Comisarul Corcodușă este în fapt un detectiv, investigând și expunând micimile condiției umane. În anumite momente, legătura dintre Corcodușă și autorul volumului este dezvăluită: „Ei, cititorule, vezi că și medicamentele astea pe care le ia autorul au un rost? Simți cum fiorul de realism praxiologic postmodernist stabil, neexperimental, străbate textul, cum autorul transfigurat, conformizat și transformat pozitiv, utilitamente privind lucrurile, degajează absurdul poliedric?”.
Personajul Corcodușă se expune cu nonșalanță în situații dintre cele mai bizare, de-a lungul a cinci miniromane, unele nedepășind ca întindere o schiță – „Dragoste și corcodușe la Palermo” (roman periculos de absurd în două părți), ”Fiica lui Corcodușă” (roman mic, de continuare), ”Mecca” (al treilea roman cu corcoduși), „Filiera durerii” (mic roman scris la ghici), „Moscova nu crede în gloanțe” (roman alb) –, până ce ajunge în postura de a „ieși puțin din pagină”, pentru că o carte care „nu servește spiritelor înguste” nu poate avea, asemeni marilor capodopere ale literaturii universale, un sfârșit. Autorul este ironic și autoironic, rămânând, cu toate acestea, plin de suficiență.
Personajul Corcodușă se expune cu nonșalanță în situații dintre cele mai bizare, de-a lungul a cinci miniromane, unele nedepășind ca întindere o schiță – „Dragoste și corcodușe la Palermo” (roman periculos de absurd în două părți), ”Fiica lui Corcodușă” (roman mic, de continuare), ”Mecca” (al treilea roman cu corcoduși), „Filiera durerii” (mic roman scris la ghici), „Moscova nu crede în gloanțe” (roman alb) –, până ce ajunge în postura de a „ieși puțin din pagină”, pentru că o carte care „nu servește spiritelor înguste” nu poate avea, asemeni marilor capodopere ale literaturii universale, un sfârșit. Autorul este ironic și autoironic, rămânând, cu toate acestea, plin de suficiență.
Jocul trăsnit de-a cuvintele și de-a personajele pare să constituie unica miză a volumului neoavangardist, postmodern, „periculos de absurd”. Acțiunea nu-i decât pseudoacțiune (pentru că, de fapt, acest roman nu-i decât locul unde nu se întâmplă nimic), personajele – pseudopersonaje, o multitudine de nume de toate națiile, cărora li s-au amestecat limbile în această babilonie literată. Desigur, într-o măsură, e imposibil să nu existe o oarecare asemănare cu realitatea, astfel: „personajele care apar și care nu apar sunt la fel de reale ca faptele” (subl. mea). La baza filosofiei de viață a comisarului care pare să pornească în forță în câte o măreață misiune, sfârșind, de fiecare dată, într-o poantă absurdă, ca un balon care se dezumflă, stau trei principii: „Bouscule les stéréotypes!”, „Realitatea nu ți-o pot arăta decât poeții”, „Gândirea împiedică acțiunea”. Corcodușă ar putea fi insul care se sforțează din răsputeri să lase urme, numai că se trezește de fiecare dată așteptând o oră în cadă să vină apa caldă sau încălzind-o direct cu un fierbător electric (!). De aici, comicul numelui său și, în același timp, limitarea sa.
Viața – o urmărire continuă, fără cap și fără coadă, cu un Mărășești în colțul gurii, conștientă că „generalizarea, utilă până la un punct e o meteahnă în general”, „marile adevăruri încap pe un petic de hârtie” și „toată lumea are ceva de ascuns”. Dragostea – „iubire platonic-tectonică într-un bar de supraviețuire”: ea vrea să-i spună „te iubesc” și scapă un „Am văzut cizme de plastic”; el – „se chinuie să aprindă o țigară, nereușind însă, o bagă în gură și o înghite” ș.a.m.d.
Un pseudoroman, cu pseudotitluri și pseudorezumate la început de capitol. Un mod de a ne induce în eroare că avem de-a face cu un personaj principal și cu un scriitor care l-a creionat fără întrerupere pe parcursul a 217 pagini deoarece „show must go on”. Dacă ar mai trăi, Hasek, Gogol, Kafka, Bulgakov… ar deveni invidioși pe bravul comisar Corcodușă. Despre asta e vorba. Deși în roman nu se știe despre ce e vorba, iar lucrurile se mai clarifică uneori, doar pentru a se încurca și mai mult. Asocierea dintre absurd, umor negru și fantastic, departe de elitism (în ciuda referințelor și pseudoreferințelor care indică un autor mai mult decât citit și foarte ingenios), țintește înspre un public dornic de o „carte de noptieră” pe care să o poată începe la orice pagină. De oriunde ai deschide cartea lui Corcodușă și oriunde ai lăsa-o – e vie, aduce acel suflu proaspăt de care literatura noastră are nevoie și dacă te mai și intrigă pe alocuri, cu atât mai bine. În rest, nu încercați să cugetați prea mult. Oricum, „ești o ființă gânditoare, atunci când îți dai seama că de fapt nu ești”. O lecție de pseudoînțelepciune pentru cei care au cel mai puțin nevoie de ea.
(Comisarul Corcodușă de Adrian Buzdugan, Editura Adenium, 2014)
Viața – o urmărire continuă, fără cap și fără coadă, cu un Mărășești în colțul gurii, conștientă că „generalizarea, utilă până la un punct e o meteahnă în general”, „marile adevăruri încap pe un petic de hârtie” și „toată lumea are ceva de ascuns”. Dragostea – „iubire platonic-tectonică într-un bar de supraviețuire”: ea vrea să-i spună „te iubesc” și scapă un „Am văzut cizme de plastic”; el – „se chinuie să aprindă o țigară, nereușind însă, o bagă în gură și o înghite” ș.a.m.d.
Un pseudoroman, cu pseudotitluri și pseudorezumate la început de capitol. Un mod de a ne induce în eroare că avem de-a face cu un personaj principal și cu un scriitor care l-a creionat fără întrerupere pe parcursul a 217 pagini deoarece „show must go on”. Dacă ar mai trăi, Hasek, Gogol, Kafka, Bulgakov… ar deveni invidioși pe bravul comisar Corcodușă. Despre asta e vorba. Deși în roman nu se știe despre ce e vorba, iar lucrurile se mai clarifică uneori, doar pentru a se încurca și mai mult. Asocierea dintre absurd, umor negru și fantastic, departe de elitism (în ciuda referințelor și pseudoreferințelor care indică un autor mai mult decât citit și foarte ingenios), țintește înspre un public dornic de o „carte de noptieră” pe care să o poată începe la orice pagină. De oriunde ai deschide cartea lui Corcodușă și oriunde ai lăsa-o – e vie, aduce acel suflu proaspăt de care literatura noastră are nevoie și dacă te mai și intrigă pe alocuri, cu atât mai bine. În rest, nu încercați să cugetați prea mult. Oricum, „ești o ființă gânditoare, atunci când îți dai seama că de fapt nu ești”. O lecție de pseudoînțelepciune pentru cei care au cel mai puțin nevoie de ea.
(Comisarul Corcodușă de Adrian Buzdugan, Editura Adenium, 2014)
Adrian Buzdugan a mai publicat Capela excomunicaților (Editura Humanitas, 2010) și Citadela de fier (Editura Tracus Arte 2012). Volumul de la Editura Humanitas, reunind povestiri apărute în reviste precum Viața românească, Vatra, Dacia literară, Apostrof etc., i-a adus Marele Premiu la Concursul Naţional de Creaţie Literară Vasile Voiculescu, în 2009, Premiul Naţional Moştenirea Văcăreştilor, tot în 2009, Premiile Helion II şi III, în 2008, respectiv 2009, şi Marele Premiu pentru Secţiunea proză scurtă la Concursul de Debut Literar UniCredit, 2010.
