Evreica Ana Pauker a adus comunismul în România – mit sau realitate?

Evreica Ana Pauker a adus comunismul în România – mit sau realitate? (www.revistatimpul.ro) Petru Clej Publicat la: 27-12-2017

​ La un recent articol despre antisemitismul din România pe care l-am publicat într-o revistă bucureșteană, printre obișnuitele comentarii antisemite de subsol se număra unul care suna așa: „Nici noi, românii, nu uităm de Ana Pauker”. A devenit un reflex, nu neapărat antisemit, de a arunca toate relele comunismului timpuriu din România pe această comunistă evreică, a cărei ascensiune a fost la fel de fulgerătoare ca și căderea ei. Dar cât din această blamare are la bază fapte istorice incontestabile și cât reprezintă clișee bazate fi pe ignoranță sau din dorința de a găsi un țap ispășitor pentru abuzurile uriașe pe care regimul comunist, instaurat prin forța armelor la ordinul lui Stalin, le-a comis în primii ani de după cel de-al doilea război comunist? Este o întrebare la care a încercat să dea răspuns istoricul Robert Levy în cartea sa Ana Pauker – The Rise and Fall of a Jewish Communist, apărută în prima ediție în 2001 la University of California Press și în traducere (ediția a II-a), sub titlul Gloria şi decăderea Anei Pauker la editura Polirom, în 2016. În public, imaginea Anei Pauker este aceea a comunistei fanatice care a jucat un rol fundamental în impunerea stalinismului în România. Și într-adevăr, Levy scrie că Ana Pauker, descrisă de revista Time pe coperta din septembrie 1948 drept „cea mai puternică femeie în viață”, a fost de facto, chiar dacă nu de jure, singura femeie lider comunist la putere din istorie. Alte femei din mișcarea comunistă, precum Rosa Luxemburg și Dolores „La Passionaria” Ibárruri, nu au ajuns niciodată la putere, dar, spre deosebire de ele, numele Pauker este practic necunoscut în afara României. Iar în România au rămas vestite bancurile pe seama ei: Ana Pauker se plimba cu umbrela într-o zi însorită pe stradă în București. Întrebată de ce umblă cu umbrelă, ea a răspuns: „N-ai ascultat Radioul sovietic azi? La Moscova plouă!”. Levy spune că unul dintre propagandiștii comuniști din România a avut grijă să o prezinte după căderea ei, în 1952, drept „cea mai stalinistă dintre liderii partidului la acea vreme”, iar altul spunea că Ana Pauker „a excelat în implementarea stalinismului în România cât mai repede cu putință”. În ceea ce privește legătura ei cu evreii, prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, o descria pe Ana Pauker în 1949 astfel: „Fiica unui rabin care acum trăiește în Israel are în intenție distrugerea comunității evreiești din țara ei. Pentru ea, orice evreu este un fascist. Ea ar dori să aducă foametea în Israel pentru a micșora dorința evreilor de a veni aici”. Alt istoric spunea recent că Ana Pauker a ajuns să fie cunoscută drept „arhetipul urii de sine” printre evreii comuniști. O personalitate complexă Plecând de la aceste elemente relativ cunoscute, Levy a cercetat arhivele din perioada interbelică și cea comunistă și a stat de vorbă cu rudele Anei Pauker, în special cu fiica ei cea mai mare, Tatiana, și cu soțul acesteia, doctorul Gheorghe Brătescu, și a ajuns la concluzia că lidera comunistă era o personalitate mult mai complexă decât această caricatură care circulă în public. Născută la 13 decembrie 1893 la Codăești, Vaslui, ea provenea dintr-o familie de evrei ultrareligioși și săraci. Tatăl ei, Hersch Rabinsohn, era învățător și cantor (nu rabin, cum spunea Ben Gurion) pe lângă sinagoga din acest târg, iar Ana Pauker a primit o educație religioasă evreiască, pe care mai târziu în viață a folosit-o pentru a preda la o școală evreiască și pentru a acorda meditații particulare. În atmosfera antisemită prevalentă a vremii – evreii din România nu puteau obține naturalizarea decât printr-o lege cu caracter individual –, Ana Pauker, care a cunoscut pe pielea ei discriminarea antisemită, a fost atrasă de ideile de stânga și a devenit membră în 1915 a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. În 1918, l-a cunoscut pe soțul ei, Marcel Pauker, un comunist promițător și un evreu mult mai bine asimilat decât ea. Ana Pauker s-a alăturat Partidului Comunist din România la înființare în 1921 și a devenit rapid una dintre figurile proeminente printre femeile din acest minuscul partid. A fost arestată și condamnată de mai multe ori pentru activitățile ei comuniste și în perioada 1932-1934 a fost la Moscova pentru a fi instruită de Comintern – Interrnaționala Comunistă. Aici, Marcel Pauker, care avea veleități de lider al PC din România, a fost angrenat în lupte facționaliste și a căzut victimă epurărilor staliniste, fiind până la urmă condamnat la moarte și executat în 1938. Și aici Levy demontează primul mit despre Ana Pauker, acela că și-ar fi denunțat propriul soț. În fapt, istoricul american demonstrează că nu există nici o probă în sprijinul acestei acuzații și că ea nici nu a știut măcar de moartea lui Marcel (al cărui nume l-a păstrat pentru tot restul vieții) până mult mai târziu. Condamnată în 1936 la 10 ani închisoare pentru activități comuniste, Ana Pauker a făcut parte dintr-un schimb de deținuți pe 7 mai 1941 și a ajuns din nou la Moscova, întorcându-se la București pe 16 septembrie 1944 după ocuparea României de trupele sovietice. Ascensiune rapidă Ascensiunea ei a fost foarte rapidă și Levy spune că până la conferința PCR din octombrie 1945, ea a deținut funcția de secretar general. Atunci, ea însăși l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu Dej pentru postul de secretar general al partidului, fapt confirmat ulterior de Dej însuși, care o cita: „Dată fiind starea de înapoiere culturală a poporului nostru și prejudecățile puternice, mai ales cu privire la femei, ei vor spune: o femeie să conducă Partidul Comunist și încă o evreică ce s-a întors nu demult din Uniunea Sovietică?” și a adăugat: „cel mai potrivit dintre noi este Dej”. Când Ana Pauker i-a transmis ministrului de externe sovietic, Viaceslav Molotov, propunerea de numire a lui Dej drept lider al PCR la conferința națională, acesta i-a răspuns: „Ești o femeie isteață (umnița – n.a.)”. Dar chiar și fără a fi numită oficial lider al PCR, Ana Pauker avea o influență determinantă în conducere, adesea folosindu-se de aliații ei, ministrul de interne, Teohari Georgescu, și cel al finanțelor, Vasile Luca, punându-l adeseori în situații dificile pe liderul de jure, Dej. Pauker, în contradicție cu PCR Contribuția esențială a lui Levy este în dezvăluirea poziției ideologice a Anei Pauker în trei direcții esențiale: politica de recrutare în PCR, agricultura și problema emigrării evreilor din România în Israel. Levy demonstrează cu documente că, în contradicție cu linia PCR de după epurarea Anei Pauker și celor doi acoliți ai ei, aceasta a militat pentru deschiderea cât mai largă a porților partidului către clasa de mijloc și a avut o atitudine cel puțin ambiguă în privința epurărilor, inclusiv a celei a fostului ministru al justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. În ceea ce privește colectivizarea agriculturii (de care răspundea în partid), începută în 1949, Levy scrie că Ana Pauker s-a opus liniei dure promovate de Gheorghiu-Dej, care insista pentru folosirea forței împotriva țăranilor reticenți de a intra în colhozurile inspirate de la sovietici. În sfârșit, Levy aduce argumente în favoarea existenței unei atitudini favorabile a Anei Pauker față de emigrarea evreilor în Israel – Alia. Fratele ei, Zalman Rabinsohn a venit special în 1949 din Israel pentru a interveni pe lângă sora sa pentru liberalizarea completă a politicii statului român în domeniu. Ana Pauker l-a ținut însă prizonier în România și Rabinsohn nu s-a putut întoarce în Israel decât în 1955, la trei ani după căderea ei, iar emigrarea evreilor s-a oprit aproape complet după 1950, când antisemitismul lui Stalin a căpătat forme paranoice. Comunistă convinsă până la capăt Detectarea cancerului și operația la Moscova au slăbit-o mult pe Ana Pauker, iar după 1951 ea început să piardă lupta pentru putere cu Dej, care a obținut definitiv sprijnul lui Stalin. Ana Pauker a fost destituită din toate funcțiile în mai 1952 și a fost arestată pe 18 februarie 1953. A fost anchetată și, nerecunoscând niciuna dintre acuzațiile aduse, între care că ar fi divulgat secrete „inamicului” (Statele Unite) prin intermediul „Sionismului Internațional” (sună cunoscut, nu-i așa?), ar fi fost supusă unei torturi ușoare. Eliberată din închisoarea Malmaison în martie 1953, după moartea lui Stalin, Ana Pauker a mai fost ținută apoi în arest timp de o lună, într-o casă din Otopeni. Când unul dintre liderii de partid, Alexandru Moghioroș, a informat-o despre moartea lui Stalin, aceasta a izbucnit în plâns. „Nu plânge! Dacă Stalin mai era în viață, ai fi fost moartă acum”, i-a spus Moghioroș. Ana Pauker a scăpat ca prin urechile acului de soarta liderului comunist cehoslovac evreu, Rudolf Slánský, executat în 1952. Ea a trăit izolată până la moartea ei, în 1960, o nonpersoană părăsită de aproape toată lumea, în afară de familia ei și câțiva prieteni apropiați. Ana Pauker a rămas însă, potrivit apropiaților ei, o comunistă convinsă, deși nu și-a recunoscut niciodată vreo vină. La ceremonia de incinerare, familia a declinat oferta de intonare a Internaționalei, preferând Simfonia a III-a de Beethoven. Un semn de depărtare mai degrabă a familiei de comunism, decât al ei. „Căderea Anei Pauker a fost un pas semnificativ în procesul care a exclus orice apariție a unei conduceri reformiste în România (spre deosebire de Ungaria, Polonia și Cehoslovacia) și i-a dus pe cetățenii săi la soarta de a îndura greutăți extreme, care au culminat cu regimul Ceaușescu. Dacă nu de altceva, românii ar trebui să arunce o a doua privire asupra acestui lider enigmatic din trecutul lor”, încheie istoricul american această interesantă carte. http://www.revistatimpul.ro/view-article/3943 Sursa foto: Adevărul

Spiritul Timpului” – România & „the USA”

Spiritul Timpului” – România & „the USA”

Dan Pavel Publicat la: 20-12-2017 România este unul dintre puținele state criticate oficial de către administrația Donald Trump pentru derapajele democrației. Este un paradox: critica se petrece în Epoca Trump, în care democrația americană se confruntă cu cea mai gravă criză de la WW II încoace. Săptămânal, se fac noi pași în direcția subminării democrației de către un președinte care a pierdut votul popular. Pe plan internațional, administrația Trump este dezavuată de liderii democratici (în ultimul episod, premierul britanic Theresa May). US Congress desfășoară o anchetă privind amestecul serviciilor secrete rusești (FSB și GRU) în alegerile prezidențiale americane, în favoarea lui Trump. Comisia specială condusă de R. Mueller (fostul director al FBI) anchetează aceleași nereguli. Scandalul poate fi mai mare decât Watergate! Trump însă poate să iasă întărit din investigație. Tocmai în această perioadă tulbure s-au trezit liderii României să întărească relația specială cu the USA. Poate fi un bumerang strategic. Parțial, comunicatul State Department sesizează criza politică din România, unde forțele de la putere și din opoziție nu au ajuns la un consens privind reglementările puterii judecătorești. Din punct de vedere al consolidării democratice, România se află mult sub standardele unei Americi în criză democratică și pe drumul deconstruirii sistemului internațional realizat de Woodrow Wilson și întărit în ultimele șapte decenii. Legile justiției trebuie să fie rodul unui contract social între putere și opoziție, între guvernământ și societate. Coaliția PSD-ALDE vrea să corecteze disfuncționalități provocate de vechea guvernare celei de-a treia puteri în stat, însă unele dintre soluții sunt în favoarea actualei puteri. Există însă o mare problemă: nu este treaba Departamentului de Stat al SUA să se amestece în procesul legislativ din România! Și nici a ambasadorului SUA! Este o eroare grosolană, repetată de mai mulți ambasadori, încurajată din oportunism de către fostele guvernări; niște simpli funcționari de la State Department tratează România ca pe un stat bananier, o neocolonie. De altfel, la trei zile după comunicatul de la State Department, presa americană a anunțat că Trump este extrem de iritat de Rex Tillerson, the Secretary of State, personaj dubios, care are vechi legături cu Rusia și Putin; Casa Albă ar fi demarat planul de înlocuire a sa cu Mike Pompeo, directorul CIA. După două zile, Trump anunța că era vorba despre fake news. La fel a spus și înainte de eliminarea lui Steve Bannon. State Department este acuzat că funcționează sub standarde: nu au fost înlocuiți ambasadori nominalizați de Obama; în puncte-cheie decizionale nu au fost nominalizați experți. Dacă va fi o reformă, State Department trebuie să corecteze una dintre deficiențele legate de România: calitatea diplomatică a ultimilor ambasadori a fost pusă sub semnul întrebării de amestecul partizan în dubioasa politică autohtonă. Este în interesul național al României să beneficieze de umbrela de securitate NATO și de relația strategică specială cu SUA. Însă corectarea deficiențelor democratice din țara noastră prin presiune externă este contraproductivă; după cum soarta alegerilor americane nu trebuia decisă de amestecul extern al Rusiei. Nu trebuie acceptată presiunea din partea unui stat aflat într-un deficit democratic grav, condus de cel mai contestat lider din istoria SUA. Corectarea deficiențelor majore ale democrației românești trebuie făcută prin luptă politică, alegeri, implicarea societății civile în forme complexe și eficiente de participare politică, inclusiv o prezență masivă la vot. Protestele și manifestațiile nu sunt suficiente, mai ales după alegeri. Ar trebui să existe mii de grupuri de interese și de presiune care să apere și să promoveze interesele celor mai active și mai defavorizate categorii profesionale, sociale, de afaceri, comunitare. De la America democratică descrisă de Tocqueville ar trebui să învățăm că soliditatea democrației depinde de modul în care asociațiile voluntare ale cetățenilor își impun voința asupra instituțiilor birocratice ineficiente ale statului. Tot în America, după alegerea lui Trump, societatea civilă a renăscut. Și el va fi respins, în ultimă instanță. Sursa foto: Orem City Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Cartea mea a apărut, în sfârșit! (Dan Pavel)

Am fost onorat de prezentările făcute de Ana Blandiana și Stelian Tănase, pentru Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în postotalitarism. Chiar am avut noroc că a fost lansarea ieri, la prânz, pentru că seara Ana Blandiana a plecat în Mexic. De ce Ana Blandiana și Stelian Tănase? Pentru că îi admir de ani de zile pentru modul extrem de serios în care se afirmă ca scriitori. Ei chiar scriu tot timpul și publică frecvent (și mă refer la cărți), ceea ce îmi doream și eu. Poate că voi reuși de acum încolo să-mi termin cărțile. Ana Blandiana este unul dintre cei mai inteligenți cititori pe care i-am întâlnit în viață. A citit cartea mea din scoarță în scoarță și a înțeles mizele ei, imensul travaliu. Numai un mare scriitor poate să fie un cititor atât de profund. Ana Blandiana este o mare poetă, dar citește enorm istorie, cărți de politică, și face parte dintre puținii intelectuali care au influențat profund politica din această țară. Ana Blandiana și Romulus Rusan au fost cele mai importante surse pentru ”<> O istorie analitică a Convenției Democratice”, ei au fost insideri, iar fără Alianța Civică ar fi fost imposibilă victoria Convenției Democratice, în 1996. Cu Stelian Tănase am fost alături în cea mai importantă zi politică din viața mea, pe 21 decembrie 1989, la baricada de la hotel Intercontinental. Cu el am creat peste câteva săptămâni revista 22, a Grupului pentru Dialog Social. Apoi am creat împreună prima revistă de științe politice din România, Sfera Politicii. Stelian spune că Grajdurile lui Augias este cea mai bună carte a mea. Multumesc pentru apreciere. Dar socotesc că nu există o ierarhie, iar nici o altă carte nu poate fi mai bună decât Bibliopolis. La fel de bună, da. Multumesc Editurii Polirom, Grajdurile lui Augias este cea de-a cincea carte pe care o public la aceasta prestigioasă editură. Îi multumesc în special lui Adrian Șerban, care a moderat prezentarea de ieri. Îi multumesc de asemenea lui Giuliano Sfichi redactorul de carte, precum și doamnei Ema Stoleriu.

CORNELIU COPOSU interviu cu Dan Pavel

În ianuarie 1990, la sediul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), am făcut interviul cu președintele partidului, Corneliu Coposu. A apărut în nr.2, 1990, al revistei ”22”, pe care tocmai o înființasem, împreună cu Stelian Tănase, sub numele ”Partidul celor 71 de procente”. Fotografia a fost făcută de fotoreporterul Aurel Gârbovu, fostul meu coleg de la ”Viața studențească” și ”Amfiteatru”, unul dintre primii ziariști profesioniști pe care i-am angajat la ”22”. El a surprins inspirat șocul meu în momentul în care l-am cunoscut pe cel mai important om politic apărut după căderea comunismului. Coposu vorbea altfel și se comporta altfel, de parcă venea de pe altă planetă. Oricum, provenea dintr-o altă istorie și începuse să facă istorie, la capătul unui calvar de decenii, în care nimeni nu-i mai acorda nici o șansă. Am cunoscut multe personalități și personaje politice, în România, prin Europa sau în America, dar Corneliu Coposu a fost cel mai important om politic pe care l-am întâlnit. Am scris cartea despre Convenția Democratică inspirat în mare parte de întâlnirile din acei ani... Titlul interviului cu Corneliu Coposu era o referință la alegerile furate de comuniștii români, la ordinul comisarului sovietic Vîșinski. A fost extrem de provocatoare prima întâlnire, când am ajuns la PNȚCD, toți țărăniștii spuneau că era revista lui Silviu Brucan (el acordase sediul pentru GDS, în fosta clădire a unei organizații coordonate de Nicu Ceaușescu). Mi s-au oferit vreo șapte-opt nume cu care să fac interviu, din conducerea PNȚCD, dar eu am refuzat și am spus că nu plec de acolo decât dacă fac interviu cu șeful partidului. După nu știu câte ore, Corneliu Coposu m-a invitat în biroul său, unde nu erau nici mese, scaune, mobilier. A fost inceputul unei relații extraordinare, pentru că am avut parte de încrederea unui om care în acel moment îmi povestea despre faptul că era în continuare urmărit de foști securiști (citește interviul). Liderilor țărăniști le-am spus că ideea interviului nu venise de la GDS - de altfel, după publicarea interviului, anumiți ghedesiști (care s-a dovedit ulterior că erau foști colaboratori ai diferitelor instituții comuniste totalitare) mi-au reproșat că am făcut interviul cu acest ”reacționar”, ”pușcăriaș”, numit Corneliu Coposu, iar nu cu unul dintre liderii FSN. Le-am răspuns liderilor țărăniști că era pur și simplu ideea mea, că socoteam că reapariția partidelor istorice și a foștilor deținuți politici reprezenta cel mai important lucru petrecut după schimbarea de regim politic, iar în plus șefii GDS-ului îmi acordaseră mână liberă să fac revista. De altfel, eram la vremea aceea primul și singurul angajat al GDS, ajutat de colegi care făceau voluntariat, nici nu am avut salariu multă vreme, toți ceilalți aveau jobul lor, la fel ca înainte de revoluție. A fost primul interviu al lui Corneliu Coposu în câteva decenii, de la arestarea și condamnarea lui la închisoare. Ulterior, am republicat interviul în volumul Dan Pavel, ”Cine ce și de ce? Interviuri despre politică și alte tabuuri” (Iași: Polirom, 1998), care cuprinde interviuri cu americani (printre altele cu directorul CIA, fostul meu profesor din America), români, și un român-american (Vladimir Tismăneanu).

Gheorghe Vîrtosu: What is the Meaning of Life? BY EXCELLENCE REPORTER ON MARCH 1, 2017 • https://excellencereporter.com/2017/03/01/gheorghe-virtosu-what-is-the-meaning-of-life/ Myriads of questions flood in and out of our personal space twenty four hours a day, seven days a week. Each of these questions is fundamentally important within its own time-frame, and the answer inadvertently aims at being as coherent and definitive as possible. In fact, this is the very reason which makes questioning/ being questioned a normal state of affairs, irrespective of the field in which we seek to ask questions and find answers, irrespective also, of the subject or the object in question. When it comes to questioning in religion and science, you’ll be forgiven for believing that a third world war is on the verge of breaking out at any point. The instance extends in a slightly milder form to younger or older children whose parents are faced with all sorts of questions: some simple and innocent, others poignant and complicated. Grown-ups would usually dig themselves out of such sticky situations by either oversimplifying the issue at hand, or by defaulting to answers that their own parents presented them with back in their childhood. Interviews are another classic example of questioning. Although highly revealing in terms of public exposure, these sort of instances would only scratch the surface without going beyond a certain level as they target to build up (or bring down!?) a more or less one-sided image of the person, rather than intrude in the very fabric of their consciousness. In this respect, questions are more like random acquaintances wandering in and out of our lives without really touching us. Yet, there is a question which has always challenged stereotypical answers: “What is the meaning of life?” Confronted with it, all the predetermined answers fall short, and most likely the majority of people, if not all, have had to ask themselves it, and consequently attempt a genuine, unequivocal answer. For this is, without doubt, an essential question which does not allow for lateral thinking, or avoidance techniques. It draws you to your most intimate self and invites to soul-searching meditation. You can’t run and you can’t hide! In many ways, it is a moment of awakening as all the ready-made answers do not fit the pattern any more. You take a deep breath and suddenly realise that all the other questions and answers have disappeared, and the void around you resembles the undistinguished waters from the beginning of the universe. Willingly or reluctantly, you snap out of your daily routine, trying to think out of the box: plunging in unknown waters on the premise that you swim or sink is not an option. Hard-line logic and action won’t suffice! In need of more than a traditional widely-accepted answer, you surrender yourself for a while to the peace and quiet around you. Yet, a second too long within the silent state, might rob you of the possibility of ever having the right answer in your grasp…How has it come to that? Ironical as it seems, trying too hard to produce a meaningful answer might lead to the same result as not searching for an answer at all! The transition between self-oblivion and full consciousness usually proves mind-blowing; everyday logic will only lead you astray through the maze of mundane and randomness. It feels like childhood again, playing at hide-and-seek as you guess your way around guided by half-clues and imaginary signs. Only this time it is all in your head: the answer alludes you just as you are working it out and a sense of sheer helplessness lures at the edges of your consciousness. You start doubting that you have ever been in possession of an answer, be it nothing more than the figment of your imagination! Finding yourself at a loss of words and action, you turn to the comforting knowledge of the world around, which you’ve acquired so far! You take a stroll through the meadow of all the familiar things, neatly set in boxes and labelled by your consciousness. From amongst all the beautiful facts about the world around, however, you find yourself unable to pick out one which could stand alone, apart from all the others. Even the most glorious thing you can think of loses its edge when separated from its surroundings, just as the surroundings appear less than they used to be. Taken out of its original environment, even the most splendid masterpiece loses all intended meaning and sense which vanish like smoke in thin air. For what is, after all, the meaning of life? It would be far too easy to dismiss the question by qualifying it as too difficult to answer. Moreover, we are all experts in philosophy and sport, so why not giving it a go, anyway?! Truly difficult questions to answer would be “How many stars are there in the sky?”, “What are the boundaries of the Universe?”, or “When is Death’s birthday?” For that matter, it would be a great breakthrough if we could finally determine which one was first: Life or Death? On answering all those big questions I’d rather err on the side of caution: never say never; it’s been known for the human mind to have come up with some amazing answers quite a few times so far! Compared with all of the above, our question, despite the complexity it unleashes, comes across as a natural one in the order of things. It sparks up a compelling need to reach out for the divine which, when fused by a sound reasoning power, brings up an overflow of emotion equalled only by the cataclysmic proportions of an erupting volcano. How could I sum up that reaction? I am an independently thinking form of life, no greater than a tiny cell when compared to the Universe and yet, for the finite time of my existence, I have the potential of being “larger than life”. That approach gives me an inkling into the way I should be looking at this question. By its very nature, the human mind has a proclivity towards overcomplicating things, rather than oversimplifying them. My opinion is that a “one-size-fits-all” kind of answer will never be possible in this case, but what do I know? The human kind may well surprise us all in the centuries to come as they put together the ultimate answer! One collectively shared experience of all people is the continuum which we commonly call our train of thought. Each individual thought is enough to define the meaning of life at the particular time when it occurs, but a whole and complete answer would be made up by all those thoughts put together. That seems like a paradox in itself as the unique nature of the meaning of life is made up of the infinite multitude of thought and emotion. Some might say it is very much like an intangible ray of sunlight which travels through the Universe and has no beginning and no end. By this stage, I am willing to admit that I have no simple and straightforward answer to the question “What is the meaning of life?” All I really have is the present moment – a second – the quintessential holder of the meaning of life. Singular and unique, this tiny building block of a life-time can epitomise the meaning of life just like one divine word brought the Universe into being at the beginning of times. We often get lost in our own game as we play God with the world around: we name things, we baptise time and split it into seconds, minutes, hours…It’s nothing but an attempt to suit ourselves and break down the big notions to small bits of information which we later on use as instruments and measuring sticks. Take, for example, that Eureka moment when an artist first discovers a new colour and calls it something. To the artist, that very second must feel like grabbing the meaning of life with both hands to never let it go again. Soon afterwards, the new colour develops into countless nuances and hues, which, again, marks a ground-breaking moment in the artist’s life. In the same way, a musical note must sound heavenly glorious to a musician’s keen ear, and yet, it is nothing compared to the perfect symphony – the pinnacle of a life-time’s work… Looking to define the meaning of life through numbers, colours, sounds doesn’t seem to cut it. By the end of it, we’ve reached no valid answer, instead a strange feeling of being lost is lingering on…Hacking through the overgrowth of our own thoughts and ideas, we try to make our way back to the basics: why are we here and where are we going to when our time comes to an end? Hardly had we grown to like it here, and we’ve got to leave… The answers to all these questions are directly related to a possible solution to our problem and until we have worked them out, we cannot venture to give a definite reply as to what the meaning of life is. Spreading ourselves thin in presumptions won’t help much, either. It’s living in the moment which fills us with purpose and eventually allows us to fulfil our destiny. Moving on with the flow and making every second count seems the only way forward, but defining the meaning of life itself remains as allusive and volatile as putting a label on time itself and its passing: simply impossible… *** ~Gheorghe Vîrtosu, a Romanian writer from Moldova. Author of “A Little Frog’s Heart” Series (85 volumes, out of which 10 have already been published and translated into English, Spanish, French, Russian and Italian) currently adapted for screen in an animated series entitled Froggy Heart, in collaboration with the American producer Jeffrey Scott. Copyright © 2017 Excellence Reporter Donate 5 Original Romanian contribution: Gheorghe Vîrtosu: Care este sensul vieții? ghNoian de întrebări auzim în fiecare zi, în fiecare ceas. Desigur, la momentul oportun, fiecare întrebare pare esențială, iar răspunsul se dorește a fi coerent, decisiv. De asta ajungem să tratăm întrebările ca pe ceva firesc: e normal să adresezi și să ți se pună întrebări, e normal să oferi și să aștepți răspunsuri. La orice domeniu am face referință, la orice ființă ne-am raporta, totul se rezumă la întrebări. În domeniul religiei sau al științei, avem de-a face cu un adevărat război al acestora. Ca să nu mai vorbim de avalanșele de întrebări naive ale copiilor, ajunși la vârsta de ce-urilor. Te cobori la mintea lor, nu aprofundezi prea mult ce le spui, consideri că e suficient să le răspunzi pe înțelesul lor și treci mai departe, ca și cum ai fi pe pilot automat. Sau trebuie să răspunzi solicitării de a da un interviu, cu alte cuvinte, satisfaci curiozitatea cuiva. Nu raportezi neapărat aceste întrebări la tine, la sinele tău, la nivelul tău de interes, de conștiință. Pur și simplu constați că, inocente sau răscolitoare, „criminale” sau dătătoare de viață, întrebările și răspunsurile vin și pleacă din viața noastră, ca și cum ar trece pe lângă noi. Și totuși când ți se pune întrebarea „care este sensul vieții”, tot mecanismul acesta atât de „automatizat” pare să aibă parte de un declic. Chiar dacă nu există om în această lume care să nu se confrunte la un moment dat cu această problemă, ea rămâne, pare-se, cea mai importantă întrebare a omenirii. Este ceva ce te atinge în mod direct. Nu mai ai cum să te ascunzi; nu ai cum să nu te apleci asupra ei cu gravitate. Este o întrebare existențială. O existență din care faci tu însuți parte. Te identifici cu ea. Te oprești din cursa oarbă și brusc conștientizezi că respiri, că celelalte întrebări și răspunsuri au dispărut, deși până în acel moment te copleșeau. E ca și cum ai ajuns la malul oceanului și ești nevoit să te oprești din maratonul tău pentru a găsi soluții să îl traversezi, soluții care în creierul tău iau forma unui pod sau a unei nave salvatoare… În niciun caz nu pășești mai departe, nu te arunci în valuri, pentru că riști să te îneci. Este exact postura în care te situează propria-ți conștiință, când te vezi nevoit să oferi răspunsul la această întrebare. Ai nevoie de o pauză. Dar îți dai seama că, cu cât această pauză este mai lungă, cu atât ea se adâncește, capătă dimensiunile unei prăpastii, devenind insuportabilă. De ce? Pentru că insistând în a găsi neapărat un „sens”, spre a putea oferi un răspuns cât mai demn de apreciere, care să „nu te facă de rușine”, te trezești naufragiat pe niște tărâmuri ale gândirii care, paradoxal, sunt total lipsite tocmai de… sens! De unde gândurile tale erau mascate până atunci de infinite întrebări și răspunsuri ce ajungeau să acopere întreaga existență, întregul univers, când iei pauza aferentă pentru a găsi răspuns la întrebarea legată de sensul vieții tale, deși faci parte din ea, te trezești că te-ai rătăcit, că îți sunt limitate gândurile, că te întorci înăuntrul tău și te pierzi prin labirinturi de nepătruns, nemaigăsind nimic. Gândurile tale loiale nu mai pot zbura liber, ci se ancorează de tavanul creierului, pentru că tu nu poți găsi răspunsul. Ești tulburat: parcă aici era răspunsul, îl știam! Când de fapt nu e decât un inventat joc de-a v-ați ascunselea, cu o himeră, prin labirinturile creierului tău. Cu ceva ce nu a existat niciodată, nici măcar ca rod al imaginației tale! Da, înaintea ta ți se înfățișează o întreagă „poieniță” a cunoașterii, îngrijită chiar de tine însuți, cum ai știut tu mai bine. Toate frumusețile sunt la îndemână, însă realizezi că nu poți culege una dintre ele, fie ea și cea mai frumoasă, considerând că este reprezentativă pentru această poieniță, considerând că ea este esența, că ea oferă sens. De ce? Pentru că nici ea nu ar însemna nimic fără restul poieniței, dar nici poienița nu ar mai fi la fel fără ea. Oricât de valoroasă ar fi o piesă dintr-un ansamblu, scoasă din contextul care o pusese în valoare nu mai reprezintă nimic. Sensul, oricare ar fi el, dispare tocmai atunci când consideri că l-ai prins, că l-ai descoperit, că l-ai identificat. Ca o Fata Morgana. Care este așadar sensul vieții? Nu putem spune că, iată, e cea mai dificilă întrebare. Nu! La filozofie, ca în sport, pare că ne pricepem toți. Dificil ar fi să răspundem exact câte stele sunt pe cer, sau care sunt limitele universului, sau, de ce nu, să menționăm ziua aniversară a Morții. Pentru că e o mare enigmă să aflăm cine s-a născut mai întâi: Viața sau Moartea? Dar poate creierul uman ar putea face chiar și aceste calcule la un moment dat. Întrebarea noastră sună cât se poate de firesc: Care este sensul vieții? Sună atât de inocent și atât de complex totodată. Pare scânteia divină din noi, însă în contact cu imensitatea minții umane capătă dimensiunile explozive ale unui vulcan. Cum aș putea concluziona? Sunt ființă vie, fărâmă din această viață. Sunt de nivelul unei celule în raport cu existența și totuși, pentru un interval limitat, capăt infinitele dimensiuni ale vieții însăși. Exact în același mod se poate raporta și răspunsul nostru la această întrebare, pentru că mintea noastră, creierul uman este mult mai capabil să complice decât să simplifice. Personal, nu cred că omul va fi în stare vreodată să formuleze un răspuns pentru a defini sensul a ceva ce este un sens în sine. Dar poate că evoluția noastră ca ființe umane ne va conduce vreodată spre asemenea posibilități! Dispunem de gânduri nelimitate, fiecare în parte capabil să definească în felul său sensul vieții, o definiție mai complicată ca alta. Deci nu suntem în stare să oferim acestei întrebări un singur răspuns la fel de inocent și complex în același timp. Ar trebui să putem îngloba întreaga viață într-o singură clipă! Ceea ce și-ar găsi imediat contrazicere, pentru că cei mai mulți consideră viața eternă asemenea luminii unei raze de soare, fără început și fără de sfârșit. Ceva ce există din veșnicie și conduce către veșnicie. Nicidecum nu ar raporta eternitatea vieții la dimensiunile unei clipe. Consider deci că nu poți răspunde într-o propoziție simplă la întrebarea „Care este sensul vieții”, pentru că sensul a tot ce ni s-a dat se raportează la o singură clipă. Infimă, dar atotcuprinzătoare. Este clipa în care vezi totul, indiferent de cât înseamnă acest „tot”. Pentru că un singur cuvânt poate întruchipa universul, după cum o singură clipă poate întruchipa întreaga viață. Dimensiunile date de noi sunt simple instrumente, iluzorii și acestea, în timp ce ne jucăm de-a Creatorul. Dăm nume lucrurilor și ființelor, botezăm secundele, orele, anii, considerăm că am descoperit sensul vieții atunci când definim o culoare, dar mai apoi nu ne ajung peneluri și imensități de pânze pentru a da naștere altor mii și mii de nuanțe, care logic s-ar traduce în tot atâtea „sensuri” ale vieții. Cu siguranță descoperirea primei note muzicale putea fi interpretată ca un frumos sens al vieții pentru cineva, dar apoi mintea, inima, infinita căutare a condus omenirea spre simfonii îmbătătoare pentru auz, care au umbrit valoarea primei note… Deci nu așa se definește sensul vieții; nu acordând dimensiuni, culori, valori ce ne conferă nouă un anumit confort, în „visul” în care ne aflăm, ușurându-ne astfel existența. Dimpotrivă, căutările acestea continue nu fac decât să ne macine. Căutând cu atâta înfrigurare, nici noi neștiind ce, ne trezim că nici nu mai știm ce-i cu noi, nu mai înțelegem de ce ne naștem și de ce murim. Devenim captivi propriului hățiș, pe care îl țesem din cele mai periculoase capcane, născocite de propria noastră minte. Nu mai știm de unde am venit și de ce trebuie să părăsim acest loc, dacă abia ne-am adaptat și am învățat să îl îndrăgim? Unde plecăm și de ce? Până nu vom afla răspunsuri la aceste întrebări, nu vom putea răspunde la întrebarea „Care este sensul vieții?”. Da, avem tot dreptul să ne dăm cu părerea. Însă cu cât ne disipăm mai mult în a găsi interpretări, ne îndepărtăm mai mult de adevăratul răspuns, evidențiindu-ne în acest fel neputința, limitările specifice statutului nostru de ființe umane. Vom căuta fără liniște, în timp ce sensul vieții, clipa despre care vorbim, se va afla chiar sub ochii noștri. Sensul vieții ar avea deci dimensiunea unei clipe; ca urmare, răspunsul la întrebarea „Care este sensul vieții” trebuie să se încadreze în aceeași dimensiune a unei singure clipe. Ceea ce nimănui nu i-a reușit până acum vreodată… *** ~Gheorghe Vîrtosu, scriitor de origine română, din Republica Moldova, autor al seriei „O inimă de Broscuță” (85 de volume, dintre care 10 volume tipărite și traduse în engleza, spaniola, franceza, rusa și italiana), în lucru, serialul animat, adaptare după „O inimă de Broscuță”, Froggy Heart, în colaborare cu scenaristul Jeffrey Scott (SUA). www.adenium.ro/o-inima-de-broscuta Copyright © 2017 Excellence Reporter SHARE THIS: