Vladimir Găitan: „Am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima”

• • wwww

De: Anca ScutelnicuPublicat la: 28-05-2015

www.revistatimpul.ro

Prezent pentru a doua oară în cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL, Vladimir Găitan a transmis cinefililor și acum, ca și la a treia ediție, aceeași emoție. Amintirile și imaginile care i s-au lipit de suflet l-au făcut să întâmpine altfel fiecare dimineață. Crede în frumusețile și în urâțeniile cu care destinul îmbracă întâmplări și oameni. Amintirile copilăriei îi sunt legate de Cetatea de Scaun a Sucevei, de închisoarea din centrul orașului și de tatăl despre care a crezut multă vreme că plecase să învețe carte, și nu spre umilință și suferință.

Care vă sunt imaginile copilăriei?
Făceam foarte mult sport. Venise un profesor foarte bun de la Iași, culmea, cu un aer proaspăt și dornic să ne miște într-un orășel de provincie prăfuit și cu o pușcărie odioasă, în centrul orașului, înconjurată de cel mai frumos parc, unde azi e Consiliul Județean. Când au început să se construiască blocuri în jurul Consiliului, ne urcam pe scări și ne uitam la nefericiții de deținuți care se plimbau în cerc și vedeam cum erau bruscați de gardieni. Aceste amintiri ne sunt scrijelite în memorie. Am copilărit într-o zonă cu o încărcătură istorică și religioasă absolut unică. Noi, copiii, am fost o generație traumatizată de poveștile părinților noștri sau de poveștile lor nespuse. Foarte târziu am aflat că tata a fost închis. Știam că e la o facultate, undeva, eram protejat.
Cât de importantă credeți că este educația primită acasă?
Cred în ideea de educație, de constrângere. În Suceava, liceul cel mai sever era „Ștefan cel Mare”, unde erau mulți profesori de formație germană, ce impuneau disciplina și ordinea. Mama a fost înfiată de o familie de nemți care a iubit-o foarte mult și care i-a impregnat această educație germană, care înseamnă curățenie, punctualitate. Uneori, se crede că ar fi vorba de o aroganță din partea bucovinenilor când li se spune că sunt moldoveni, iar ei răspund: „Noi suntem bucovineni”. Sub ocupația austriacă, am evoluat. S-au săpat fântâni, au dispărut bolile. Toate acestea fac o diferență între Bucovina și Moldova, care pleacă de la un cuvânt simplu: educație. Mă rog la Bunul Dumnezeu ca într-o zi sudul României să fie ocupat de câțiva nemți și peste câțiva ani să vrem să mergem și în sudul țării, nu numai în Maramureș sau Bucovina.
Cum primiți diminețile în viața dumneavoastră?
Eu, acum 30 de ani, am fost diagnosticat cu o boală care începe cu „c”, de la credință, copilărie, de la tot ce vrei. Un medic francez mi-a spus, la 40 de ani, că mai am maximum 10 ani de trăit. Pot să spun că am un antrenament de invidiat, pentru că am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima. Sunt unul dintre singurii supraviețuitori ai acestui diagnostic și merg înainte.
Cât de importantă este emoția pentru un actor?
E o chestiune de viață și de moarte. Este o emoție constructivă, cum spunem noi, actorii. Când bate gongul acela și știi că sunt 500 de oameni care te așteaptă la cotitură, să greșești sau să tragi o bâlbă... E o bătălie pe care tu trebuie să o duci, e un consum nervos extraordinar și, când descoperi încet, încet că ei sunt cu tine și că tu ți-ai dominat emoția, ești cel mai fericit om.

Lansare de carte Vladimir Găitan
Oltița Cîntec: „E o carte din categoria aceea în care la final îți pare rău că ai încheiat-o și te simți îmbogățit, chiar dacă e o carte foarte personală, cu o tentă diaristică.”
George Mihăiță: „Poate că unii dintre voi ați citit această carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie pe care i-am înapoiat-o cu iubire.”

Dramele adolescenților și visele care devin coșmaruri

www.revistatimpul.ro

Scris de Leonard Relea, Postat în Actualitate

27 mai 2015, ora 3,30 am

E prima dată când mă trezesc ca să scriu… Când eram adolescent visam să scriu… Acuma visez deseori că citesc. Vi se întâmplă vreodată să visați că citiți? Mi se întâmplă des. Aș fi vrut ca volumul „Dramele adolescenților – Nimeni nu e singur” să-l fi citit doar în vis. 

V-ați întrebat vreodată care e diferența dintre un vis și un coșmar? Unii spun că un vis poate deveni un coșmar,… iar invers nu ar fi posibil… Cum se transformă un vis în coșmar? Aș putea să vă povestesc, dar poate că e mai bine să citiți cartea lui George Mihăiță: „Dramele adolescenților – Nimeni nu e singur”. Sunt selecții dintre coșmarurile a 10.000 de adolescenți.

Aveți impresia că trăiți o tragedie, că viața voastră e distrusă pentru că nu ați primit o mărire de leafă sau o primă la Crăciun? Credeți că sunteți distruși pentru că anul asta nu veți merge în concediu? Citiți scrisorile adolescenților din cartea semnată de George Mihăiță. De actorul George Mihaiș々 de tata George Mihăiță. Un tată pentru 10.000 de copii-maturi.

Este o carte tulburătoare, deși aș putea să spun, fără să greșesc, că e șocantă. Dacă ar fi fost scrisă de orice scriitor care vă vine acuma în minte, ar fi fost o carte proastă. Dar e scrisă sau mai bine zis e ruptă din sufletul adolescenților, sunt frânturi din viețile lor, din sufletele lor, din universul lor. Sau poate din universul nostru în care ei se simt abandonați, în care deschid ochii și privesc la un joc ale cărui reguli nu le cunosc, dar încearcă să le înțeleagă în timp ce joacă. Din nefericire, noi cei care credem că știm regulile, de multe ori suntem factorii care îi derutam și mai tare, pentru că fiecare își creează un set de reguli bazate pe propriile experiențe iar uneori mai și trișăm. E greu să joci un joc despre ale cărui reguli nu știi nimic. Iar atunci când crezi că le-ai înțeles pare că cineva vine și le schimbă.

Este o carte prin care privim parcă pe gaura cheii în viața adolescenților, a unor oameni-copii, văzând fete care au încercat să trăiască așa cum le-a dictat sufletul, dar au primit înapoi o porție mare de dezamăgire, fete violate de vecini, de iubiți, fete însărcinate și obligate să treacă prin chinurile unui avort, fete care își doresc o schimbare de sex sau care sunt martore la moartea propriilor prieteni.

Sunt lovituri pe care acești tineri le primesc în plin și rămân năuciți pentru că dintr-o data lumea pe care o credeau perfectă devine hidoasă.

„Dramele adolescenților – Nimeni nu e singur” este o carte care trebuie citită de părinți, de educatori și…. chiar de acești tineri aflați la vârsta marilor transformări.

Iată câteva reacții ale adolescenților și ale părinților, extrase din această carte care descrie un univers halucinant.

”Mama mi-a spus nu demult că în ziua de astăzi trebuie să aplici legea junglei peste tot; să iei cât poți și să nu te uiți pe cine dobori, fiind că altfel ai doar de pierdut.”

”Cand aud cât de bine se înțeleg ceilalți cu părinții lor și câtă libertate le dau, îmi vine să mă sui pe pereți. (…) Cred că dacă mă țin așa, nu pot să fac prostii? (…) Și cu cât îmi interzic mai mult, cu atât o să mușc mai mult din fructul oprit.”

”Am 16 ani și mă simt de 50. În adâncul sufletului meu stă dragostea de viață ferecată cu lanțuri grele. Aștept cu nerăbdare să vină cineva să le desfacă.  ”€œ

”Nu sunt o feministă în devenire, dar sunt prea singură ca să mai cred că bărbații pot oferi mai mult decât dezamăgirea. Un bărbat trebuie să rămână doar un amic, pentru ca relația să dureze.”

Intrebare: Oare viața merită abandonată dacă nu-i știi regulile? Există reguli ale adolescenților?

Citiți un interviu realizat de Andrei Giurgia cu actorul George Mihăiță, cel căruia i-a fost dedicată  ediția din 2015 a Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL: Filmul „Reconstituirea” este un film erou

28 mai 2015

Preda MIHĂILESCU: Potemkiniada de solidaritate

 

 

Preda MIHĂILESCU

Potemkiniada de solidaritate

Absurditatea morţii violente a marcat un incident de răsunet la începutul acestui an, cînd doi tineri francezi (dar originari din Algeria) au produs o baie de sînge în redacţia unui ziar de satiră şi scandal uşor uitat de gustul vremii – Charlie Hebdo, fostul Hara-Kiri. Au ucis orbeşte desenatori, umorişti şi administratori, între ei şi cîţiva musulmani, pentru a împlini o fatwa declarată undeva în lumea confuz-musulmană. Faptul că fatwa era necesară pentru revendicările exprimate de cei doi, care la rîndul lor au sfîrşit sub gloanţe, am putut să aflu mai tîrziu, din contribuţia unui preot copt din Egipt într-un ziar american. Revolta şi dezgustul în faţa acestui act brutal, laş şi stupid sînt reacţia naturală în lumea întreagă – ele nu au nevoie de suport ideologic sau de multe explicaţii, sînt o reacţie firească aproape biologică. Ancorată în însăşi tradiţia morală a tuturor culturilor umane. Cine ucide o viaţă îl ucide pe Dumnezeu, cine salvează o viaţă îl salvează pe Dumnezeu însuşi, este scris.

Atacul fără obstacole, în inima unei mari capitale europene, are ceva de natură să zdruncine încrederea în sine – în mod inteligibil, reacţia spontană şi orchestrată a fost de natură să dramatizeze emoţiile blocate ale publicului francez, canalizîndu-le pe ideea de solidaritate şi luptă pentru… dreptul la expresie. Este omenesc ca, în stare de şoc, oamenii să reacţioneze iraţional şi, cînd şocul este colectiv, să asistăm la o derută colectivă. Am toată înţelegerea pentru deruta înscenată sub motto-ul „Je suis Charlie“. În primă instanţă a avut fără îndoială rolul sănătos de a oferi un canal de expresie emoţiilor blocate, de a activa discuţii, de a permite oamenilor – într-o măsură, este drept, şocant de îngrădită şi dirijată – să se identifice, să se exprime şi să se creadă reprezentaţi în opinia publică. Este mai greu de evaluat din afară întrebarea dacă această regie a avut efectul de a dezamorsa un potenţial antiarab ce ar fi riscat să se declanşeze sau acesta nu caută cumva alte canale decît cele verbale. Oricum, Franţa a reuşit să impună obligativitatea Potemkiniadei de solidaritate, la care au participat spontan liderii întregii lumi libere, şi nu numai. S-ar fi spus un bain de foule în solidaritate cu milioanele de parizieni demonstrîndu-şi identitatea nou dobîndită de „Charlie“. Ce contează că această bain de foule era înscenată pe un bulevard ticsit de servicii de securitate şi pe care, desigur, în afară de oficiali nu avea acces nici un singur demonstrant – în fond, se demonstra pentru superioritatea înţelegerii noastre occidentale a libertăţii presei.

Întrebarea trebuia pusă, cu tot regretul şi revolta cauzate de masacrul laş şi inutil: ce valori occidentale dragi mie, ţie şi alcuiva reprezentau cu adevărat acei oameni care făcuseră din sarcasm un fel de narcotic cotidian? În media franceze l-am văzut pe simpaticul Michel Onfray făcînd confesiuni de fidelitate faţă de acel jurnal cam prăfuit şi rescos de la naftalină, am văzut numeroase persoane dorind să facă să treacă drept o evidenţă dubitabila reprezentativitate a jurnaliştilor de la Charlie Hebdo pentru cultura occidentală, fie şi doar cea contemporană. În război, nici presa liberă nu tolerează multe opinii, şi aşa a fost timp de o săptămînă, două şi la noi cu „Charlie ils sont“ – chiar şi jurnalişti germani sobri şi-au însuşit tirada. Dar nu putea dura mult, şi într-adevăr după vreo zece zile am citit prima contribuţie lungă, într-unul din ziarele majore ale ţării, în care – după o introducere dedicată unei condamnări decise şi desluşite a oricăror acte de criminalitate publică – jurnalistul german îşi punea la fel de serios întrebarea ce anume pot reprezenta victimele întîmplătoare ale unui ziar de satiră. Discuţia ce urma era un model de seriozitate şi bun-simţ german – nu sînt mereu prezente şi active, din păcate, dar sînt încă liniştitoare cînd se manifestă. Pe un ton sobru şi măsurat, autorul îşi permitea să remarce că nu îşi vede felul cum înţelege el libertatea şi nici dreptul de expresie reprezentat de acel jurnal de satiră, a cărui evoluţie temporală o urmărea cu atenţie, renunţînd la jena care făcuse ca pînă atunci să nu se prea discute faptul că, în ultimii 30 de ani, jurnalul ajunsese în pragul falimentului de cîteva ori, ducea o existenţă destul de marginală şi îşi recucerea un public prin caricaturile devenite binecunoscute, printr-un umor cu care nu este necesar să ne identificăm şi mulţi nici nu o putem face. Şi, dacă era necesar, şi ultimul bastion al „curajului“ nu a rezistat analizei pacifice a jurnalistului german: el a descoperit o afacere veche de cîţiva ani, cînd, în stilul său bine cunoscut, Charlie Hebdoîncondeiase proiectul fiului preşedintelui de atunci, Nicolas Sarkozy, de a se reîntoarce la iudaism. Acest act de curaj a murit în faşă în urma unei intervenţii autoritare a tatălui-preşedinte. Exit mitul libertăţii şi curajului necondiţionat al presei – unde este Lucian Boia al nostru să îi demitizeze puţin?

Este într-adevăr loc să ne întrebăm: prin ce ne reprezintă nişte caricaturişti mai bine decît victimele anonime din metroul de la Madrid? Sau soldaţii recent ucişi la Londra? Sau cei şapte modeşti negustori turci şi unul grec, asasinaţi în Germania de neonazişti de-a lungul mai multor ani? Nici măcar şase săptămîni mai tîrziu, tot nişte extremişti musulmani ucideau în mod barbar 21 de creştini copţi egipteni, muncitori în Libia. Egiptul a declarat o săptămînă de doliu naţional, şi poate ar fi fost ocazia, în acord cu 2000 de ani de istorie europeană, să spunem şi noi „Je suis Copte“ – dar nici numărul şi nici barbaria actului nu contau suficient pentru a compensa distanţa. Cei care au apucat să îşi spună aşa au rămas în concepţia confuză că există o identitate Charlie demnă de revendicat.

Citesc că prima manifestare de răsunet a ziarului Charlie Hebdo a fost un articol cu titlul „Bal tragique à Colombey: 1 mort“ pentru a comenta decesul lui Charles de Gaulle. Dispariţia marelui om de stat survenea la scurt timp după un incendiu într-o discotecă, în care muriseră peste 100 de tineri – de unde jocul de cuvinte din titlul articolului. Cu un ochi la Paris şi altul la masacrele din Libia, Kenya, Irak sau Siria, umbra unei analogii sarcastice se lasă deasupra minţii mele – dar liberul arbitru o poate împrăştia fără probleme, urînd odihnă în pace victimelor tinere şi neprevăzute ale acestui atac.

Eu deplîng, fără panică, amocul violent al unor criminali incitaţi şi antrenaţi de nişte exponenţi marginali şi fanatizaţi ai unei religii aflate în durerile modernizării. Dacă solidaritatea de rampă mi-ar fi fost pe gust, desigur că „Je suis Copte“ era singura alegere acceptabilă, de conceput, ca replică la aceste excese. Dar de ce atîta lipsă de încredere? Je suis – comme vous – errant et fautif, joyeux et amoureux, je suis tout court. („Sînt, asemeni vouă, rătăcitor şi vinovat, bucuros şi îndrăgostit, sînt, pur şi simplu.“) Este puţinul sigur cu care putem face faţă fanatizărilor de orice fel.

(fragment din volumul Je suis Charlie? Regîndirea libertăţii în Europa multiculturală, Editura Adenium, 2015)

Preda Mihăilescu este cercetător, trăieşte în Elveţia.

Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Anca Bujoreanu

Publicat de: Marius Gabor Data publicării: 23 mai 2015 În: Cronică De Carte

Perioada care a urmat Celui de-al Doilea Război Mondial, pe lângă faptul c-a pecetluit pentru mai bine de patruzeci de ani soarta unui popor care a fost nevoit să accepte politica impusă de Stalin, a fost dublată şi de măsurile represive îndreptate împotriva elitei, indiferent că vorbim de profesori, medici, economişti, politicieni de mare calibru sau de membri ai clerului. După ce am închis copertele volumului „Sfinţi martiri şi mărturisitori români din secolul XX”, mi-am amintit de o lucrare simandicoasă şi avangardistă, ce purta cu mândrie marca „Bestseller”, precum îşi purta zorzoanele un general al coaliţiei ce l-a învins pe Napoleon la Waterloo. Dar asta este altă poveste… Ce voiam să subliniez, e că, deşi n-o caut cu lumânarea şi nici nu ţin să formulez notificări cu ştaif, nu m-am putut abţine să nu fac o comparaţie între lucrarea mai sus pomenită, semnată de Anca Bujoreanu şi cea semnată de Christopher Hitchens – God Is Not Great: How Religion Poisons Everything, apărută şi pe piaţa neaoşă, la editura Litera. Dacă au ceva în comun? Au, deşi prima senzaţie e c-ar fi antagonice. Ei bine, nu-s; dar măcar mi-am satisfăcut pofta de a vorbi despre o carte, folosindu-mă de o alta, aşa cum artiştii plastici pun în valoare un subiect, folosindu-se de umbre.

„Mor sfinţi în temniţi şi prigoane,
Mor sfinţi în lupte şi furtuni, 
Noi ne-am făcut din voi icoane
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.” 

(Radu Gyr)

O spun din capul locului: Anca Bujoreanu operează pe cord deschis, folosind doar un anestezic local. Nu-şi propune să provoace cititorului o comă din care să-şi revină, ca şi cum ar fi căzut de pe o bicicletă, ci întreţine cu cel căruia i se adresează un dialog presărat cu semne de întrebare şi cu puncte de suspensie. Exagerez? Poate, dar o fac doar ca să subliniez efectul pe care-l are asupra sufletului mărturiile celor care au pătimit în închisorile comuniste şi pe care scriitoarea le-a înmănuncheat într-un volum din care curge sânge şi lacrimi. Oprindu-se cu precădere asupra impactului pe care l-a avut întemniţarea celor mai strălucite minţi ale acelor ani asupra sufletului românesc, în esenţa lui, Anca Bujoreanu redă atmosfera din închisorile comuniste, închisori în care mii de oameni şi-au pierdut viaţa, pentru că au refuzat să creadă în valorile marxiste, impuse cu forţa de regimul lui Stalin. Ceea ce deosebeşte genocidul din închisorile de la Aiud, Râmnicu Sărat, Galaţi, Suceava, Poarta Albă, Târgşor şi mai ales Piteşti (unde s-a experimentat pentru prima oară reeducarea deţinuţilor de către alţi deţinuţi, transformaţi în torţionari), de alte genociduri, este caracterul perfid al exterminării care nu s-a îndreptat, aşa cum s-ar putea crede, împotriva trupului, ci a spiritului. Noua orânduire comunistă şi-a îndreptat armele nu spre piepturile goale ale unor figuri precum Iuliu Maniu, Ioan Mihalache, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, Nicolae Steinhardt, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Petre Ţuţea, ci spre sufletele lor. N-au reuşit şi asta pentru că unul din cele mai mari defecte ale acestui sistem artificial, era acela de a-i subestima pe toţi cei care, fără să folosesc cuvinte pompoase, şi-au dat viaţa sau au risipit o bună parte din ea pe grătarele metalice sub care curgeau dejecţiile de la Zarca Aiudului…

„Ştefan Constantin, 28 de ani, suferea de ciroză şi intrase în faza de descompunere. Toată ziua şi noaptea ţipa, gemea şi plângea. Nu primise Sfânta Îmărtăşanie de patru ani şi avea acasă o soţie cu doi copii. Spune părintele Iustin Pârvu: Ce puteam face? L-am spovedit uneori noaptea şi dimineaţa devreme între 4:00 şi 5:00, timp de 5 minute; gardienii ne verificau prin vizetă.”

Nu, n-am uitat de Christopher Hitchens, aşa cum n-am uitat nici de Richard Dawkins sau de Antony Flew. Îi am aici, pe birou. Le privesc chipurile şi nu mă pot abţine să nu-i întreb, evident, folosindu-mă de un vehicul atemporal: ce-aţi fi făcut, stimaţi domni, dacă tatăl dumneavoastră ar fi fost bătut cu vâna de bou la tălpi; dacă i-ar fi fost smulse unghiile şi părul; dacă l-ar fi obligat să se bată cap în cap cu alt deţinut, ca berbecii; dacă ar fi fost obligat să lingă closetele şi dacă ar fi fost izbit cu capul de pereţi?
Dar dacă eraţi dumneavoastră în locul lor?
L-aţi fi strigat pe Dumnezeu?
Oare El v-ar fi răspuns?

Parcurgeţi volumul Ancăi Bujoreanu, apărut la Editura Adenium şi veţi vedea ca nu degeaba mă bântuie întrebările retorice.

Citeşte, mâine (îţi) poate fi mai bine!

Editura: Adenium
Colecţia Christia
Autor: Anca Bujoreanu
ISBN: 978-606-742-008-1
Preţ: 36,00 lei

Interviu cu George Mihăiță, în revista TIMPUL

Filmul „Reconstituirea” este un film erou

De: Andrei Giurgia

Este mereu cu zâmbetul pe buze și îți transmite o anumită stare de bine. De-a lungul anilor a legat relații frumoase de prietenie cu adolescenții, iar prin intermediul revisteiSalut, un reper în gazetăria anilor ’90, a încercat să le răspundă și să găsească soluții la problemele lor. Recunoaște că-i place mult mai mult teatrul decât filmul, deoarece interacțiunea și comunicarea cu publicul sunt directe. Spune că a avut o mare șansă atunci când regizorul Lucian Pintilie l-a nominalizat pentru a juca în filmul Reconstituirea, considerat de peste 40 de critici de specialitate cel mai bun film din cinematografia românească. În prezent, are o activitate intensă pe scena de teatru și este directorul Teatrului de Comedie din București. Ediția de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL i-a fost dedicată, iar Institutul Cultural Român (ICR) l-a premiat pentru activitatea de până acum. Actorul George Mihăiță trece în revistă cele mai importante momente din cariera sa artistică.

Cum ar trebui să vadă publicul tânăr de astăzi filmul Reconstituirea și cum credeți că a fost perceput după proiecția de la Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL?
Există în țară un public inteligent și doritor de filme. Publicul care vine la primele spectacole, la primele filme este unul care a citit o carte, două, trei. Este unul căruia îi place să scormonească în viață. Faptul că spectatorii au urmărit filmul cu sufletul la gură și că aproape respirau o dată cu noi, cei de pe ecran, a fost un lucru îmbucurător. Întâlnirea de la final, întrebările pe care le-au pus m-au făcut să cred că putem avea speranțe, iar acest public tânăr va fi viitorul României într-un fel sau altul. Am mare încredere în genul de tineri prezenți în sală.
Când s-a filmat Reconstituirea erați student. Cum ați perceput dumneavoastră acest film atunci?
Pe moment nu am conștientizat. După ce am filmat, chiar îi spuneam domnului Lucian Pintilie: „Bun, am filmat, dar când o să am și eu un rol așa ca să simt că joc?” El râdea de țărănușul de la Moreni și mi-a spus: „Stai să vezi premiera!” Premiera nu a mai avut loc, dar filmul l-am văzut. Nu realizam atunci cât de important este acest film pentru cinematografia română, pentru poporul nostru. În timp, intrând foarte adânc în meseria pe care o fac, realizând și alte roluri, mi-am dat seama că foarte greu ajungi la o asemenea performanță la care am ajuns eu în Reconstituirea. La fel și Găitan.
Este nevoie și de șansă pentru asemenea momente...
Cum spunea și Vladimir Găitan. Dacă atunci când a venit Lucian Pintilie în institut noi chiuleam, nu mai aveam această șansă. Noi nu eram genul de studenți care să chiulim. Părinții îmi spuneau că este bine să fiu prezent la facultate, cu toate că nu mă urmăreau, eram copilul care voia să învețe ceva. Și așa am avut șansa să joc în Reconstituirea. Pentru cei care nu știu, atunci când mi s-a dat să citesc scenariul, în dreptul rolului meu era trecut Sebastian Papaiani sau Virgil Ogășanu, iar la Vladimir Găitan era Dan Nuțu. Mi-am dat seama după că, probabil, Lucian Pintilie scrisese așa ceva pentru aprobarea scenariului, dar el căuta figuri noi pentru cinematografie. Cei care au văzut filmul și-au dat seama că trebuiau două figuri necunoscute, doi obișnuiți. Pe când Dan Nuțu și Papaiani erau mari vedete. În film trebuia să apară doi oarecare și așa a fost: eu și Vladimir Găitan.
De acolo a plecat prietenia care vă leagă de Vladimir Găitan?
Acela a fost punctul de plecare și punctul de întoarcere atunci când am mai avut dispute. Ne-am dat seama că ne leagă un lucru profund pentru noi. Ne leagă o mare realizare, practic devenirea noastră. Acum trei săptămâni am fost la Sinaia, acolo unde s-a filmatReconstituirea, împreună cu Televiziunea Română, exact pe pământul în care am filmat. Am simțit că aș fi vrut să iau în brațe pământul, dacă se poate spune așa ceva. Am pus mâna pe el pentru că a fost un pământ dumnezeiesc. Acel pământ m-a lansat pe orbita artistică în România. Eu am călcat pe acel pământ și de acolo am zburat. Valea de acolo se numește Valea Rea, care a fost bună cu noi.
Ce vă gândeați că se va întâmpla cu acest film după ani și ani?
Întrucât filmul nu a avut premiera, ne-am gândit că nu va avea un viitor fericit. Auzisem că în momentul în care a fost vizionat de tovarășii de atunci, unul dintre ei a spus că filmul trebuie închis într-o cameră și înghițită cheia. Asta era la mintea ăluia, dar mi-am dat seama cât de gravă era pentru film judecata celor care ne judecau. Neavând o premieră, mi-am dat seama că va avea un sfârșit. A fost practic retezat, dar cred că acest lucru i-a crescut aura în timp. Este exact ca un personaj în viață, alungat dintr-o societate nedreaptă, care, atunci când revine, devine erou. Filmul Reconstituirea este un film erou. Sunt multe filme cu secvențe care îți reamintesc de Reconstituirea. Poate fără să vrei, poate tinerii regizori, ca un omagiu adus celui mai bun film românesc, au fost marcați de acest  film și în acest mod au recurs la scene asemănătoare. E o bucurie și o satisfacție.
Mereu ați fost atașat de tineri și lucrul acesta s-a văzut prin tot ceea ce ați făcut până în prezent (teatru, film, presă). Tinerețea lui George Mihăiță cum a fost?
Perioada adolescentină a fost cea mai proastă din viața mea. Puteam să visez fără să mă întrebe cineva: „Hei, de ce visezi?” Asta m-a marcat. Pe dealuri mi-am petrecut copilăria și acea verdeață mi-a pătruns în suflet și a rămas până în zilele noastre. S-a mai întâmplat un lucru: meseria asta a noastră are foarte multe momente de pauză, sincope și atunci mă gândeam ce trebuie să fac. Eram obișnuit cu munca, eram tipul de om care muncea și simțeam că stau. Și m-am hotărât să comunic și altfel cu spectatorii. Așa am avut rubrică în ziarul Scânteia Tineretului. Acolo mi-am făcut mâna. Începeam să primesc multe scrisori de la tineri, de la adolescenți. Așa s-a născut un soi de prietenie, o dragoste reciprocă. Eu le scriam, le răspundeam. Eu eram fratele mai mare, părintele sau profesorul. Din toate câte ceva. La o clasă mi s-a spus că diferența dintre mine și un profesor este foarte mare: eu nu am catalog.
Ați afirmat că rolurile din seria Brigada Diverse (BD) nu au fost pe placul dumneavoastră și nu v-au făcut plăcere. De ce?
Nu mi-au plăcut pentru că sunt filme de recreație. Atât de mult mi se vorbește de BD-uri, mai ales de oamenii simpli pe care îi iubesc, pentru că și eu am fost un om simplu la viața mea, încât mă întreb dacă societatea a devenit atât de superficială încât BD-urile sunt rostite și difuzate cel mai des, iar un film ca Reconstituirea nu are loc, nu te mândrești tu, Românie, cu un film reprezentativ. V-ați gândit voi să ne faceți o premieră la Iași. La București nu interesează pe nimeni. Am o vorbă: când ai marfă și n-o vinzi, e mare păcat. Aș vrea ca toți cei care îmi spun de BD să-mi spună și de Reconstituirea. Pe mine acest film mă definește. BD-urile au fost o joacă. Pentru toți cei din film asta a fost: o joacă. Ne putem juca în fiecare zi. Dacă se vrea, putem merge doar în bulevardiere, dar nu asta ne-am dorit. Am reușit în film, dar și în teatru să abordez roluri diverse. Eu aș vrea să mi se vorbească despre Reconstituirea, Omul zilei, Accident, Undeva la Palilula, dar este foarte greu, pentru că BD-urile aduc audiență TV. Dacă ar fi fost să fac numai două filme la viața mea, m-aș fi oprit la Reconstituirea și Undeva la Palilula. Sunt mândru de meseria asta. Cele două filme au fost realizate la o distanță de 50 de ani. Este bine ca publicul să vadă Reconstituirea, dar mă bucur să vadă și ceva nou, din prezent, cum este filmul lui Silviu Purcărete. Noi trăim în prezent și de aceea mă bucur că în teatru am reușit performanțe multe. Acum am cu ce mă mândri în fața spectatorilor.
Cum vă simțiți în teatru?
Cel mai bine. Acolo este reacția imediată a publicului. Respiri odată cu el. Filmul este rece. Oricât am încerca noi să-l încălzim, să-l mimăm, pentru că filmul se mimează de foarte multe ori cu naturalețea pe care o ai, dar mimezi anumite stări: pornim, hai, vii, intri, ieși, ți-a murit cineva, joci. De asta se și spune: „Dacă ai talent, faci, dacă nu, nu”. Munca de la teatru este mult mai intensă. Se muncește mult mai mult, se repetă. Treci prin rolul respectiv. Îl duci de la cap la coadă. Nu-l duci ca la filmare: filmăm acum prima scenă și tot acum scena 14 pentru că este în același loc de filmare. În aceste situații te mulezi. În film nu avem timp să aprofundăm rolul așa cum avem în teatru. De aceea sunt mari performanțe aici. Unele scenarii de film sunt atât de bine scrise, încât înțelegi personajul de la început și ți-l asimilezi. Dacă personajul are scăpări și din scriere, lucrul acesta se simte și în interpretare. Vă dau un exemplu din teatru. Joc acum, alături de Marcel Iureș, într-un spectacol-eveniment după Moromeții. I-am spus regizorului Alexandru Dabija: vreau să citesc întâi scenariul, ca să văd dacă rezonez cu personajul. După ce l-am citit, am spus da. Simțeam că eu sunt personajul. Cu ceea ce am acumulat eu, cu ceea ce sunt, cu structura mea interioară am simțit că eu sunt Cocoșilă. PentruUndeva la Palilula am dat probe, am așteptat câteva zile și abia apoi mi-a spus că am luat rolul. Atunci i-am spus că acel personaj sunt eu și, drept dovadă, Silviu Purcărete mi-a făcut un compliment și la postsincron mi-a spus: „Ai trecut pe locul întâi”. Eu eram rolul patru-cinci în această producție. Compliment mai mare nu se putea.
Are nevoie filmul românesc de astfel de evenimente?
Dacă ați avea vârsta mea, voi nu ați mai face acest festival. Este atât de multă muncă, atât de multă umilință! Entuziasmul vârstei voastre ține acest festival. Vorbeam de tineri, de viitor. Pentru mine, voi, cei care organizați acest festival, sunteți viitorul nostru pe niște segmente. E admirabil ceea ce ați făcut. Cum spuneam: voi, în loc de BD, ați oferit publicului Reconstituirea, sau Accident, sau Palilula. Eu am realizat aceste filme cu gândul de a fi văzute. Ele au fost văzute de o comunitate, nu din București, ci din țară, datorită unor oameni care au dorit mai binele României. Dacă fiecare ar dezvolta embrionii care există, poate altfel ar arăta această țară. Văd bucuria oamenilor după ce ies de la festival. Mai este un lucru. Nu este vorba doar de vizionarea într-o sală a filmului. Este vorba despre ecourile care se duc în mass-media, în toată țara. Voi m-ați luat în seamă anul acesta mai mult decât alții. Mă simt pe locul întâi și cel puțin două zile am fost mândru de meseria pe care o fac.

Alimentația rațiomală. Pe www.revistatimpul.ro

Alimentația rațională

De: Mioara AntonPublicat la: 06-05-2015

www.revistatimpul.ro

La începutul anilor ’80, Ceaușescu se confrunta cu efectele nedorite ale unei crize economice care putea afecta stabilitatea regimului. Refuzul guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă a obligat conducerea partidului să găsească soluții pentru raționalizarea consumului și redresarea economiei. Presiunile FMI ca guvernul de la București să-și reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum și perspectiva intrării în incapacitate de plată l-au determinat pe Ceaușescu să anunțe că România intenționa să-și achite datoria externă. O povară care a fost aruncată direct asupra populației.
Pentru a-și atinge obiectivul, regimul a impus noi măsuri menite să disciplineze societatea și să pună capăt unor fenomene care influențau negativ economia. Prevenirea și combaterea speculei, raționalizarea alimentelor prin introducerea cartelelor, autoaprovizionarea teritorială prin care se interzicea traficul cu produse alimentare dintr-un județ în altul, înăsprirea disciplinei la locul de muncă, obligativitatea participării la muncile agricole au culminat cu elaborarea unui program național de alimentație științifică a populației. O comisie formată din 27 de oficiali de partid și de stat reprezentând Ministerele Sănătății, Învățământului, Comerțului Interior, Clinica de Nutriție și Boli Metabolice, Institutul de Cercetări Biologice, Institutul de Cercetări pentru Industrie Alimentară etc. a redactat programul prin care se declanșa lupta împotriva caloriilor și a obiceiurilor culinare nesănătoase ale românilor.
Propusă în ședința Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981, varianta finală a programului a fost adoptată în anul următor, pe 3 iulie 1982. Ceaușescu invoca necesitatea alinierii la recomandările Organizației Mondiale a Sănătății care preconizau un consum mediu de 2 800 de calorii pentru fiecare persoană. În România anului 1982, statisticile oficiale indicau un consum de 3 300 de calorii, ceea ce însemna că românii mâncau nesănătos, beau prea multă bere și preferau băuturile răcoritoare. Ceaușescu anunța că programul era orientativ și avea un caracter educativ, cetățenii fiind informați asupra pericolelor care le amenințau sănătatea: „cine vrea să mănânce mai mult n-are decât, dar nu pot să spun că cine mănâncă mai mult moare mai repede”. Programul era însoțit de o anexă în care era indicată greutatea ideală în funcție de înălțime, vârstă și sex. Totodată, era stabilit consumul mediu de alimente în funcție de natura și intensitatea efortului fizic depus de populația adultă. La principalele grupe de produse alimentare, cantitățile prevăzute să fie consumate pentru perioada 1982-1985 se situau pe cap de locuitor la 60-70 kg carne, 8-10 kg pește, 210-230 de litri lapte, 260-280 de ouă, 170-185 kg legume, 85-95 kg fructe, 22-26 kg zahăr, 70-90 kg cartofi, 20-140 kg cereale și produse din cereale.
Partidul dorea să se asigure că starea de sănătate a populației era una corespunzătoare: „Interesul fiecărui om este să știe ce, cum, cât și când trebuie să consume pentru a fi sănătos, viguros, creator, apt de muncă și a evita o îmbătrânire prematură”. Generalizarea penuriei de bunuri alimentare se ascundea în spatele intențiilor regimului de a educa științific gusturile alimentare ale populației. Comparativ cu anii ’50, statistic, în anii ’80, alimentația populației se îmbunătățise calitativ și cantitativ, ceea ce situa România la nivelul celor mai dezvoltate state. Realitatea cotidiană a cozilor contrazicea însă datele oficiale. Numeroase scrisori, multe dintre ele anonime, deplângeau condițiile de aprovizionare, igiena precară în care erau depozitate mărfurile, permanentizarea cozilor și lipsa din magazine a produselor din carne. Într-una dintre scrisorile adresate lui N. Ceaușescu se consemna ironic: „socialismul începe acolo unde se termină carnea (…). Nu v-a dat de gândit faptul că singurele aplauze spontane, nedirijate, neorchestrate, din timpul cuvântării tov. N. Ceaușescu la Conferința Națională a PCR au izbucnit când s-a anunțat sporirea cantităților de carne ce vor fi livrate pe piață?”.
Strategiile de supraviețuire au dus în timp la dezvoltarea unei economii subterane în care erau implicați mai ales cei care administrau rețelele de alimentație publică (alimentare, restaurante, aprozare, fabrici). Însă accesul la ele era limitat, majoritatea populației fiind obligată să se adapteze unui stil de viață „rațional și științific”.

• Redacţia
 
• Arhivă
 
• Parteneri Timpul
 
• Publicitate
 
• Termeni și condiții
 
• Contact

12 lecții practice de seducție

Alexandru Petria

”Lecții de seducție”, de Pilar Sordo, editura ”Adenium”, 2015, este o carte de dezvoltare personală, utilă, în primul rând. femeilor, dar, în al doilea rând, și bărbaților, care să încerce să deslușească ce stă în spatele stratagemelor atracției feminine.

Autoarea este un nume cunoscut pe piața editorială de profil, cărțile chilienei fiind bestseller-uri în lumea latino-americană.

Ea teoretizează în volum conceptul propriu de ”anorexie sexuală”, inspirat după cel legat de hrănire, care are la bază nesiguranța feminină și asaltul publicitar ce uzează de imagini nerealiste ale corpurilor femeii și bărbatului. Pentru depășirea impasului letargiei sexuale și puterii de seducție, se insistă pe autocunoaștere, pe rolul fanteziei. Scrierea este compusă din 12 lecții practice, fiecare corespunzând unei luni calendaristice. Sordo spune: ”Fiecare lecție de seducție va fi orientată către trei categorii de persoane. Pe de-o parte, către persoanele care nu au partener și care simt nevoia să se autoiluzioneze cu acest concept de seducție, inclusiv să se vindece, probabil, de rănile unor povești de viață trăite anterior. De asemenea, către cuplurile cu vechime și care au neglijat elementul seducției, acordând prioritate creșterii copiilor, grijilor economice, spațiului fizic și social înconjurător. În al treilea rând, către femeia sau bărbatul aflați în plin proces de cucerire (…). Sunt cei care ar folosi lenjeria intimă într-o formă mai provocatoare, mai atentă sau mai conștientă, cei care ar tinde să cultive seducția din toate punctele de vedere- de la arome, texturi și culori, până la conversații- pentru că se află în acest moment vital.”

Volumul se dorește ”un tovarăș de călătorie de-a lungul unui an întreg. Timp de trei sute șaizeci și cinci de zile vă va fi călăuză și sfătuitor într-un proces de creștere interioară.”, în situația în care ”în viață, două sunt motoarele care ne pun în mișcare: dragostea și frica”. Psiholoaga din Santiago de Chile concluzionează că seducția adevărată și profundă vine din dragoste, nu din frică, ”teama controlează, se expune, reduce conceptul la fizic și îl desparte de esența sa cea mai importantă: lumea noastră interioară”. O lectură utilă!

“Je suis Charlie?”, multiperspective româneşti asupra cazului Charlie Hebdo

Coperta volumului "Je suis Charlie?", apărut la editura Adenium

25 mai 2015

luni21:04

Tipăriți articolulDistribuiți

👤 Dana Pătrănoiu 0 comentarii

Lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest, Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală, este singurul volum din peisajul publicistic românesc şi internaţional care tratează consecinţele cazului Charlie Hebdo – un eveniment care a declanşat emoţii, controverse şi întrebări departe de a-şi fi găsit răspunsurile.

Unicitatea cărţii apărute la editura Adenium nu stă însă doar în întâietatea sa, în promptitudinea cu care aceasta a văzut lumina tiparului, ci, mai ales, în pluralitatea democratică a perspectivelor formulate între copertele ei.

“Scrisă într-o lună de zile”, după cum mărturiseşte coordonatorul volumului, politologul Sorin Bocancea, Je suis Charlie? reuşeşte performanţa de a coagula o diversitate de reacţii, de a oferi lectorilor o multitudine de puneri în perspectivă – complexe, actuale, generatoare de dezbateri – faţă de atentatul din ianuarie 2015 asupra redacţiei revistei de satiră Charlie Hebdo.

„O parte dintre cei care au reacționat față de acest eveniment l-au plasat în aria libertății de exprimare, părerile fiind împărțite: majoritatea au arătat că a fost un atac nepermis la adresa acestui drept fundamental; alții au arătat cu degetul spre exagerările jurnaliștilor, care ar fi condus la un asemenea act terorist; o a treia categorie a încercat să țină un echilibru între cele două orientări, problematizând limitele libertății de exprimare și ale toleranței. O altă parte a căutat cauzele atentatului dincolo de aria libertății de exprimare, în domeniul compoziției etnice și religioase a populației europene, arătând că realitatea a luat-o înaintea capacității autorităților de a gestiona diversitatea în scopul realizării principiilor ce guvernează spațiul Europei Occidentale; s-a adus în discuție și nocivitatea ducerii la extrem de către autorități și diferite grupuri de presiune a ideologiei corectitudinii politice. O altă categorie înscrie astfel de acțiuni în cunoscutul model explicativ al conflictului dintre civilizații. Fiecare opinie își are partea ei de adevăr și justificare /…/”, afirmă Sorin Bocancea în prefaţa volumului.

Din perspectiva istoricului Sorin Antohi, prezent la evenimentul de lansare, acest volum este o metonomie a lucrurilor care s-au discutat în toată lumea, la care se adaugă particularităţile din România, “o ţară în care sfera publică nu este liberă, în care limitările şi auto-limitările expresiei publice au o tradiţie foarte îndelungată”.

Dacă întâlnirea dintre fundamentalismul violent născut în mediul islamic cu o modernitate radicală s-a consumat deja, trăim însă într-o “posteritate ciudată a acestei întâlniri incongruente”, la care s-a adăugat “mecanismul greoi al politicii mondiale venite să se exprime în public, să facă impresie frumoasă tuturor celor care o contestau, să se afişeze pe stradă într-o situaţie cu totul absurdă”, fapt ce adaugă o nouă dimensiune pledoariei pentru libertatea cuvântului, a mai precizat Sorin Antohi.

“CHARLIE” A DEVENIT SUBIT UN “CHARLIE CHECK-POINT”

Solicitată să comenteze noua apariţie editorială, Iulia Badea-Guéritée, scriitoare, jurnalistă la „Courrier International”, dar şi unul dintre autorii volumului, ne-a precizat în exclusivitate:

Iulia Badea-Guéritéejurnalist Courrier International

Interesant în ceea ce priveşte ceea ce s-a întâmplat în 7 ianuarie, atacul armat din redacţia săptămânalului parizian “Charlie Hebdo”, este că post-eveniment faptul divers a generat reacţii, asemeni unui tsunami, mai degrabă în afara Franţei.

În Hexagon lucrurile s-au reaşezat în matcă, ziariştii, cei de la “Charlie”, oameni şi ei, în final, au redevenit meschini şi nu au ştiut să valorifice ideatic, simbolic, să capitalizeze în încredere ceea ce au câştigat atunci, în simpatie.

Astăzi ziariştii de la “Charlie Hebdo” se ceartă între ei pentru împărţirea banilor obţinuţi prin solidaritate. Au rămas uitate deja gesturile extreme, ca abonamentele plătite de liceeni care nu au foarte mulţi bani, dar care se identifică puternic cu acei ziarişti morţi, într-un fel, la datorie.

“Regândirea libertăţii în Europa multiculturală”, subtitlul culegerii realizate de editura Adenium, este cu adevărat mesajul transmis mai departe, dincolo de frontierele Franţei.

“Charlie” a devenit subit un “Charlie check-point”, un punct de trecere dar şi de răscruce dincolo de care nimic nu va mai fi la fel. Din mai multe puncte de vedere: societal, politic, jurnalistic, religios, uman.

Europa în care trăim este un melting-pot de culturi, de limbi, de religii, de politici, de stări, de sentimente, în care accentul este pus, din păcate, nu pe raţional, pe practic, pe compasiune şi înţelegere, ci pe pasional. Pe sentimente extreme, ghidate de practicarea aşa-numitelor “credinţe tari”, cum le numeşte atât de… direct Teodor Baconschi, în ultima sa carte, “Facebook”, care generează valori foarte tari.

Libertăţile noastre, ale europenilor secolului 21, s-au văzut din senin ameninţate, rănite, amputate, din interior, de nişte oameni care luptă în numele unui crez. Evident, fanatic sau nu, nu mai are nicio importanţă, câtă vreme el este capabil să mute munţi, să omoare oameni, să genereze în fine, elanuri de solidaritate neaşteptate.

În acelaşi timp, acest şoc al religiilor, la care cred că asistăm, dar pe care încă nici nu îl recunoaştem deci nici nu ştim să ni-l adaptăm, ne pune în faţa unor noi realităţi. Nu suntem atât de umani pe cât credeam – din moment ce, cum scriam în contribuţia mea la acest volum colectiv coordonat, până la urmă, de Sorin Bocancea, “Tăcerea morţilor”, “empatia, compasiunea, capacitatea de a realiza, camusian, că ceea ce se întâmplă, cu atât mai mult cu cât se întâmplă în numele unei valori în care credem, Dumnezeu, ne priveşte pe toţi, se opresc la frontieră” – şi nu suntem pregătiţi să credem sau să prevenim, să acceptăm sau să răspundem provocărilor acestui secol.

Paradoxal, laicitatea, secularizarea, în loc să ducă la apariţia unui homo universalis, echidistant, curios, deschis, a dus la apariţia “bigoţilor atei”, dacă se poate spune aşa. De unde şi dorinţa de a aduce în discuţie, în această culegere de… eseuri, dar şi posibile soluţii necesare, “regândirii libertăţii în Europa multiculturală”, dominanta religioasă a evenimentelor din Paris (prin contribuţiile lui Raluca Mureşan, Minodora Sălcudean, Radu Carp, Alexandru Ojică, Sorin Ioniţă, Ioan Stanomir…).

“Charlie Hebdo” a fost şi o conştientizare politică a limitelor politicii noastre (inexistente) de apărare, şi din acest punct de vedere, contribuţia lui Thierry de Montbrial, directorul IFRI (Institut français des relations internationales), este necesară: “dramele se produc – mereu -în numele bunelor sentimente”.

Cred că atât timp cât nu vom fi înţeles acest lucru, o discuţie pe tema regândirii libertăţii noastre, ca oameni, şi nu doar ca libertate de expresie, rămâne pertinentă. Un pertinent foarte apropiat, pentru mine, de un sine qua non.

Structurată pe şase teme, cartea Je suis Charlie? reuneşte semnăturile unor autori descrişi de Sorin Antohi drept “nemiscibili prin poziţia lor, dar al căror numitor comun este apărarea unei idei de bază, dreptul la expresie, de libertate absolută a expresiei” – Thierry de Montbrial, Sorin Bocancea, Alina Mungiu-Pippidi, Sabin Drăgulin, Arthur Suciu, Constantin Ilaș, Radu Magdin, Laure Hinckel, Grigore Cartianu, Doru Pop, Vitalie Ciobanu, Raluca Mureșan, Minodora Sălcudean, Radu Carp, Nicu Gavriluță, Constantin Sturzu, Sandra Pralong, Angelo Chielli, Bogdan Ghiu, Dan Pavel, Angelo Mitchievici, Alexandru Ojică, Dan Tomozei, Iulia Badea-Guéritée, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Sorin Ioniță, Ioan Stanomir, Vasile Ostaciuc, Cristian Unteanu, Ovidiu Nahoi, Petre M. Iancu, Cristian Pătrășconiu, Raymond Clarinard, Vasile Ernu, Sergiu Mișcoiu și Doru Tompea.