Alexandru Petria
Marele actor Gheorghe Dinica n-a fost un om cu care aveai posibilitatea sa lucrezi prea usor. Avea toanele lui, de care au vorbit mai toti cunoscutii sai, limba-i era plina de piper, replica rapida si necrutatoare. Dinica era chiar el un personaj fascinant. In romanul Pisica rupta, de Mircea Daneliuc, editura Adenium
http://www.adenium.ro/ro/fictiune/47-pisica-rupta.html, am gasit un fragment interesant (legat de filmarile la “Patul conjugal”, dar nu numai) despre acest monstru sacru al scenei si filmului romanesc:
“445. I. Vasile, cu două pancarte-sandvici, avansează în faţa noastră. TRAV. Pe afişul din spate se poate citi: ROMÂNI, VI SE PREGĂTEŞTE CEVA! Lumea, pe trotuar, întoarce capul, citeşte şi- şi vede de drum.
Secvenţa asta a fost concepută în ciné-vérité. Urma să lansez actorul în mijlocul mulţimii de pe bulevard şi să culeg reacţiile. Aparatele aşteptau într-un taxi şi dincolo de vitrina unui magazin cu pantofi. E cel mai minunat gen de filmare ce s-a putut inventa. Se pot face numai prefigurări, nimeni nu ştie precis cum evoluează. Deşi, notaţia lumea citeşte şi-şi vede de drum a fost, aşa cum se poate deduce, anticipată. Eram sigur de stimaţii concetăţeni; urma să-i doară-n pantof de tot avertismentul.
Două camere ascunse, doi operatori, nu mai urmau decât două apăsări pe buton. Îl scosesem la încălzire pe Dinică şi-şi molfăia textul, în timp ce era machiat.
– Ai grijă, i-am spus, poate să vină unul să te întrebe aia sau aia, ştii ce răspunzi.
– Ce răspund?
– Mergi pe sinuciderea colectivă, ca-n secta aia, ai auzit de ea.
– Ce sectă?
– Nu te uiţi la televizor? N-are importanţă, te descurci, faci conversaţie.
– Şi dacă vine unul şi mă ia cu ce faci, nea Gigi, vezi că-ţi atârnă un carton în faţă?
– N-are nimic, improvizezi ceva.
– Lasă-mă, domne, măgarul se poate ţine după mine, strici filmarea.
Începea deja să-l apuce panica. Devenea nervos, de obicei nu mai era atent la ce-i spui şi se punea pe înjurat. Cu mine încă n-a făcut-o, dar are clienţi care se resimt şi azi.
– Dau eu stop, nu te teme. Sunt aproape.
– Şi ce-i zic, că nu-mi vine nimic în cap.
– O să-ţi vină, n-am nicio grijă.
El avea însă una. Dăduse în panică, era alt om. Cu câţiva ani în urmă, când îl chemasem pentru un efect de ochi la Vânătoarea de vulpi, a trebuit să-l caut în pat. Tropăiam deja de vreo jumătate de ceas şi aveam oră fixă la Olteanu.
M-am dus după el. Întârziase noaptea pe undeva, se culcase mahmur, dormea dus. Profesorul ne aştepta la Spitalul Militar. În sfârşit, îl găsesc, îl împachetez şi-l duc la clinica de ochi. Trebuia să-i fac o albeaţă. N-aveau lentile de contact, chestii din astea, ăia ciopliseră o bucată de plastic de mărimea cristalinului şi abia aşteptau să i-o înfigă. Gigi, încă aburit, vedea că i se pregăteşte ceva, dar ştia de-o probă de machiaj. Când l-au pus pe scaun şi l-au înconjurat asistenţii, a avut o tresărire. O umbră de instinct al conservării, extrem de atavică, i-a dat impulsul de-a se opune, dar de obrazul meu sau al chirurgului a rămas ţeapăn. Profesorul Olteanu i-a turnat mai întâi o măsură bărbătească de xilină şi-atunci s-a auzit primul mârâit. Gigi, săracul, îşi boţise faţa, ustura ca dracu. În timpul ăsta, doctorul îl ţinea de pleoapa răsucită, aşa cum îl ţii pe unul de nas, iar cu mâna cealaltă freca ciobul de plastic albicios, lăudând efectul anesteziant al porcăriei ce i-o turnase.
Şi dă să i-l bage. Gigi a făcut o mişcare smucită, ştiam ce urmează şi m-am grăbit să întind şi eu mâna ca să-l bat pe gât, încurajator, în altă parte nu ajungeam... S-a mai liniştit, dar de zbătut tot se mai zbătea ca găina-n lighean. Olteanu îl încălecase deja, era şi obrazul lui, avea studente prin jur, până la urmă l-a dovedit. Când a coborât de pe el, Gigi ne privea trist şi chior, amorţit de xilină şi câteva resentimente.
– Perfect! face Olteanu, parcă-i viu, îi mai daţi din când în când cu xilină şi n-are nimic. Poate juca cu asta şi-o jumătate de oră.
– O jumătate de oră, m-am alarmat eu, cum o jumătate de oră? Am douăşpe ore de filmare pe zi.
– I-o mai scoateţi, i-o mai puneţi, nu vă jucaţi cu ochiul.
– Şi cine i-o pune?
– Păi, n-aveţi pe cineva acolo, la costume?
Aşa s-a şi făcut filmarea. Fierbeam mizeria aia într-o cană, la un ţăran, şi Violeta i-o băga în ochi lui Teică. Pentru că de Gigi, nici vorbă! Îşi dădea seama şi-un copil, mă privea ciclopic şi-şi mişca discret, numai pentru mine, arătătorul de la dreapta la stânga: adică NU, mă laşi!... L-am luat pe Teică.
– N-aţi vrea să asistaţi la un film medical? face imediat Olteanu, bucuros că-i ieşise treaba cu albeaţa. Avem nişte operaţii foarte interesante. Domnu’ Dinică?
Gigi nu-şi revenise, avea încă un fel cleios de a percepe lumea şi n-a zis nimic. Nici eu, ce să-i spun? Ne-au băgat într-un birou de doi pe trei, s-au înghesuit vreo cinsprezece persoane şi-au astupat uşa c-un cearşaf ca să improvizeze ecranul. Naiba mai ieşea de acolo! Au astupat ferestrele şi aerul s-a făcut întuneric. Cât au orbecăit pe lângă aparat, începuse deja să ni se închege hemoglobina, n-aveai ce să respiri. Şi începe filmul... Domnule, nişte orori! Buñuel, dulce prunc... Ce bisturie, ace? Ace de cusut ochii! Sânge, vene, oribil! Primul căruia i s-a făcut rău a fost un oculist de la Buzău, venit la perfecţionare. După el, Dinică.
Îl simţeam că nu-i în apele lui şi din când în când trăgeam cu ochiul. Se mişca pe fund şi, dacă ar fi fost puţin loc, s-ar fi ridicat. Dar nu era, stăteamÎl simţeam că nu-i în apele lui şi din când în când trăgeam cu ochiul. Se mişca pe fund şi, dacă ar fi fost puţin loc, s-ar fi ridicat. Dar nu era, stăteam care pe unde a apucat, cei mai mulţi pe duşumea. Vedeam catastrofa dansând şi nu puteam nici măcar să ajung până la el. Vreo cinci minute a rezistat cu privirea înfiptă-n podea, pentru că la ecran nu puteai să te uiţi. Dar comentariile lui Olteanu refăceau tautologic aceeaşi chestie, n-aveai cum să scapi. Şi-l simt ridicându-se. Operaţia i se proiecta acum pe cămaşă, dar asta îl deranja mai puţin. A călcat zgomotos printre doctorii chirciţi de oroare, dezechilibrându-se, a pus mâna pe ecran, a sfâşiat cearşaful, a deschis uşa, lovind-o de perete şi s-a năpustit afară. În urmă se pleoştea o tăcere incertă, deşi cred că toţi îi erau recunoscători pentru unda de aer proaspăt ce se abătu peste noi, conform groazei naturii de vid.
– Îl bag în toate pizdele mamelor lui! Raspa-pizda, para şi restul!
Folosea pluralul, ceea ce-i conferea lui Olteanu o dimensiune troiană, părând a fi lucrarea unei intenţii plurale. Era necruţător, nici nu mai înjura cu toată gura, totul se îngrămădise undeva în faţă, între partea anterioară a palatului şi dantură. În felul acesta, imprecaţia ţâşnea afară ca o apăsare nervoasă pe pedala din dreapta. Era jalnic şi pustiitor.
Ca bunul spectator să aibă frisonul neclar al realismului şi să poată admira albeaţa unui ochi bine minţit... Şi să-l doară-n cot, ca şi de pancarta aia cu Români vi se pregăteşte nu ştiu ce, pe care mă pregăteam să i-o agăţ de gât.
– Domne, eu în Piaţa Universităţii nu mă duc.
– Asta-i bună!
– Mă cunoaşte lumea, nu se văd aparate, nimic, or să creadă că m-am sonat.
– Ce dracu, Gigi...
– Nu pot, iese lumea de la teatru, dă Piersic peste mine şi mă trage la o bere. Nu pot.
N-a vrut. N-am avut ce să-i fac. Actorul când n-are text şi trebuie să vorbească după capul lui, dă în ixis, nu mai faci nimic cu el. Am mutat filmarea pe Griviţei, lângă hotelul Nord. Că-i durea undeva de tot ce citeau că li se pregăteşte era clar, mi-au stricat o grămadă de peliculă. A trebuit, în final, să pun doi maşinişti din echipă, nu voia nimeni să discute cu Gigi, degeaba îi oprea el, prinzându-i de haine, nu aveau chef. Alergau, fâlfâind nişte sacoşe verzi şi subţiri, din plastic.
Undeva, la o dugheană între hotelul Marna şi cinema Feroviar se dădea detergent. Din ăla iugoslav, dar mai ieftin cu opt sute de lei ca-n centru. Veştile bune umblă singure; în mai puţin de-un sfert de oră se făcuse o coadă până la patiseria din colţ. De obicei, când se întâmplă vreo filmare, se adună şi cască gura, nu poţi să te mişti de ei. Acum, nimeni. Se îmbulzeau la detergent, ciorovăindu-se şi îndesându-şi în plase, peste pâine şi mărunţişuri, nişte cutii scofâlcite.”
