Am aflat povestea aceasta într-o zi înnorată de primăvară, pe când hoinăream pe podurile orașului Praga. M-am oprit să mă uit la ce desena un tânăr cu barbă, așezat pe un scaunel cu trei picioare. Pictorul era grăbit să-și strângă șevaletul și să plece, fiindcă tocmai începuse să plouă. Am apucat să arunc o privire: desena un arlechin cu un costum în carouri, viu colorat. Părea adevărat, atât era de precis conturat și m-am uitat în jur, după model. Până să mă dezmeticesc, pictorul a plecat, cu cățelul lui cu tot, fluturând din coadă. Mi-a lăsat povestea sub o piatră și m-am gr
ăbit să o smulg de acolo, înainte să o șteargă ploaia. Scria așa:
ăbit să o smulg de acolo, înainte să o șteargă ploaia. Scria așa:
A fost odată un băiețel pe nume Ionuț. Îi plăcea mult să deseneze și să picteze cu acuarelele. Într-o bună zi, pe când afară ploua, a desenat un omuleț cu o hăinuță în carouri, care i-a dat mult de furcă. Dar Ionuț avea timp și răbdare și era foarte perseverent. Când l-a terminat, omulețul părea viu.
Seara, înainte de culcare, a mai desenat repede un tren, însă Mama, care nu-l pierdea din ochi, i-a spus că trebuia să fie de mult în pat! Grăbindu-se, lui Ionuț i-a căzut unde nu trebuia, o picătură de albastru, cu care urma să coloreze cerul. S-a supărat atât de tare, încât a mâzgălit pata cu creionul, a tăiat-o și a aruncat-o.
Înainte să adoarmă, s-a gândit că făcuse bine deschizând o ferestruică în hârtie și s-a dat jos să se uite prin ea. Fiți atenți! Tocmai descoperise o căsuță țesută dintr-un fir transparent ca de perdea, iar în mijlocul ei se legăna într-un balansoar, cine credeți? Chiar omulețul!
- Cât mă bucur să te văd - îl salută zâmbind -. Mă numesc Iacob Karo. Ce mai faci, Ionuț?
- Bine, răspunse, și tu?
- La fel de bine - zise Iacob -. Chiar acum vine trenul tău și vreau să știu pe cine îmi aduce în vizită.
N-a terminat bine de vorbit, că trenul și sosise, acoperind ferestruica. Băiețelul era obosit și nu și-a mai adus aminte, a doua zi, de cine coborâse din tren. Toată ziua s-a uitat nerăbdător prin ferestruica foii de hârtie, dar n-a zărit nimic. Numai noaptea, în pat, a reușit să vadă căsuța: Iacob Karo ținea un cățel pe genunchi și mica vietate era acoperită cu o pată mare, făcută cu creionul.
- Cine a mâzgălit cățelul acesta?
- Chiar tu - răspunse Iacob Karo.
- Eu mergeam cu trenul, să-i fac o vizită lui Iacob și dintr-odată tu m-ai mâzgălit - adaugă cățelul.
- Eu credeam că ștergeam pata - zise Iacob mirat.
- Sunt, oare, atât de mic încât un copil să nu mă poata deosebi de o pată? - zise cățelul și începu să plângă cu deznădejde.
- Iacob, Iacob - spuse atunci, Ionuț - n-ar trebui să căutam un veterinar?
Dar Iacob nu i-a răspuns, ci s-a uitat să vadă unde începea și unde se sfârșea pata: i-a examinat spatele, burtica, labele, coada și s-a uitat chiar și în gura cățelului. Ionuț era atât de obosit încât, a doua zi nu și-a mai amintit cum se sfârșise aventura și a trebuit să aștepte până seara ca să vadă din nou, căsuța. Iacob îl aștepta în spatele ferestruicii și-i dădu un ghem: era firul mâzgălelii.
- Trebuie să pui din nou firul pe hârtia distrusă - spuse Iacob Karo - dacă nu, cățelul nu se va liniști.
Totul s-a întâmplat foarte repede. Iacob a desfășurat silueta cățelului de parcă ar fi fost un scul de lână, iar Ionuț l-a pus din nou pe hârtie. Cățelul a început să cânte, dar cu cât se bucura mai mult micul animal, cu atât se întrista mai tare Ionuț.
Ferestruica se micșora odată cu sculul și curând, băiatul n-a mai văzut nimic. Doar putea asculta cântecul cățelului. "Când sunt mititel, copiii mă iubesc mult".
Ionuț stătea pe pat întristat. Îi părea rău că fusese neatent la desen. Deodată, zări o lăbuță care dădea la o parte liniile grilajului de la fereastră și năsucul lui Iacob, lipindu-se de ele. Chipul lui Ionuț se lumină de bucurie, văzând că prietenii lui nu l-au uitat și spuse:
- Dragii mei prieteni, tocmai mă gândeam la voi. Mi-ar plăcea să ne jucăm împreună.
- La noapte te trezim - îi răspunse Iacob. Vrei?
- Cum să nu? - exclamă Ionuț -.
- Să vii repede - continuă Iacob -, ne vom duce să ne scăldam în lacul poveștilor.
- Mă voi culca devreme - spuse băiețelul -.
Și toți și-au spus în cor:
- Pe curând!
Ionuț i-a văzut întorcându-se în căsuță. De atunci, se culca devreme, pentru că Iacob și cățelul îl așteptau noapte de noapte (deveniseră prieteni nedespărțiți). Desena totdeauna încet, cu grijă, și numai când nu se grăbea.
Gânduri din fotoliu
Cred, dragii mei, că am priceput cu toții ce vrea să ne învețe povestea lui Iacob Karo: că adeseori, personajele create de imaginația noastră ne sunt cele mai bune prietene. Cu condiția să le ducem cu grijă, la bun sfârșit. E foarte important să ne recunoaștem greșelile și să încercăm să le îndreptăm la timp!
Alt mesaj important al poveștii este cel pe care ni-l servesc mereu părinții, uitându-se peste umerii noștri, la purcelușii din caietul de caligrafie: graba strică treaba!
Să dăm, deci, fiecărei activități, timpul cuvenit. Ca să ne fie joaca tihnită și inima ușoară, seara, la culcare…
Angelica Lambru
Povestea aceasta, copii, o știu de la un Elefant bătrân, de la Circ. Era felul lui de a răspunde la întrebarea tuturor: "Cum ajunsese acolo, tocmai din îndepărtata Africă?" Mai precis, din Burkina Faso, puncta elefantul, care ținea foarte mult să se știe exact din ce țară venea. E foarte important să nu ne pierdem originile, rădăcinile. "Eu, spre exemplu, spunea el, sunt un elefant din Burkina Faso și îmi place să se știe asta! Africa e mare! Vouă v-ar plăcea să vă ia lumea drept niște europenași, acolo?" le-a răspuns el oarecum țâfnos, copiilor care-l ascultau cu gura căscată. Apoi s-a îmbunat și a continuat:
- Aveți grijă, bărbații vor ieși la vânat!
Gânduri din Fotoliu