-Expres, a seriei The Collector. În 1984 publică capodopera Sharaz-De, la editura Milano Libri, o calătorie indus în atmosfera poveştilor orientale din « O mie şi una de nopti ».

Din anul 1997, editura Mosquito (artizan al publicării a peste 500 albume de benzi desenate), demarează (re)apariţia, începând cu Le Dosier Kokombo, a unui număr de 18 albume, care se alătură monografiilor Toppi, întrate  în colectiile bibliotecilor amatorilor.

Arta lui Sergio Toppi «de la origini, toate subiectele se găsesc reunite, amestecate în acelaşi desen » (dupa cum remarca Pierre Yves Lador) : locuri aflate oriunde in lume, povestiri inedite, de o neaşteptată diversitate, izvorâte din porniri întru totul ficţionare, personaje incredibile, mixturi mitice bântuite de făpturi bizare, uneori ireale. Opera lui Toppi este definită prin puterea scenariilor, de a captiva şi încânta până la abandonul involuntar în voia povestirii.
Stilul grafic împus de Sergio Toppi, recognoscibil cu uşurinţă, dovedeşte, fără a impune minuţiozitatea, rigorile caracteristicilor etnice, topografice, arhitecturale, ornamentalistice, specificul local al vegetatiei, trăsăturile fizionometrice, felul de imbracaminte sau cultura, ambianta zonelor populate de personaje, relatate într-un mod deliberat lipsit de exactitate, mai degrabă sugerate cu «precizie», prin savanta stiinţa a alegerii elementelor definitorii, personalizate în mod artistic. Se poate exprima constatarea lipsei rigorii construcţiei corect anatomice, în ce priveşte desenele personajelor întruchipate, abordate într-o stilistică grafic-flexibilă. Realizarea acestora, se înscrie în termeni comparabili refuzarii condiţionării de a reprezenta academic actorii zugrăviti ai naratiunii, să spunem, de pretenţia cerintei, evident falsă, de aplicabilitate picturii cubiste suprapusă înfaţisarii «clasice» a personajelor, abordare total îndepartată de opţiunea adoptată de Toppi, cât mai ales, de dezicerea prezervării unităţii de exprimare. În mod cert, rezultatul nu ar fi reuşit efectul copleşitor-emoţional identificat, preponderent operei sale.

Definitorie apare maiestria cu care este sugerată textura materialelor, manieră impusă drept specifică artei lui Topi şi principala calitate a desenelor, fapt care-i conferă elementul distictiv.

Probabil că am reuşit să-l sensibilizez pe marele admirator şi prieten al lui Toppi, Michel Jans, numai prin faptul că am adunat toate cele 18 albume editate la Mosquito, sub îngrijirea sa, adunate în decursul timpului în colecţia mea, ceea ce a făcut posibilă recunoaşterea pasiunii si dovada aprecierii preferinţelor mele, orientate spre autorul pe care-l preţuim împreună cu intensa pasiune. Amiciţia legată intre noi, cu acest prilej, mi-a permis să solicit editorului şi în acelaşi timp traducator, dedicaţii pe fiecare album.            

Este imposibil să nu înserez câteva cuvinte despre albumul pe care-l apreciez în mare măsură: « Tanka », ediţie care se bucură de suplimentarea cuprinsului cu o nouă povestire. Avem de a face cu un minunat exemplu de scenarii scrise cu o rară sensibilitate, întruchipată într-un autentic registru poetic, desenate între anii 1976-1988, a căror acţiune se plasează în secolul X - evul mediu al unei Japonii aflată în plin război intern, care evidenţiaza un contrast dureros de atitudini, întrevăzut dincolo de dramatismul prezent pe toată durata parcursului acţiunii.  

Cu fiecare album al său, Sergio Toppi a etalat o lecţie asupra modalităţii de realizare a scrierii fiecărui scenariu şi a transpunerii în desene a prospeţimii imaginaţiei care l-a condus la crearea capodoperelor lăsate mostenire. 

Marea tristeţe reiese din răstimpul scurt în care au dispărut cei doi mari autori ai benzii desenate, Moebius şi Toppi. Cu toate că sunt consideraţi de practicarea unei modalitati expresive diferite, nici măcar complementare, se poate declara cu siguranţă, asupra originalităţii artistice prezente în opera fiecăruia, ca fiind conduse la limite greu de regăsit. Tot ce ne mai rămâne de făcut este să deschidem albumele lor, ori de fiecare dată când vom simţi pornirea, indreptată spre universuri distincte, paralele, convergând (totuşi) spre zona consistentă şi nemuritoare a artei BD.

August 2012    

joi, 9 august 2012

Cum îi convingem pe cei mici să facă mişcare?


Cum îi convingem pe cei mici să facă mişcare?

Ovidiu Gavrilovici este conferenţiar universitar doctor în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii A.I. Cuza din Iaşi. Şi pentru că este şi membru al Consiliului Ştiinţific al mişcării naţionale “Şi eu trăiesc sănătos! - SETS”, am profitat de ocazie să îi punem câteva întrebări referitoare la modalităţile prin care putem să ne încurajam copiii să adopte mişcarea ca stil de viaţă. Iată ce ne sfătuieşte dl Gavrilovici:


Din perspectivă psihologică, motivarea copiilor pentru a face mişcare (de preferinţă, în aer liber) poate fi realizată luând în considerare câteva aspecte:

1. Identificaţi pasiunile copilului: Ce îi place? La ce se uită cu plăcere (multimedia) - interesele de acolo se pot asimila în viaţa reală. Este interesat, oare, de exersarea şi demonstrarea puterii, rezistenţei sau a jocului în echipă?

2. Discutaţi şi pregătiţi punerea în practică a pasiunii lor, chiar şi în mod indirect (de exemplu, dacă îi plac spectacolele vă puteţi plimba în drum spre sala unde acestea au loc); proiectaţi împreună viitoarea activitate şi imaginarea activă a acesteia. Nu impuneţi copilului un rol, ci negociaţi dinainte cu acesta pentru partea lui de rol în pregătirea şi realizarea acţiunii. Poate fi şi simpla alegere a tricoului şi pregătirea lui pentru acţiunea care va urma.

3. Lăsaţi copilul să selecteze acţiunea sau activităţile preferate. Nu impuneţi propria preferinţă.

4. Cultivaţi şi recompensaţi activitatea, mişcarea, procesul, nu rezultatul (victoria, câştigul, obţinerea trofeului competiţiei)! Contribuiţi la conversaţii despre satisfacţia mişcării, despre bucuria de a simţi corpul în natură, despre "gustul bun al naturii" atunci când participi cu trup şi suflet la mişcare.

5. Fiţi primii ca model! Aceasta înseamnă să nu aşteptăm copiii să "iasă pur şi simplu afară", "să se joace cu copiii", ci să avem un rol implicit şi activ în modelare, stimulare, recompensare şi, mai ales, în a le oferi ocazii variate de exersare a pasiunii sau măcar a preferinţelor pentru mişcare. A fi model nu înseamnă doar să povesteşti despre "vremurile de altădată" când singura opţiune era să "ieşi afară" la mişcare sau la competiţiile sportive ad-hoc sau organizate la care ai participat în copilărie, adolescenţă sau în tinereţe; este vorba despre "mişcarea" de acum şi posibilităţile din prezent.

Mişcarea dezvoltă încrederea în sine

Pentru cei pentru care mişcarea este un teritoriu prea puţin cunoscut, putem să apelam la principii ale creşterii încrederii în sine, plecând de la maeştrii psihologi, precum Albert Bandura sau Lev Vygotski.

Bandura sugerează înţelegerea dezvoltării încrederii în sine şi a percepţiei succesului copilului într-o sarcină sau activitate (auto-eficacitate) prin reamintirea propriilor lui succese anterioare. Acestea  pot să nu fie legate neapărat de situaţii de mişcare sau sport. De asemenea, urmărirea altora realizând o mişcare sau o sarcină cu succes, duce la pregătirea copilului pentru succesul propriu. De aici importanţa de a avea modele adecvate, de a apela la antrenori, dacă vorbim de mişcare sportivă. Aşadar, observarea şi modelarea de calitate creşte şansa dezvoltării încrederii în sine, a imaginării posibilităţii succesului în acea acţiune.

Încurajaţi-vă copilul!
Tot Bandura sugerează recompensarea adecvată a copilului cu încurajări autentice, credibile: „poţi, ştiu că poţi, am încredere în tine!”. Aceste încurajări nu sunt dependente de succesul real al sarcinii sau al acţiunii copilului: astfel, indiferent de rezultatul încercării, noi vom continua să credem şi să afirmam că el sau ea poate şi ştim că are această aptitudine care se va manifesta, mai devreme sau mai târziu. Insuflarea încrederii în ei începe cu asumarea şi afirmarea propriei noastre încrederi. Cu alte cuvinte, copiii se vor mişca... aşa cum credem cu adevărat că ei se vor mişca. Sau, altfel spus, noi trebuie să credem cu adevărat, să "îi vedem" mişcându-se şi să ne bucurăm de imaginea aceasta, atunci când vorbim despre mişcare, când îi încurajăm pentru mişcare, când conversăm despre experienţa lor de mişcare. Aşadar, imaginea "de succes" - adică de copil bucuros de şi în mişcare (şi nu de copil campion şi olimpic) - pe care părinţii o au şi o pot proiecta asupra copilului poate fi un stimul important pentru acesta. Copilul va asocia astfel mişcarea cu succesul, dar şi cu bucuria de a o practica.

Oferiţi-i activităţi „la îndemână”: nici prea uşoare, nici prea complexe!
Lev Vygotski sugera oferirea de oportunităţi de dezvoltare în zona proximă sau apropiată acesteia: sarcina sau activitatea următoare să fie "la îndemâna" copilului, nici prea simplă, pentru a fi neprovocatoare, plictisitoare, redundantă, nici prea complexă, pentru a nu deveni imposibil de atins şi deci, demotivantă, mai ales dacă rezultatul este important. Prin urmare, din "zona proximei dezvoltări" ajungem să înţelegem că ceea ce este optim pentru un copil poate fi  prea puţin sau prea dificil pentru un altul: ceea ce este motivator, satisfăcător sau incitant pentru unul, devine prea puţin sau prea mult pentru un altul... Ingeniozitatea, imaginaţia, dedicaţia şi stăruinţa adultului ar fi, aşadar, de a fi atent în a oferi copilului exact ceea ce are el nevoie: ocazii care să fie potrivite nivelului de "dezvoltare" al performanţei sau capacităţii sale.

Ajutaţi-l să devină un-copil-care-preferă-mişcarea!
Pe lângă activităţile noastre directe de promovare, susţinere şi acompaniere a copiilor în mişcare, putem să adăugăm şi alte mijloace care să continue şi să întărească experienţa benefică de mişcare. Putem să ne folosim de obiecte asociate mişcării (haine, încălţăminte de profil, ecusoane, şepci, etc), dar şi de fotografii, postere, videoclipuri ale activităţilor realizate (sau ale celor pe care îi admirăm) tocmai pentru a pregăti (împreună, de preferinţă), recapitula şi continua experienţa de a fi în mişcare. Astfel, mişcarea şi a-fi-în-mişcare devine o preferinţă, în timp, un element identitar; copilul se prezintă sieşi, familiei şi lumii ca un-copil-care-preferă-mişcarea... şi aceasta o şi dorim, nu-i aşa?


Prof. Univ. dr. Ovidiu Gavrilovici
Membru al Consiliului Ştiinţific al mişcării naţionale “Şi eu trăiesc sănătos! - SETS” www.sets.ro



sâmbătă, 9 iunie 2012


Viata ca un labirint

Imi amintesc ca atunci cand eram copil, in momentul cand am inceput sa descopar frumusetea jocurilor logice, jocul meu preferat era … iesirea dintr-un labirint. Acele desene din cartile de colorat in care trebuia sa ajungi la o anumita destinatie, avand mai multe variante si multe piedici…
Rasfoiam cu nesat, copil fiind, cartile din librarii, iar daca nu gaseam ceea ce ma interesa, adica labirinturi, le inapoiam nemultumita vanzatoarei…
Am crescut…
Am ajuns sa constientizez ca viata e asemeni unui labirint.
Dar, nu numai ca e un labirint care nu-ti prezinta niste variante standard de urmat, asa ca in jocurile din copilarie, ci trebuie sa descoperi variantele…Si apoi e un labirint in care, desi la un moment dat iti stabilesti niste “destinatii”, de cele mai multe te ratacesti si nu reusesti sa ajungi, faurind din mers noi si noi destinatii…
Viata e ca un labirint in care, ajuns la un moment dat intr-un anume punct, nu vrei decat sa te intorci, dar nu mai stii pe unde. Iar creierul, acest far al vietii (nemultumit ca a ajuns in acel punct, desi constient ca acest lucru s-a produs doar ca urmare a propriilor decizii) isi doreste atunci o minune, o mutatie extraordinara, o revolutie a categoriilor, o rasturnare fantastica a celei mai neinduplecate dintre legile existentei, legea identitatii: isi doreste sa se poata intoarce… chiar daca in alta parte decat “acasa” la el… Doar sa se intoarca…
Minunea nu se poate produce. De ce? Pentru ca nimeni, niciodata, de cand e lumea si pamantul nu poate scapa de un lucru: si anume de FAPTA COMISA – fie ea buna sau rea; de FAPTUL IMPLINIT – fie el bun sau rau.
Mi se pare o monstruozitate neputinta asta, o constrangere care parca ar pune sub semnul indoielii si al disperarii insasi structura ontologica a lumii: “Conditia umana = temnita umana!”, cum spunea cineva.
Pentru a sterge o fapta ar trebui sa ne nastem din nou… “nasterea din nou” – un termen atat de obscur ce trezeste pe chipul atator oameni un zambet sceptic…
De ce omul nu are nimic de spus? De ce trebuie doar sa spuna “conditie umana” si sa plece capul? De ce? Doar autorii “conditiei umane” sunt tot oameni in cea mai mare parte: deci nu sunt infailibili… Daca plecam capetele lupta e inegala si vom fi intotdeauna invinsi.
Avem drepturi… Si avem si forta… Acestea nu pot fi de nimeni contestate sau refuzate.
Sunt de acord: nu se poate face nimic impotriva faptului implinit, dar niciodata faptul implinit nu-si are intreg continutul doar in trecut… Cineva spunea ca faptul implinit se prelungeste odata cu noi, e in noi, e si prezent, ba chiar si viitor. Nu poate fi judecat independent de noi, de gandul cu care-l purtam. Atata vreme cat traim, faptele noastre nu sunt totalmente implinite, ele sunt in curs de implinire. Se implinesc perpetuu prin consecintele pe care le antreneaza dupa ele, zi de zi, an de an, clipa de clipa.
Pe de alta parte, cat traim ne putem justifica faptele. Justificarea lor e in noi, nu numai in ele insele. Noi si faptele noastre una suntem. Faptele noastre se pot constitui in piedici sau facilitati in trecerea noastra prin Labirint.
Pe traseul urmat pana la destinatie prin acest labirint, toti oamenii, absolut toti, si cei mai lasi, si cei mai slabi de inger, tradatorii si cei cu caractere nesigure si sovaitoare, TOTI au momentul lor eroic, clipa de razvratire impotriva nedreptatii si impotriva lor insisi, MACAR O DATA IN VIATA.
Dar ceea ce e important nu e momentul eroic, cat ceea urmeaza. Prin ceea ce urmeaza se deosebesc oamenii unii de altii. Poti ramane sau iesi din labirint. Momentul eroic trebuie consumat intr-o fapta pe masura lui atunci cand s-a produs, altfel e ca un tren pierdut pentru totdeauna. Sunt momente cand te revolti, chiar si daca doar in gand.
Uneori te sperie indrazneala de a te fi razvratit chiar si sub aceasta forma, incat iti ascunzi repede gandurile, intri in panica si, platind cu capul plecat – ca un soldat invins – tribut resemnarii, redevii rapid omul de inainte….
Scapi astfel trenul si ramai in labirint…
Momentul eroic, vocatia de erou…. Vocatia de erou e mult mai rara in viata decat in paginile cartilor, decat in principiile oamenilor care se confrunta cu ea doar teoretic, acolo unde nu-i prea greu…
Cineva spunea chiar ca vocatia de erou poate fi uneori totuna cu cea de martir. E deci poate de doua ori mai grea si de doua ori mai rara decat acolo unde de obicei e foarte rara… (nu ati simtit de multe ori ca doar indraznind la a gandi la lupta simti ca esti de doua ori mai inspaimantat decat inainte? Ca o rascumparare a indraznelii, parca??)
Viata e ca un labirint plin de capcane; cand simti ca se apropie momentul neplacut, dezastru, esti in deruta; te gandesti: sa mergi in intampinarea lui de buna voie, grabindu-l? Sau de fapt ai vrea sa-l preintampini? De multe ori momentul te surprinde obosit, plictisit, iar in jur e intuneric, invalmaseala, panica…. Atunci opreste trenul… Si nu de putine ori, nu-ti dai seama, pur si simplu, ca trebuie sa urci…
Iar trenul… pleaca.
Adriana Nazarciuc

vineri, 8 iunie 2012

Inscrie-te in randul colectionarilor de benzi desenate!


Copiii din lumea intreaga iubesc benzile desenate!

Fii primul colectionar al seriei O inima de broscuta, autor Gheorghe Virtosu, ilustrator Serban Andreescu, ale carei personaje inedite le vei putea admira in curand si in filme de desen animat!

Tiparit la Milano, albumul BD aparut la Editura Adenium va va surprinde cu o calitate grafica deosebita!

Tomul I, “Penita aurie, inger sau calau?” va fi al tau pentru doar 25 de lei!

Detalii pe www.adenium.ro

Nou la Editura Adenium!!


 

Bun venit in lumea benzilor desenate si, in curand, a filmului animat!

http://www.youtube.com/watch?v=rCCcpt7HDaY

Conditie umana

Condiţie umană


Uneori avem frânturi dintr-o memorie ciudată, care ne revine în momentele cruciale când, violentaţi de soartă, personalitatea ni se descompune, înglobându-ne în personalitatea colectivă a omenirii, cu memoria ei de mii de ani; şi atunci ne însuşim într-o străfulgerare de o clipă biografia întregii omeniri şi ni se conferă în schimb favoarea de a ne răsfrânge propria noastră suferinţă, propria noastră soartă, asupra tuturor oamenilor şi asupra generaţiilor, fiindcă noi înşine n-am putea-o îndura singuri şi într-o singură viaţă.
O numim atunci “condiţie umană” şi devine ca prin miracol suportabilă. Şi nu e numai o manevră de repliere pusă la cale de mine, ci e expresia celui mai profund adevăr, cel al apartenenţei organice la specie şi adevărul acesta îşi are orele lui de lucru şi de triumf.
Câte oare astfel de instrumente de autoreglare sunt ascunse în adâncurile fiinţei omeneşti, de izbuteşte omul să plutească pe cele mai furioase furtuni şi să se recupereze după cele mai dezastruoase naufragii?….

Adriana Nazarciuc

De ce nu pot?


De ce nu pot?
De ce nu pot să tac şi să aştept, atâta vreme cât ÎNŢELEG că limbajul este atât de sărac, bun pentru a vorbi despre lucruri, dar atât de insuficient pe măsură ce te intorci spre sine, spre liniştea sufletului?
De ce nu pot pune în cuvinte ceea ce am întâlnit?
De ce nu pot sa înţeleg că lucrurile cele mai semnificative rămân nerostite, pentru că nu cunoaştem îndeajuns limbajul tăcerii?
De ce nu pot să nu cer nimic, ci doar să aştept în linişte, acea sincronizare de la inimă la inimă, conştientă fiind că ceea ce este important se comunică numai sub aceasta formă?
De ce nu pot să învăţ arta de a rămâne în linişte împreună cu cineva care este inundat de adevăr, fericire, frumuseţe… dar nu le poate spune?
De ce nu văd lucruri atât de evidente?…..

Adriana Nazarciuc

luni, 28 mai 2012

Pentru cei cu suflet de copil

http://www.youtube.com/watch?v=rCCcpt7HDaY

SOS Librarii romani!

Nu stiu cum o fi stand situatia prin alte orase ale tarii, dar in Iasi mi-a fost dat sa traiesc pentru a doua oara o mare dezamagire. Imaginati-va intrand intr-o librarie (si nu una oarecare), solicitand o carte - cu mentiunea autorului, a editurii si a titlului - dar vi se raspunde ca nu este?! Si nici sa fi auzit de ea nu-si amintesc vanzatoarele... Eventual vi se face si o alta propunere, a unei carti aflata... mai la vedere, ca sa zic asa. Nici dupa ce s-au uitat in calculator, cele doua vanzatoare nu au avut un raspuns afirmativ.
Abia dupa indelungi cautari, cartea a fost gasita si asta la insistenta solicitantului care stia ca lucrarea se afla la vanzare.
Unde ne sunt librarii de altadata?...